Colegiul Tehnic “Petru Maior”

Filiera: Tehnologica
Profil: Resurse naturale si protectia mediului
Specializare: Tehnician ecolog si protectia calitatii mediului

INDICATORI DE CALITATE AI APELOR NATURALE DE

SUPRAFATA

Elev: Indrumator:

Ilie Daniel Prof. Popescu Stelica

Anul scolar

2010-2011

1
 Cuprins:

Argument

Cap. I –

Cap. II-

Cap. III-

Cap. IV-

Bibliografie

2
 Argument

Pe Terra mările şi oceanele ocupă 70,8% din suprafaţă: 361200000 km2, adică de 36 de ori
mai mult decât suprafaţa Europei. "Uscatul" însă - continentele şi insulele - nu sunt deloc uscate.
gheţurile acoperă 1.600.000 km2, lacurile circa 2.000.000 km2, iar suprafaţa râurilor nici nu o
ştim, pentru că e variabilă. Mlaştinile ocupă şi ele 2.700.000 km 2. Mai mult, o parte din "uscat" e
acoperit temporar cu zăpadă - în medie 61.000.000 km2 (75.000.000 în emisfera nordică, în
timpul iernii boreale, şi 18.000.000 în emisfera sudică, în timpul iernii australe). Aceasta
înseamnă că şi din "uscatul" planetei de fapt mai mult de jumătate e acoperit cu apă (în formă
solidă sau lichidă). De aceea, planeta noastră e numită oarecum impropriu PĂMÂNT, fiind de
fapt mai degrabă o PLANETĂ A APELOR.
Cea mai mare parte din apa de pe Terra e apă de suprafaţă. Pe noi ca oameni ne interesează
mai ales apa dulce, şi în particular apa potabilă. Totuşi aceasta se obţine de cele mai multe ori din
ape dulci de suprafaţă. De aceea este regretabilă tendinţa oamenilor de a acorda cea mai mare
parte a atenţiei lor apei potabile cu neglijarea apelor de suprafaţă. Între ele şi cele subterane
există numeroase legături, iar apa potabilă se obţine frecvent tot din apa de suprafaţă. În plus, o
multitudine de alte utilizări ale apei în colectivităţile umane se bazează pe apele de suprafaţă,
ceea ce impune să li se acorde importanţa cuvenită.

2. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA APELOR DE SUPRAFAŢĂ

Apele dulci de suprafaţă reprezintă majoritatea rezervei de apă dulce lichidă. Ele formează
reţeaua hidrografică, fără de care peisajul geografic ne-ar fi multora de neconceput. Morfologic,
ele fac impresia unui sistem vascular al pământului, ceea ce în anumite privinţe şi sunt.
2.1 Clasificare şi caracteristici.
Apele de suprafaţă se clasifică în ape stătătoare (mări şi oceane, lacuri etc.), ape curgătoare
(izvor - pârâu - râu - fluviu) şi ape stagnante. Distingem lacuri naturale şi lacuri artificiale,
cursuri de apă naturale, modificate artificial / regularizate sau construite artificial (canale).
Apele dulci de suprafaţă diferă după foarte multe caracteristici: debitul şi variaţiile sale (la
cele curgătoare), temperatura, concentraţia şi natura substanţelor dizolvate sau aflate în
suspensie, conţinutul biologic şi microbiologic etc., fiecare masă de apă lichidă cu albia ei şi
vieţuitoarele din ea fiind un ecosistem distinct. Totodată, apele dulci de suprafaţă au şi
numeroase caractere comune: Spre deosebire de cele subterane, ele sunt de regulă mai puţin
mineralizate, mai bogate în elemente biologice, mai influenţabile de către alţi factori (naturali şi
antropici), mai uşor poluabile, mai puţin stabile în caracteristici, dar totodată au şi capacităţi mai
crescute de a-şi automenţine calitatea.
2.2 Utilizare de către oameni
Apele dulci de suprafaţă sunt folosite in situ (navigaţie, îmbăiere, sporturi nautice,
piscicultură, hidroenergetică etc.), dar mai ales captate şi folosite ex situ pentru nevoile cele mai
diverse - pentru potabilizare, în industrie, transporturi, agricultură etc. Neadmisă oficial,
utilizarea directă în scop potabil nu este o raritate. Din diversele utilizări, crucială pentru oameni
rămâne satisfacerea nevoilor populaţiei, fiind interzisă prin lege limitarea accesului ei în
detrimentul altor folosinţe. La fel de importantă ar trebui să devină şi asigurarea apei necesare
vieţii sălbatice. În România, apele de suprafaţă constituie sursa majoră pentru necesităţile umane,
inclusiv pentru apa potabilă.
2.4 Principalele ape dulci de suprafaţă: râurile şi lacurile
· Râurile

3
 Cele mai mari 15 râuri duc 1/3 din scurgerea globală de apă pe continente. Cel mai lung e
Nilul iar debitul cel mai mare îl are Amazonul.
Curgerea râurilor este foarte diferită în funcţie de pantă, configuraţia albiei (rugozitate,
formă, adâncime etc.) şi de alţi factori. Viteza de parcurs variază pe diversele secţiuni şi este
importantă de cunoscut, mai ales pentru a putea prezice poziţia la un moment dat a unei unde de
viitură sau de poluare. Aceste lucruri se deduc prin analizarea datelor hidrologice (debit) şi de
calitate a apei în diversele puncte ale unui râu, date din care se poate observa viteza de înaintare
a unei anume mase de apă mai voluminoase sau cu o anume compoziţie distinctă (de exemplu o
undă de poluare) între două secţiuni de control. Modele de curgere se pot stabili şi experimental
prin marcarea apei cu trasori cum sunt coloranţii (fluoresceină) sau trasorii radioactivi.
Cunoscând bine morfologia albiei şi alte elemente se pot face şi modelări teoretice, dar de obicei
albia unui râu are o complexitate prea ridicată pentru a permite o modelare teoretică a curgerii a
cărei rezultate să fie utile practic, cu excepţia unor porţiuni scurte sau a râurilor mari şi lente.
În cadrul aceluiaşi râu, apa nu curge cu viteză uniformă, ci lent spre fund şi maluri şi mai
rapid spre suprafaţă şi mijloc. Dar de regulă curgerea nu e laminară ci turbulentă iar variaţiile de
pantă, lăţime, adâncime a albiei, pragurile şi obstacolele şi alţi factori determină o curgere de
mare complexitate şi variabilitate, incluzând vârtejuri, bulboane, zone de contracurent sau
cvasistaţionare alternând cu repezişuri. Acest fapt la rândul său determină o variaţie spaţială şi
temporală a albiei râului şi curgerii apei. Toate aceste au o mare importanţă pentru autoepurarea
apei şi pentru calitatea ecologică, oferind habitate variate în cadrul aceluiaşi râu, ceea ce este
esenţial pentru biodiversitate.
O moleculă de apă face în unele râuri zile sau săptămâni, dar în Nil drumul ei spre mare
poate dura un an. Dacă pe parcurs întâlneşte un lac, molecula de apă poate fi "întârziată" mult, de
la zile sau săptămâni până la secole întregi în lacuri mari precum Tanganyka sau Superior.
Râurile cu curgere rapidă şi turbulentă duc la un continuu amestec al apei şi deci la o
compoziţie relativ uniformă. La râurile mari şi lente amestecul se face mai puţin. Astfel, apele
Amazonului şi ale lui Rio Negro sunt în continuare separate chiar la mai multe sute de kilometri
aval de confluenţă, la fel şi cele ale lui MIssissippi cu Missouri! În lacuri de asemenea nu se
tinde oriunde spre uniformizare şi există gradiente persistente în echilibru dinamic, nu doar pe
verticală, ci şi pe orizontală, de la o zonă la alta, chiar dacă există curenţi. Acest factor are mare
importanţă în prelevarea de probe de apă, unde supraestimarea uniformităţii poate duce la
falsificarea rezultatelor.
Râul este un sistem dinamic, a cărui morfologie e normal să sufere anumite modificări în
timp, atât ca şi configuraţie internă a albiei minore, cât şi c modificare a traiectului albiei, prin
migrarea meandrelor şi alte fenomene.
Fitoplanctonul în râuri există mult mai mult de cât se credea şi e de origine chiar din râu dacă
acesta e destul de lung sau lent sau cu destul golfuri, nişe de contracurent etc. Până la începutul
anilor '90 subiectul a fost sistematic neglijat, considerându-se că fitoplanctonul din râuri e
nerelevant deoarece dacă există e adus din lacuri şi nu autohton.
În râuri, în spatele obstacolelor (bolovani, picioare de pod, arbori etc.) apar vârtejuri,
contracurenţi etc. car sunt de fapt microretenţii de apă care, însumate, dovedesc că într-un râu
putem avea de fapt un important procent de apă stagnantă şi nu "curgătoare" după modelul
clasic. Evaluări cantitative direct s-au putut face numai relativ recent, cu ajutorul teledetecţiei
termice, deoarece apa din microretenţii e mai caldă ca cea ce curge normal pe râu. Aceste
rezultate influenţează predicţia evoluţiei concentraţiei unor poluanţi sau a posibilităţilor de
productivitate biologică a unui râu. De asemenea trebuie luat în calcul hyporheosul, zona de sub

4
fundul apei unde sunt multe vieţuitoare acvatice ce trăiesc continuu sau doar temporar în
sedimente.
De la izvoare spre aval, râurile îşi modifică treptat caracteristicile de curgere, configuraţia
albiei şi calitatea apei. Corespunzător variază şi structura biocenozelor. Pentru peşti putem
distinge în zona noastră geografică pe un râu porţiuni de dominanţă a unei specii sau asocieri:
zona fântânelului; zona păstrăvului (specii însoţitoare: boiştean, grindel, zlăvoacă); zona
lipanului şi moioagei (specii însoţitoare: lostriţă, clean dungat) etc.
· Lacurile
Lacurile sunt ape stătătoare şi se împart în naturale şi artificiale. Cele naturale sunt
majoritatea situate într-o depresiune naturală închisă a scoarţei pământului, dar există şi lacuri de
altă origine, cum sunt cele de baraj natural, sau în cratere vulcanice etc. Majoritatea sunt lacuri
cu apă dulce, însă există multe cu apă sărată, mai ales în zone aride, dar şi în alte împrejurări cum
sunt foste saline inundate, golfuri marine ce au fost separate de mare etc. Unele lacuri sunt
alimentate de râuri sau pâraie / izvoare, altele aparent numai de precipitaţii şi eventual izvoare
submerse. Unele au scurgere prin râuri sau chiar fluvii, altele sunt lipsite de scurgere. Majoritatea
lacurilor sunt permanente, dar există şi numeroase lacuri temporare în zone carstice sau aride,
unele de foarte mari dimensiuni cum sunt lacul Erie din Australia, pe care geografii voiau să îl
şteargă de pe hărţi căci nu avusese apă multe decenii dar brusc s-a reumplut după ploi
puternice....
Suprafaţa totală a lacurilor este de circa 2,7 milioane km2, adică aproximativ 1,8% din
suprafaţa uscatului). Cel mai mare lac este Marea Caspică, cu 400.000 km2 (dar cu apă sărată şi
considerată de unii ca fiind o mare, chiar dacă nu are legătură cu oceanul planetar) Urmează ca
mărime lacul Superior (80.000 km2), apoi lacul Victoria şi alte circa 30 de lacuri cu peste 5000
km2. Cel mai adânc lac este lacul Baikal, , ce atinge 1620 metri profunzime, fiind cel mai mare
rezervor de apă dulce lichidă de pe Terra.
Lacurile artificiale sunt în marea lor majoritate lacuri de acumulare create prin bararea văilor
cu baraje de beton sau anrocamente, creând în spatele lor lacuri de acumulare. Primul baraj se
pare că a fost construit în Egipt acum peste 5000 de ani. La nivelul anului 1982, numărul de mari
lacuri de acumulare era de: peste 18.500 în China, peste 5300 în SUA; peste 2100 în Japonia,
peste 1000 în India, peste 690 în Spania, peste 600 în Coreea, peste 580 în Canada, peste 520 în
Marea Britanie, peste 490 în Brazilia, 432 în Franţa, 408 în Italia, 219 în Norvegia, 184
Germania, 142 Cehoslovacia, 134 Suedia, 130 Elveţia, 114 Yugoslavia, 112 Austria, 108
Bulgaria.... Principala folosinţă pentru majoritatea acumulărilor este cea hidroenergetică.
Hidrocentralele sunt de diverse tipuri, determinate mai ales de caracteristicile de debit şi cădere.
Astfel, turbinele tip Pelton se folosesc la debite reduse cu căderi mari de apă, cele tip Francis la
căderi medii dar debite medii sau meri, cele tip Kaplan la căderi mici sau debite oscilante...
Există şi turbine tubulare, turbine reversibile (ce pot funcţiona şi ca pompe) iar pentru stocare de
energie se construiesc hidrocentrale prin pompaj.
O teorie clasică susţinea că un lac este o formaţiune efemeră la scara erelor geologice, că
evoluţia lui naturală este din punct de vedere biologic spre eutrofizare iar din punct de vedere
hidrografic spre colmatare şi dispariţie, prin afluxul de sedimente (râuri, vânt, erodarea
malurilor....) şi prin depunerea de substanţe organice din "ploaia biologică". Totuşi se constată că
într-adevăr lacurile eutrofe, politrofe sau hipertrofe merg rapid spre colmatare, pe când cele
oligotrofe nu au depuneri semnificative pe fund de la procesele biologice. Şi nu în toate lacurile
există aport exogen ridicat de material care să se sedimenteze, astfel că unele lacuri sunt practic
nemodificate de milioane de ani.

5
 În secolul XX toate marile lacuri fără scurgere din lume şi-au redus nivelul (Marea Caspică,
Marea Aral, Marele Lac Sărat, Marea Moartă etc.). Cauza este prelevarea de mari cantităţi de apă
pentru irigaţii dar şi o aridizare a climei.

3. FACTORI DETERMINANŢI AI CALITĂŢII APELOR DE SUPRAFAŢĂ

3.1 Factori ce influenţează calitatea apelor de suprafaţă
Calitatea apei este influenţată de factori antropici şi naturali.
Apele meteorice aduc gaze dizolvate din atmosferă, naturale sau provenite din poluarea
aerului, particule de praf, pulberi şi particule radioactive, materiale antrenate în cursul şiroirii pe
suprafaţa solului, cum sunt frunze, ierburi şi alte materiale vegetale în toate fazele posibile de
biodegradare, bacterii, argile, insecticide şi erbicide, substanţe organice solubile extrase din
vegetaţia în putrefacţie etc.
Utilizările casnice ale apelor aduc aport de material organic nedegradat ex. gunoi menajer,
grăsimi etc. , material organic parţial degradat cum ar fi materiale fecale trecute parţial sau deloc
prin proces de epurare, bacterii inclusiv patogene, virusuri, ouă de viermi, hârtie, plastic,
detergenţi etc.
Utilizarea industrială generează un input de materiale organice biodegradabile, solide
anorganice, reziduuri chimice extrem de diverse, ioni de metale.
Folosinţele agricole aduc în apele de suprafaţă cantităţi suplimentare de săruri şi ioni, resturi
de îngrăşăminte chimice, insecticide şi ierbicide, particule de sol, detritus organic.
Utilizările consumptive de apă reduc debitele şi implicit măresc concentraţiile de solide
dizolvate sau în suspensie.
3.2 Variaţia spaţio-temporală a calităţii apelor de suprafaţă
Calitatea apei nu rămâne constantă în timp, ci poate să varieze din cauza multor factori, fie
produşi de om (factori antropici), fie de origine naturală (dintre care evident la unii are şi omul o
contribuţie).
· Factori antropici
Factori antropici de variaţie spaţio-temporală a calităţii apelor de suprafaţă sunt în primul
rând poluările antropice accidentale, dar şi descărcarea discontinuă de ape uzate ce produce
variaţii-şoc de concentraţie a poluantului, greu de suportat pentru vieţuitoarele acvatice.
Irigaţiile determină debite de reîntoarcere (cu încărcare specifică) numai în perioada de
irigare a culturii în cauză. Fabricile de conserve de legume de regulă funcţionează (şi deci
poluează) sezonier. Apele fecaloid-menajere neepurate ajung în emisar în cantităţi crescute la
anumite ore, corespunzător programului locuitorilor. Apele uzate industriale adesea se generează
în perioadele de activitate a fabricii (cu excepţia celor unde se lucrează în 3 schimburi), iar
detergenţi şi alte substanţe se antrenează la sfârşit de schimb sau în pauze când se fac spălări etc.
· Factori naturali
Condiţiile climatice: Apele din topirea zăpezii sunt noroioase, moi, cu conţinut bacterian
ridicat. Apele în perioade de secetă sau din zone aride sunt dure şi cu conţinut mineral înalt,
semănând cu apele subterane. Apele la inundaţii sunt noroioase şi adesea au antrenat o
multitudine de compuşi diverşi. Radiaţia solară, vânturile, variaţia de temperatură şi ciclul
îngheţ-dezgheţ, atacă şi sfărâmă rocile dure, generând astfel şi particule antrenabile de ape ca
suspensii.
Condiţiile geografice: Apele de munte, cu curgere rapidă, diferă de cele de şes ca putere de
transport, gradient, acoperire a albiei etc. În apropierea mării, vântul aduce cantităţi importante
de săruri ce ajung apoi în ape determinând salinitate crescută.

6
 Condiţii geologice: Solurile argiloase produc noroi. Cele organice şi mlaştinile produc
coloraţie. Terenurile cultivate dau particule de sol, îngrăşăminte, ierbicide şi insecticide. Rocile
fisurate sau fracturate permit intrarea în apele subterane a bacteriilor, suspensiilor etc. Conţinutul
mineral depinde de roci, atât cantitativ cât şi calitativ. Astfel, capacitatea relativă de dezagregare
a apei este de 1 pentru granit, 12 pentru calcar şi 80 pentru sare! Prezenţa activităţii hidrotermale
sau vulcanice poate duce la mari poluări "naturale", căci unele ape vulcanice au aciditate extremă
( lacul Kawah Idjen din insula Java, cu pH 1,5 !). La fel de mari influenţe pot avea alunecările de
teren, cedarea bruscă a gheţarilor sau domurilor de sare sau alte asemenea evenimente
catastrofice naturale ce duc la descărcarea bruscă de ape cu mare conţinut salin sau de suspensii.
Vegetaţia: Vegetaţia atacă prin rădăcini (mecanic) şi prin mecanisme biochimice roca dură,
generând astfel şi particule antrenabile de ape ca suspensii. În plus produce frunziş şi alte resturi
vegetale, care cad direct în ape sau sunt antrenate de vânt sau viituri. Vegetaţia acvatică
influenţează şi ea calitatea apei: Procesele biochimice productive sau de degradative reglează
adesea cantitatea de azot şi fosfor, pH-ul, carbonaţii, oxigenul dizolvat şi alte substanţe din apă.
Acest control este pregnant în lacuri dar poate să se manifeste şi în râuri.
Anotimpul: Toamna în ape e antrenat frunziş şi alte resturi vegetale, modificându-se
culoarea, gustul, conţinutul bacterian şi cantitatea de carbon organic şi azot din ape. Sezonul mai
uscat determină creşterea concentraţiilor de săruri. Organismele acvatice se dezvoltă şi ele
sezonier. Amestecul apei din lacuri se produce sezonier. Inundaţiile sunt şi ele de regulă
sezoniere, la fel şi perioadele secetoase, cu debite reduse.
Variaţia diurnă: Ziua algele din apă produc oxigen, noaptea consumă. Concentraţia de oxigen
dizolvat prin urmare variază şi ea într-o anumită măsură.
Practicile manageriale cu privire la resursele naturale: Terenurile suprapăşunate sau denudate
sunt susceptibile la eroziune Pădurile mult mai puţin, dar sunt sursă de detritus organic, ca şi
mlaştinile.
· Variaţia naturală în spaţiu a calităţii apelor de suprafaţă
Ca urmare a acestor factori majori şi a altora, calitatea apei din râuri este variabilă în spaţiu.
Diferenţele pot fi mari în râurile cu bazin mic, deoarece un singur factor din cei amintiţi poate
modifica major calitatea apei. La râuri cu bazin de sub 100 km2 variaţiile diverşilor parametri
ating adesea magnitudini de mai multe ordine de mărime, pe când in cazul râurilor cu bazin
hidrografic mai mare, de peste 100 km2, calitatea este mult mai constantă, variaţiile fiind de
regulă cu maxim un ordin de mărime pentru fiecare parametru chimic. Pe baza ordinii
concentraţiilor ionilor majori, putem clasifica apa râurilor în 24 de grupe. Râurile mari însă curg
prin regiuni variate din punct de vedere geologic şi se produce un amestec al diverselor tipuri de
ape, încât nu se mai pot face asemenea diferenţieri şi avem în final un singur tip de apă. În peste
97% din cazuri apa pe care o varsă râurile în oceane este apă calcico-bicarbonatată.
În concluzie, nu orice apă naturală nepoluată antropic este utilizabilă pentru consum uman,
neexistând o apă naturală "standard" faţă de care să le considerăm pe altele ca "poluate natural"
deşi concepţia antropocentristă a făcut să apară şi un asemenea termen, relevant numai pentru
utilizare apei de către om şi nu pentru înţelegerea apei în ansamblu. Oricum, în aproape în toate
apele există viaţă care s-a adaptat condiţiilor respective. Nu acelaşi lucru se poate spune despre
apele cu calităţi modificate de om.
· Variaţia naturală în timp a calităţii apelor de suprafaţă
De asemenea, variaţia calităţii apei din cauze naturale poate fi semnificativă şi în timp,
periodică sau neperiodică, de cauză biotică sau abiotică, internă sau externă acelei mase de apă.

7
Variaţiile depind mult de regimul hidrologic al respectivei ape de suprafaţă şi de originea şi
comportarea fizico-chimico-biologică a diverşilor constituenţi.
Pentru râuri, variabilitatea temporală cea mai mare şi tipică este cea a debitului. Această
variaţie determină importante variaţii ale concentraţiei de ioni şi alte substanţe dizolvate
transportate. Primul gând ar fi că un debit mai mare duce la concentraţii mai mici, prin diluţie. În
practică lucrurile sunt mult mai complexe, putându-se distinge 7 modele.
Primul model este într-adevăr scăderea concentraţiei odată cu creşterea debitului, prin diluţie,
şi se verifică de regulă pentru principalii ioni. Un alt doilea model este o creştere limitată a
concentraţiei odată cu creşterea debitului. Acest lucru se întâmplă pentru materiale organice şi
compuşii de azot pe care apele de şiroire îi spală de pe sol şi îi duc în râu. Un al treilea model de
corelaţie este o curbă pesudogaussiană, cu un maxim atins la vârful de viitură, prin diluţie. Al
patrulea model este creşterea exponenţială a concentraţiei suspensiilor şi a substanţelor ataşate
acestora, cum sunt metalele şi pesticidele. Al cincilea model este unul de tip buclă, ce apare la
inundaţii, unde maximul de turbiditate este atins înaintea maximului de debit. Al şaselea model
este concentraţia cvasiconstantă în ciuda creşterii debitului, şi se verifică în caz că apa din râu are
provenienţă predominant subterană, ca în regiunile carstice, sau dacă alimentarea se face dintr-un
lac sau dacă substanţele în cauză au origine atmosferică. Al şaptelea model de evoluţie este o
comportare neregulată a concentraţiei, fără clară corelare cu debitul, ce se verifică în cazul
aporturilor externe întâmplătoare sau a fenomenelor biologice variabile din apă nelegate de debit
ci de alţi factori cum e ciclul nictemeral (noapte / zi).
În lacuri, dacă timpul de rezidenţă a apei este de peste un an, majoritatea variaţiilor în timp a
calităţii apei au ca şi cauză procesele interne, determinate climatic şi biologic. În regiunile
temperate, biomasa algală atinge de regulă un maxim în mai şi eventual un nou maxim la
sfârşitul verii. Concordant variază şi parametri cum sunt oxigenul dizolvat, nutrienţii, pH-ul,
calciul şi bicarbonatul. În lacurile de acumulare, datorită timpului de rezidenţă scurt al apei şi a
variabilităţii descărcării de debite de apă din lac, evoluţiile sunt mai complexe.
Sedimentele de pe fundul lacurilor sunt un excelent martor al calităţii apei, înregistrând fidel
de-a lungul mileniilor evoluţiile, inclusiv evenimente catastrofice precum inundaţii excepţionale,
poluări de la erupţii vulcanice etc.
Pe baza acestor factori se poate modela şi înţelege modul de evoluţie a concentraţiei
poluanţilor şi altor substanţe în ape, prezentat mai pe larg în capitolul "Poluare apelor de
suprafaţă".
3.3 influenţa compoziţiei naturale a apei asupra folosinţelor ei
Apele de suprafaţă pot avea compoziţie variabilă şi fără a fi "poluate" de om. Principalele
substanţe ce se găsesc în mod natural dizolvate în apă au şi influenţă considerabilă asupra
calităţii ei şi a posibilelor folosinţe umane, lucru de care trebuie ţinut cont înainte de a analiza
nivelul şi impactul poluanţilor de origine antropică. Cele mai frecvente substanţe prezente
naturale în ape şi care influenţează calitatea şi utilizările posibile sunt:
Silicea (bioxid de siliciu - SiO2) are concentraţii de obicei de la 1 la 30 mg / litru, dar au fost
găsite ape şi cu 4000 mg / litru! În prezenţa calciului şi magneziului, se depune în boilere şi
turbine de abur, precipitatul e foarte aderent şi crează probleme mari de utilizare a apei. În
schimb la ape moi se adaugă silice pentru a preveni corodarea ţevilor de fier.
Fierul se găseşte de regulă în concentraţii de sub 0,5 mg / litru în ape oxigenate, dar la ape
subterane urcă des spre 50 mg /l. La ape acide termale, ape de mină şi ape uzate industriale s-au
găsit concentraţii de 6000 mg /litru.... La ape bine aerate la concentraţie de peste 0,1 mg / litru
precipită, cauzând turbiditate, ruginire, pătarea hainelor la spălat, modificând gustul şi mirosul.

8
Peste 0,2 mg / litru face ca apa să fie improprie majorităţii folosinţelor industriale. Frecvent se
practică din aceste motiv deferizarea apei. El nu afectează sănătatea. Frecvent exisă în
organismul uman un deficit. Absorbţia intestinală e foarte diferită.
Manganul apare de regulă în concentraţii de sub 0,2 mg / litru. Apa subterană şi apele de
mină conţin uneori peste 10 mg / litru iar apele din lacurile de acumulare care au suferit
fenomenul de inversare (turn-over sezonier) pot ajunge la peste 150 mg/ litru. La concentraţii de
peste 0,2 mg / litru, în prezenţa oxigenului, precipită , cauzând depuneri în reţele de distribuţie a
apei şi filtre. Peste 0,2 mg / litru face ca apa să fie problematică pentru multe folosinţe
industriale. De aceea se practică uneori demanganizarea apei. Este esenţial pentru viaţă. Omul
necesită 1,5 - 5 mg / zi. Nu este toxic.
Calciul ajunge uneori în râuri la 600 mg / litru, dar în ape foarte sărate poate atinge 75000 mg
/ litru. El nu afectează sănătatea dar prin duritatea crescută poate afecta conductele, spălatul,
poate afecta gustul alimentelor de exemplu ceaiul, cafeaua etc.
Magneziul ajunge uneori în unele râuri la mai multe sute mg / litru, în apa mării sunt peste
1000 mg / litru în ape foarte sărate poate atinge 57000 mg / litru. Calciul şi magneziul se
combină cu bicarbonatul, carbonatul, sulfatul şi silicea şi se depun ca "piatră" aderentă în boilere,
calorifere şi alte asemenea. În plus ionii de calciu şi magneziu se combină cu acizii graşi din
săpunuri şi reduc puterea de spălare a acestora, fiind necesare cantităţi mult mai mari de săpun
pentru a face clăbuci şi a spăla. Magneziul în concentraţii mari are efect laxativ, producând
diaree de exemplu la cei neobişnuiţi cu acea apă. Mulţi oameni au deficit de magneziu, dar de
obicei din cauza absorbţiei reduse a lui din cauze interne.
Sodiul este metal alcalin, al 6-lea element chimic ca răspândire pe Terra. Atinge în unele
râuri concentraţii de 1000 mg / litru, în apa mării 10.000 mg / litru şi în ape foarte sărate chiar
25.000 mg / litru. Vântul îl duce din mare până la 100 km în interiorul continentului şi poate
polua apa subterană. Cantităţi mari ingerate pot produce hipertensiune arterială. Peste 50 mg /
litru în prezenţă de suspensii produce spumare ce accelerează precipitarea şi depunerea de
"piatră" în boilere şi cazane iar peste 65 mg / litru de sodiu crează probleme în fabricarea gheţii.
Potasiul este tot metal alcalin, esenţial pentru viaţă. E de obicei sub 10 mg / litru, atinge însă
100 mg / litru în unele izvoare termale şi peste 25.000 mg / litru în ape sărăturoase. Peste 50 mg /
litru în prezenţă de suspensii produce spumare ce accelerează precipitarea şi depunerea de
"piatră" în boilere şi cazane. Excesul e toxic pentru peşti.
Carbonatul e de regulă aproape absent în ape de suprafaţă şi sub 10 mg / litru în ape
subterane, dar creşte în ape care au mult sodiu.
Bicarbonatul e de regulă sub 500 mg / litru dar poate urca la peste 1000 mg / litru în ape cu
mult bioxid de carbon. La încălzire, bicarbonatul se transformă în apă, bioxid de carbon şi
carbonat. Acesta se combină cu calciu şi magneziu şi formează depuneri calcare în interiorul
ţevilor, cazanelor etc. creând mari probleme. De aceea, ape cu încărcarea mare de alcaline şi
bicarbonaţi sunt improprii multor folosinţe industriale.
Sulfaţii sunt de regulă sub 1000 mg / litru în ape, dar pot ajunge la 200.000 mg / litru în ape
salmastre. Sulfaţii se pot combina cu calciul şi precipita ca depuneri aderente în cazane şi
instalaţii. Concentraţii peste 250 mg /litru nu sunt admise în unele utilizări industriale. Apa cu
500 mg /litru e amară iar la peste 1000 mg / litru catarală (iritantă). Au roluri în organismul
animal dar nu sunt esenţiali căci pot fi produşi intern din alte substanţe. Pot la concentraţii mai
mari în apa potabilă produce diaree, dar în timp există o anumită obişnuire.
Clorurile au concentraţii de obicei sub 10 mg / litru în regiuni nearide, în schimb în apa mării
depăşeşte 19300 mg / litru şi în unele ape foarte sărate chiar 200.000 mg / litru. La concentraţii

9
peste 100 mg / litru gustul apei este sărat. În multe industrii concentraţia de cloruri peste 100
mg / litru e inacceptabilă. Apa cu exces de cloruri nici pentru consumul uman nu e adecvată,
putând avea efecte nocive asupra sănătăţii.
Fluorul de regulă nu depăşeşte 01 mg/ litru în ape de suprafaţă şi 10 mg / litru în cele
subterane, dar n unele ape foarte sărate atinge 1600 mg/litru. Fluorul în concentraţii până la 1,5
mg % litru are efect benefic asupra sănătăţii umane, la mai mult se produc afecţiuni ale dinţilor şi
oaselor.
Nitraţii în ape de suprafaţă nepoluate sunt de obicei sub 1 mg / litru, uneori până la 5 mg /
litru. În ape subterane pot atinge 1000 mg / litru. De aceea uneori apele subterane trebuie
amestecate cu alte ape pentru a putea fi utilizate. La peste 100 mg / litru apa are gust amar şi
poate fi dăunătoare sănătăţii. Poate genera methemoglobinemie la copii.
Solide dizolvate: De regulă nu depăşesc 3000 mg / litru la ape de suprafaţă sau 5000 mg /
litru la ape subterane. În regiuni aride sau cu sărături se poate ajunge la 15.000 mg / litru şi există
ape sărate cu peste 300.000 mg / litru solide solvite. Cantităţi de peste 500 mg / litru solide
dizolvate fac apa improprie consumului uman iar multe industrii necesită apă cu încărcare sub
300 mg/litru.
· Influenţe indirecte
La multe substanţe, cum sunt de exemplu metalele, esenţială nu e doar concentraţia (deci
cantitatea) ci forma (solvită respectiv legată). Sunt mulţi factori ce intervin. Astfel, metalelor le
creşte solubilitatea şi mobilitatea la scăderea pH-ului, creşterea salinităţii, prezenţa factorilor de
chelare, detergenţilor sau a proceselor redox. Acidifierea apei mobilizează metalele grele din
sedimente şi astfel determină în mod secundar o poluare cu metale a apei. În plus, trebuie ţinut
cont că efectele biologice ale unui anumit compus depind nu doar de concentraţia lui în apă, ci şi
de biodisponibilitatea lui - dacă se absoarbe în organismul viu, dacă există bioacumulare în
individ sau acumulare în lanţul alimentar etc. Compuşii organici suferă procese de absorbţie,
evaporare, hidroliză, fotoliză, procese biochimice etc. şi deci îşi modifică concentraţia în timp....
3.4. Efectele modificării antropice a râurilor şi lacurilor
· Probleme generate de "amenajarea" râurilor
Vechea paradigmă "omul contra naturii" a lăsat urme teribile pe râuri, pe care societatea
umană a depus eforturi deosebite să le îmblânzească. Deşi s-a dovedit profund dăunătoare, ieşim
cu greu din braţele acestei concepţii. Oamenii de ştiinţă nu au prea ştiut sau nu s-au străduit nici
ei foarte tare să transmită concluziile lor către cei ce iau decizii, lăsând impresia că mult timp s-a
făcut ştiinţă pentru ştiinţă. În trecut de râuri s-au ocupat mai ales inginerii şi nu geomorfologii.
Neînţelegând evoluţia naturală şi dinamica unui râu, inginerii l-au considerat sau au încercat să îl
forţeze să devină un element static, previzibil şi comandabil, cu debit cu oscilaţii reduse şi mai
ales cu albie constantă, lucru comod pentru cadastru, fond funciar, infrastructuri etc. dar contrar
naturii. Astfel s-au făcut masive lucrări antierozive şi antiinundaţii şi totuşi problemele persistă,
ceea ce e firesc, deoarece au fost vizate efectele şi nu cauzele. "Amenajând" cursuri de apă, omul
a neglijat faptul că orice modificare a stării naturale are şi efecte negative şi că ar trebui studii de
impact foarte atente. Astfel, la majoritatea râurilor mari din Europa şi alte continente s-au făcut
în trecut masive amenajări pentru navigaţie, limitarea inundaţiilor, câştigul de teren agricol etc.
Astăzi se constată că multe amenajări trebuie demolate, cu toate reticenţele ce se mai manifestă.
Pentru că masivele amenajări hidrotehnice au o multitudine de efecte nedorite:
Tăierea meandrelor. Una din cele mai frecvente măsuri a fost tăierea meandrelor. Acest fapt
însă duce la creşterea vitezei de curgere, care măreşte eroziunea, ceea ce atrage lăţirea sau / şi

10
adâncirea albiei. Prin aceasta omul pierde mai mult teren agricol decât a câştigat prin tăierea
meandrelor sau e forţat să îndiguiască râul.
Îndiguirile râurilor. Îndiguirea pare să rezolve problema inundaţiilor şi eroziunii prin râuri.
Dar ea ar trebui folosită cu măsură, numai în locuri esenţiale (localităţi, infrastructuri importante)
şi păstrate zone inundabile pentru apele mari, deoarece îndiguirile crează probleme mult, printre
care distrugerea zonelor umede şi afectarea vieţii acvatice, scăderea capacităţii de autoepurare
etc. Viteza crescută de curgere face ca mediul să nu mai fie favorabil multor specii acvatice.
Dispare şi efectul lor filtrant, ceea ce afectează calitatea apei. Viteza crescută de curgere nu e
favorabilă sedimentării, ceea ce reduce şi ea calitatea apei. Eroziunea nu dispare ci se mută la
fundul albiei, ceea ce subminează malurile sau adâncind râul coboară nivelul freatic ceea ce
afectează vegetaţia şi seacă fântânile, iar apărarea antiinundaţii prin diguri înseamnă de fapt
mutarea problemei spre aval unde râul nu e îndiguit sau unde digul va fi mai slab şi va ceda etc.
Ba mai mult, odată apa trecută peste diguri, la scăderea nivelului apei din cursul principal al
râului nu se mai poate retrage de pe zona inundată, obţinându-e astfel o mare prelungire a
perioadei de inundaţie, deci efect contrar celui scontat prin îndiguire. Mari fluvii sunt astăzi
îndiguite pe porţiuni mari: Nilul pe peste 1000 km, HuangHo-ul pe peste 700 km, Râul Roşu din
Vietnam pe peste 1400 km iar în bazinul Mississippi peste 4500 km! Din punct vedere ecologic
nu sunt deloc nişte râuri fericite!
Betonarea albiilor. Betonarea albiilor râurilor este cea mai dăunătoare măsură din toate. Ea
însemnă distrugere peisagistică şi distrugere biologică, dar şi afectarea calităţii apei şi a
capacităţii de a rezista poluării, prin diminuarea gravă a capacităţii de autoepurare. Dacă nici
mecanic nu se asigură o albie cu curs variat, ci una uniformă, şi asta pe porţiuni lungi, râul este
condamnat şi devine doar un canal de scurgere a unui fluid pe care nu mai merită să îl numim cu
adevărat apă. Alternative la betonare există destule, de exemplu cuşti cu pietre, blocuri de piatră
sau fascine de lemn în exteriorul localităţilor... În plus, impermeabilizarea malului împiedică o
comunicare cu apele subterane din vecinătate şi astfel se ajunge fie la o sărăcire a acestora în
debit ş chiar o coborâre a nivelului freatic (cu grave consecinţe asupra vegetaţiei) fie, la irigare
sau precipitaţii abundente - la o creşterii a nivelului freatic şi chiar înmlăştinire a zonelor
învecinate din cauza drenării insuficiente.
Lăţirea şi nivelarea albiilor minore. Pentru a putea prelua debite de inundaţie, multe albii
minore au fost lăţite dar şi fundul a fost nivelat. Acest fapt face ca la debite mici şi viteza de
curgere să fie foarte redusă, adâncimea la fel, să crească temperatura râului şi astfel să scadă
concentraţia de oxigen, să se depună tot sedimentul din suspensii şi albia să nu mai aibă variaţia
necesară pentru viaţa din râu etc. Corect este să amenajezi o mini-albie pentru ape mici, cu
coturi, bulboane şi repezişuri, cu variaţii de viteză, cu pietre şi stânci care să dea direcţionările
necesare etc.
Praguri artificiale. Pe multe râuri s-au construit praguri de beton pentru a scădea panta (deci
viteza şi puterea erozivă) şi a crea bulboane şi o mai bună oxigenare. Dar pragul de beton nu e
cea mai ecologică soluţie, putându-se face mai bine grămezi de bolovani sau stânci în albie.
"Igienizarea" şi dragarea albiilor minore. Încă mai întâlnim ideea de "igienizare" a albiilor în
sensul îndepărtării vegetaţiei, arborilor şi altor "obstacole", prin tăiere sau chiar dragare a albiei
chiar fără necesităţi reale pentru navigaţie sau pentru îndepărtarea obstacolelor mari şi a mări
debitul prealabil în albie la inundaţii, ci pentru a "îmbunătăţi" curgerea şi "estetica" râului, mai
ales când în vegetaţie sa agaţă gunoaie sau plante moarte duse de ape şi edilii consideră că cea
mai comodă soluţie e o albie care să asigure că totul e "cărat la vale" de râu şi "mizeria" nu se
opreşte pe acea secţiune. Această practică este dăunătoare şi dovedeşte neînţelegerea râului ca un

11
ecosistem. "Obstacolele" din albie sunt foarte importante pentru viaţa acvatică. Bolovanii,
stâncile etc. modifică regimul de curgere, fac zone de repeziş şi de contracurent, bulboane etc.
dar şi mai importante sunt arborii din albie, rădăcinile, plantele acvatice. Ele modifică şi mai
complex curgerea, şi cu efecte micro, deoarece forma şi densitatea diferită a platelor de apă,
individuale sau în grupuri / bancuri, determină regimuri şi viteze specifice de curgere şi
microcurgere, ce pot fi calculate dacă ştim specia (Unele plante cresc turbulenţa curgerii, altele
dimpotrivă...). în plus suprafeţele plantelor sunt foarte diferite ca rugozitate, material etc. Cum
fiecare vieţuitoare acvatică are un anumit regim de curgere care îi prieşte, şi eventual un anumit
tip de suprafaţă optimă pentru a se ataşa, numai plantele acvatice în cantitate şi diversitate
suficientă pot oferi habitatul optim pentru o largă biodiversitate în râu, începând cu planctonul şi
mergând până la specii de peşti de mari dimensiuni. Sub trunchiuri şi în bancuri de plante găseşte
fauna refugiu şi supravieţuieşte la ape mari şi de acolo recolonizează râul.
Aducţiunile interbazinale. Oamenii eu elaborat şi planuri hidrotehnice care chiar dacă tehnic
şi economic ar putea fi realizate sunt de-a dreptul iresponsabile ca potenţiale consecinţe climatice
şi ecologice. Astfel, s-a proiectat bararea strâmtorii Gibraltar şi transformarea Mediteranei într-
un lac închis, care să fie alimentat din ... râul Zair, care să fie adus prin Sahara din centrul până
în nordul Africii (Proiectul "Atlanteuropa"). Alt proiect viza devierea râurilor din nordul Canadei
şi Alaskăi spre sud până în bazinul lui MIssissippi şi Colorado! Şi era cât pe ce ca URSS să
demareze în practică proiectul de deviere a marilor fluvii siberiene Obi şi Irtâş spre sud, spre
Marea Aral. Alte proiecte vizau legarea Mediteranei de Marea Moartă, inundarea depresiunii El
Quattra, devierea fluviului Zair spre lacul Ciad etc.
Bararea râurilor: Lacuri de acumulare. Construirea de baraje pe râuri are şi numeroase efecte
negative, detaliate în următorul subcapitol.
· Probleme generate de acumulările artificiale
Lacurile de acumulare au roluri multiple şi sunt percepute ca un element valoros pentru
societate. Majoritatea oamenilor însă nu acordă destulă atenţie şi aspectelor negative.
Stratificaţia. Lacurile adânci afectează negativ calitatea apei. Apare fenomenul de
stratificaţie: Apa din stratul superior se încălzeşte şi fiind mai uşoară stă la suprafaţă. Lumina
favorizează dezvoltarea algelor care produc oxigen, iar vântul produce curenţi care asigură
amestecul apei din stratul superficial şi deci o bună distribuire a oxigenului dizolvat. În straturile
profunde, fără curenţi verticali, nu există aport de oxigen, iar în lipsa luminii nici nu se produce.
În schimb ajung din straturile superficiale ale lacului substanţe organice ("ploaia biologică") ce
coboară lent, în ore sau zile, spre fundul lacului. Viaţa în aceste straturi adânci este redusă la
forme simple cu metabolism anaerob, ceea ce la rândul ei duce la reducerea calităţii apei. Astfel
lacurile adânci se stratifică, putând distinge stratul superficial (epilimnion) şi unul profund
(hypolimnion) între care se găseşte aşa-zisul metalimnion numit şi termoclină.
Acest fenomen nu este foarte grav în zona temperată, deoarece apare fenomenul de
"turnover" bazat pe variaţia sezonieră de temperatură şi pe faptul că apa are cea mai mare
densitate la 40C, atât cea mai rece cât şi cea mai caldă fiind mai uşoare. Dacă lacul îngheaţă iarna
la suprafaţă, turnoverul se produce de două ori pe an iar lacul se numeşte dimictic. Dacă nu apare
îngheţ la suprafaţă, amestecul e o dată pe an şi lacul e numit monomictic. Lacurile puţin adânci
pot fi polimictice, iar cele adânci din zona tropicală sunt amictice, adică nu se produce amestec.
Distingem şi lacuri mecromictice, adică cu amestec vertical incomplet.
Mecanismul de turnover este următorul: Apa din epilimnion se răceşte toamna treptat şi când
ajunge să aibă densitate mai mare ca cea din hipolimnion se lasă spre fund şi deci apa se
amestecă.

12
 Dacă lacul îngheaţă, apa de la fund se menţine la 4 0C şi nu îngheaţă, iar stratul superficial e
mai rece, sub stratul de gheaţă. Primăvara, dacă lacul a fost îngheţat, după topirea gheţii stratul
superficial se încălzeşte şi atinge nivelul de densitate maximă, ceea ce produce lăsarea spre fund
şi deci o a doua amestecare.
Aparent un lac care îngheaţă, prin cele două turnoveruri, ar fi mai favorabil vieţii. În realitate
stratul de gheaţă are şi efecte negative, reducând sau anulând aerarea şi cantitatea de lumină
solară ce pătrunde în lac deci implicit producţia de oxigen prin fotosinteză, încât există riscul de
apariţie a condiţiilor anoxice şi reducătoare.
În lacurile adânci tropicale, unde stratificaţia e netă şi continuă, nu se produce turnover.
Acolo apa de fund e anoxică, încărcată de produşi toxici cum e hidrogenul sulfurat, săruri de
mangan şi fier şi alte substanţe ce modifică negativ culoarea, gustul şi mirosul apei. De exemplu
marile lacuri din riftul african (Tanganyka, Malawi etc.) sunt lacuri anoxice şi cea mai mare
parte a apei nu are o calitate bună.
În cazul lacurilor de acumulare artificiale, din aceleaşi motive, adâncimea ridicată este un
dezavantaj, din cauza acestui fenomen de stratificaţie ce afectează negativ calitatea apei. Prin
urmare lacurile prea adânci nu sunt de dorit. La acumulări se poate combate stratificaţia, de
exemplu prin amplasarea de prize de apă la înălţimi diferite în baraj, astfel că prizând de la
diferite nivele se produce amestec şi nu iese apă neoxigenată de fund de lac cum adesea se
întâmplă acum când la multe baraje se uzinează şi restituie în râu aval de baraj apă prizată la
fund şi deci cu calitate mai redusă.
Variaţii de debit Teoretic lacurile de acumulare ar trebui să atenueze viiturile şi să asigure un
debit mai constant pe râuri, în aval. În practică însă, rolul principal este hidroenergetic şi, la
lacurile situate pe râuri cu debit mic, uzinarea este numai în perioade scurte, de vârf de consum,
în rest curgând pe râu aval doar un minimal debit de servitute (în cazul bun!). Astfel au loc mari
fluctuaţi de debit pe râu, de la un debit minimal în perioadele de nefuncţionare a hidrocentralei la
debite mari şi foarte mari în timpul uzinării apei la capacitate maximă. Aceste extreme oscilaţii
au efecte negative asupra râului, în special asupra vieţii acvatice.
Eroziunea în aval. Lacurile de acumulare reţin cea mai mare parte a sedimentelor din ape. În
aval de baraj, râul erodează albia dar, nevenind din amonte alt sediment care să "umple" ce se
erodează, se produce adâncirea albiei, erodarea malurilor şi multe alte consecinţe nedorite.
Fenomenul e amplificat dacă uzinarea apei din lacul de acumulare se face în salturi, cu creşteri
bruşte de debit analoge viiturilor. Eroziunea albiei în aval duce la eroziune regresivă pe afluenţi
în sus iar coborârea nivelului apei din râu duce la coborârea nivelului freatic din zonă, cu
consecinţe grave pe mari suprafeţe.
Colmatare albiei în aval. Efectul barajelor în aval poate fi şi invers: Dacă aval de baraj vin
afluenţi care aduc mari cantităţi de aluviuni dar râul principal nu mai asigură debit de transport
spre aval al acelor aluviuni, acestea se depun, colmatează albia şi îi înalţă fundul, ajungându-se la
inundaţii grave şi alte consecinţe.
Depleţia în nutrienţi a zonelor din aval. Se ştie din vechiul Egipt că fertilitatea solului era
dată de mâlul adus anual de revărsarea Nilului. Odată cu ridicarea barajului de la Assuan aportul
de sediment bogat în nutrienţi a scăzut dramatic, ceea ce obligă la folosirea de îngrăşăminte
artificiale, cu toate consecinţele ce decurg de aici. În plus, delta Nilului se erodează iar cantitatea
de nutrienţi a scăzut semnificativ în apele Mediteranei de sud-est, cu consecinţe asupra faunei
piscicole. În SUA, râul Colorado ducea în ocean între 125 şi 150 de milioane de tone de
sedimente anual. După 1930 barajele au făcut treptat ca el să nu mai ducă în ocean nici sediment
nici apă!

13
 Sărăturarea solului Un lac artificial are oglinda mai sus decât alte ape naturale din zonă,
adesea aproape de sau deasupra nivelului unor terenuri vecine. Prin presiunea hidrostatică apa se
infiltrează din el în maluri, dizolvă săruri şi le împinge spre solul terenurilor vecine, contribuind
major la sărăturare, alături de cea prin irigaţiile care frecvent se bazează la rândul lor tot pe
lacurile artificiale.
Modificarea nivelului freatic Un lac artificial are oglinda mai sus decât alte ape naturale din
zonă, ceea ce prin principiile hidrostatice determină ridicarea pânzei freatice din regiune, ceea ce
produce înmlăştinire sau sărăturare, afectarea vegetaţiei, siguranţei construcţiilor etc.
Scufundarea solului Prin imensa presiune hidrostatică pe de o parte şi prin ridicarea nivelului
freatic şi excavarea de goluri subterane de către infiltraţiile din lacuri etc. se pot produce tasări şi
scufundări ale solului din zonă.
Cutremure Tot imensa presiune hidrostatică şi forţele mari de tracţiune ale barajului asupra
zonei de ancorare poate favoriza sau chiar genera în unele zone geologic instabile adevărate
cutremure.
Alunecări de teren Alunecări de teren pot fi generate sau favorizate de lacurile de acumulare
prin infiltraţia apelor şi prin presiunea puternică asupra versanţilor şi formaţiunilor geologice din
zonă.
Modificarea faunei şi florei. Apariţia unui lac modifică profund flora şi fauna zonei. În
primul rând cea specifică râului e înlocuită de cea specifică unui lac. Oglinda de apă întinsă şi
volumul de apă mare atrage păsări de apă şi o populaţie mai mare de peşti, dar adesea
diversitatea e mai redusă şi dacă e un lac adânc apare zona hipolimnică cu puţină viaţă. Se
modifică şi lumea insectelor, dar şi vegetaţia de pe maluri. Efectele se simt şi la distanţă prin
modificarea microclimatului. Barajele împiedică migraţia peştilor (dar se pot face unele
amenajări speciale).
Modificarea microclimatului Apariţia unui mare lac de acumulare înseamnă o creştere a
umidităţii atmosferice locale şi zonale, a nebulozităţii, un efect de atenuare a oscilaţiilor de
temperatură dintre zi şi noapte şi intersezoniere etc.
· Acumulări subterane - o alternativă?
Dezavantajele marilor baraje au făcut ca oamenii să se gândească la realizarea de acumulări
artificiale subterane de apă. La rândul lor acestea au însă dezavantaje. O situaţie comparativă se
prezintă astfel:

Acumulări subterane Acumulări de suprafaţă

avantaje dezavantaje

1. Multe amplasamente disponibile de mari 1. Puţine amplasamente disponibile de mari

dimensiuni dimensiuni

2. Pierderi prin evaporare reduse sau absente 2. Pierderi prin evaporare mari chiar la climat
umed

3. Ocupă puţin teren 3. Ocupă mult teren

4. Risc de catastrofă structurală redus sau nul 4. Risc de catastrofă structurală ridicată

14
 5. Temperatură uniformă a apei 5. Temperatură fluctuantă a apei

6. Puritate biologică înaltă 6. Uşor contaminabil

7. Siguranţă faţă de contaminare radioactivă 7. Contaminare radioactivă imediată rapidă

rapidă

8. Nu implică transport prin canale sau conducte 8. Implică transport prin canale sau conducte
prin terenurile terţilor prin terenurile terţilor

dezavantaje avantaje

1. Apa trebuie pompată 1. Apa de regulă vine gravitaţional

2. Utilizabil numai pentru stocaj 2. Utilizări multiple

3. Risc de mineralizare a apei 3. De regulă mineralizare redusă

4. Contribuţie minoră la prevenirea inundaţiilor 4. Contribuţie majoră la prevenirea inundaţiilor

5. Debit redus indiferent de punct de priză 5. Debite mari

6. Utilizabilitate hidroenergetică de regulă 6. Utilizabilitate hidroenergetică prezentă

absentă

7. Dificil şi scump de studiat, evaluat şi 7. Relativ facil de studiat, evaluat şi administrat

administrat

8. Reîncărcarea de regulă dependentă de 8. Reîncărcarea dependentă de precipitaţiile

surplusurile scurgerii în apele de suprafaţă anuale

9. Apa de reîncărcare poate necesita tratare 9. Apa de reîncărcare nu are nevoie de tratare
scumpă

10. Necesară întreţinere continuă şi scumpă de 10. Necesară puţină întreţinere

paturi sau puţuri pentru reîncărcare

· Siguranţa lucrărilor de amenajare a râurilor şi lacurilor

O mare parte din lucrările hidrotehnice au rol de a preveni inundaţiile. Pe de altă parte pot fi
ele însele cauză de inundaţie în caz de accidente la asemenea lucrări hidrotehnice, cum sunt
ruperi de diguri sau baraje. Acţiunea în situaţii de inundaţii sau accident hidrotehnic este o
importantă activitate de apărare civilă dar totodată şi de management al apei. În România,
activitatea este reglementată de Legea Apelor (reprodusă în extras în fasciculul 9 din prezenta
serie de broşuri) şi în mod specific în Regulamentul de apărare împotriva inundaţiilor,
fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice, aprobat prin

15
Hotărârea Guvernului nr. 638 din 5 august 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
385 din 13 august 1999.

4. POLUAREA APELOR DE SUPRAFAŢĂ

Orice activitate umană e o potenţială sursă de poluare a apelor, eventual indirectă (prin
intermediul poluării atmosferei sau solurilor). Poluarea a început probabil cu milenii în urmă,
odată cu primele oraşe. Apoi a venit mineritul, despăduririle, gunoaiele, devenind deja o
problemă majoră în Imperiul Roman şi China antică. Poluarea radioactivă a început abia în anii
'40... Despăduririle au fost masive în ultimii 200-300 de ani, acum continuă să fie intensive în
America de Sud şi Africa.... Dar şi reîmpăduririle pot aduce poluare, căci înlocuirea pădurilor de
foioase cu conifere determină apreciabile scăderi de pH.... Continuă să se reducă zonele umede, a
crescut mult uzul de fertilizante şi pesticide în agricultură, s-a intensificat mineritul, industria,
consumul primar de energie şi s-au înmulţit accidentele industriale grave.....
Poluarea apelor este definită în diverse moduri. Astfel, Conferinţa de la Geneva din 1961o
prezintă ca “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei surse
oarecare, ca urmare a activităţii omului, astfel încât apele devin inadecvate utilizărilor pe care le
au în mod obişnuit, ridicând risc pentru sănătatea omului şi pentru integritatea ecosistemelor
acvatice".
Unii recunosc şi noţiunea de poluare naturală. În acest sens, o definiţie simplă şi largă a
poluării ar fi: “P oluarea apei = modificarea calităţii acesteia datorită activităţii umane sau în
urma unor fenomene naturale“. Definiţiile sunt deci destul de arbitrare, pentru că de fapt şi
poluarea "naturală" uneori nu e chiar naturală - apa anoxică provine adesea de la fundul unui lac
artificial, invaziile de alge apar mai ales pe terenul excesului de nutrienţi generat de poluarea cu
nitraţi şi fosfaţi, suspensiile după ploi masiv vin în mare parte de pe terenuri poluate sau defrişate
de om....
Poluarea apelor de suprafaţă constituie la ora actuală o problemă majoră şi care la scară
globală se va amplifica, deoarece în lumea a III-a se dezvoltă rapid mari oraşe fără sanitaţie
corespunzătoare, industria chimică, agricultură cu tot mai mult uz de produşi chimici şi minerit
cu tehnologii cu grav impact de mediu.
Trebuie ţinut cont şi de interdependenţa dintre apele de suprafaţă şi cele din celelalte
compartimente ale hidrosferei: Precipitaţiile introduc poluanţi din atmosferă, apele subterane
aduc şi ele diverşi componenţi, respectiv poluarea apelor de suprafaţă determină adesea poluarea
celor freatice, râurile poluează lacurile ţi mările în care se varsă etc.

4.1 Surse de poluare

Sursele de poluarea a apei se clasifică în principal în surse organizate şi neorganizate.
· Surse de poluare organizate
Cele organizate sunt, în principal: apele reziduale comunale (fecaloid-menajere); apele
reziduale industriale; apele reziduale agrozootehnice. Apele fecaloid-menajere sunt poluate mai
ales chimic (substanţe organice, detergenţi etc.) şi bacteriologic şi provin în principal din spălat
şi de la grupuri sanitare. De exemplu râul Zamuna care curge prin New Delhi are amonte o
încărcare de 75.000 bacili coli / litru iar în aval de 240.000.000 bacili coli pe litru! În cadrul celor
industriale, de mare diversitate, trebuie menţionate cazurile mai deosebite ale apelor uzate
radioactive (din minerit, centrale nuclearo-electrice etc.), ale celor poluate termic (surse variate,

16
mai ales centrale termice), din industria extractivă şi prelucrătoare de ţiţei, din mineritul cu profil
de metale neferoase, din industria chimică.
O mare sursă de poluare apelor de suprafaţă este mineritul hidraulic, procedeu cu impact
deosebit de mare faţă de mediu. În Australia, de exemplu, ultima mină cu astfel de tehnologie a
fost închisă abia în 1994.
Sursele organizate de regulă poluează continuu sau sistematic şi sunt de obicei cunoscute şi
supravegheate, calculându-se totalul emisiilor. Astfel, Rinul a trebuit să transporte în anii '80
anual până la 700 tone cadmiu, 130 tone mercur, 4000 tone de plumb şi peste 1400 de substanţe
poluante diferite!
· Surse de poluare neorganizate
Sursele neorganizate sunt în principal: surse individuale fără sistem de canalizare; reziduuri
solide depozitate îl locuri / moduri neadecvate; pesticide, îngrăşăminte spălate de apele
meteorice sau de irigaţie.
O importantă sursă neorganizată de poluare sunt sărurile folosite iarna pe şosele contra
zăpezii şi poleiului. Multe ţări dezvoltate au interzis sau limitat sever împrăştierea de sare, dar la
noi continuă. Este o sursă de poluare importantă: De exemplu în SUA în iarna 1982 / 1983 s-au
împrăştiat pe 320.000 mile de şosele o cantitate de 2,5 milioane tone de sare (NaCl) şi 200.000
tone clorură de calciu, precum şi peste 5 milioane de tone de material antiderapant!
În sursele neorganizate se includ însă şi sursele ocazionale (spălarea de animale, utilaje etc;
topirea inului şi cânepii, deversări diverse) şi accidentale (de exemplu inundaţii şi alte calamităţi,
deversări în urma unor accidente industriale, rutiere etc.), care sunt greu de monitorizat şi rămân
adesea necunoscute.
Sursele accidentale intervin mai rar, dar pot avea deosebită gravitate, iar poluarea poate
surveni pe căi neaşteptate. Iată câteva poluări accidentale deosebite, survenite în Franţa în anii
1986-1988, şi care au afectat surse de apă ce deserveau peste 500000 locuitori: Un incendiu la
uzina Sandoz, în cursul stingerii căruia apa utilizată de pompieri a antrenat în Rin produse
organofosforice şi organomercurice; prăbuşirea în apele Loirei a unui camion încărcat cu
detergent; deversarea, în urma unui accident rutier, a 20000 l benzină uşoară dintr-o cisternă ....
Tot studiul precedent citează alte numeroase poluări în urma stingerii unor incendii, prin cadavre
de oameni şi animale ajunse în castele de apă, poluări voluntare şi chiar criminale, inundaţii,
refularea canalizării în uzine de apă şi chiar poluare accidentală a unei surse considerate prefect
protejate, prin ..... prăbuşirea unui avion exact în acel loc. În Berlin un poluant organo-clorurat a
ajuns în canalizare şi a dizolvat materialul de etanşare dintre segmentele de conducte, ducând la
exfiltrări masive ale apelor uzate în sol, deci o catastrofă în lanţ. În SUA în deceniul 1974-1984
au fost înregistrate anual între 11000 şi 14500 poluări accidentale ale apelor. De exemplu în
1984, cele 10745 de poluări accidentale s-au grupat astfel: 245 petroliere, 545 barje petroliere,
1667 alte nave, 554 la conducte petroliere, 707 de la vehicule terestre, 1108 construcţii şi
instalaţii pe ţărm, 198 la construcţii şi instalaţii costiere, 521 la construcţii şi instalaţii în largul
mării, 176 de la construcţii şi instalaţii în interiorul continentului.
Dacă scufundarea unor vapoare a provocat mari poluări accidentale, nu mai puţin grave sunt
descărcările intenţionate şi sistematice de reziduuri în mări şi oceane. De regulă sunt substanţe
mai puţin periculoase, dar în schimb în cantităţi foarte mari. Nu e vorba de deversările costiere
de ape neepurate sau de aportul râurilor poluate, ci de faptul că foarte multe ţări, incluzând pe loc
fruntaş ţările dezvoltate, au deversat sistematic în ocean cantităţi imense de deşeuri cu vapoare
speciale de "gunoi". După 1990 multe ţări au redus drastic sau stopat aceste deversări, altele însă
continuă. De exemplu SUA au aruncat în ocean anual milioane de tone de deşeuri industriale

17
(5,051 milioane tone în 1973, 2,548 milioane tone în 1978, dar apoi "numai" 304500 tone în
1983), nămol de la apele uzate (4,890 milioane tone în 1973, 5,535 milioane tone în 1978, 8,312
milioane tone în 1983), moloz de la construcţii (974000 tone în 1973, dar deloc în 1983),
chimicale incinerate (800000 tone în 1982), lemn ars (11.000 tone în 1973, 31.000 tone în 1983),
explozibil (300 tone în 1981) etc. Germania a deversat în 1978 o cantitate de 728000 tone de
deşeuri industriale în mare, iar Marea Britanie peste 5 milioane de tone!
Dacă sursele localizate au şansa de a fi monitorizate, cele difuze sunt greu de evaluat şi se
manifestă adesea indirect (din ploile acide, bunăoară) şi sunt încadrate la categoria de surse
neorganizate, deşi sunt adesea pe ansamblu de departe mai importante decât cele organizate.
4.2 Tipuri de poluare a apelor şi modele de comportament a poluanţilor în râuri, lacuri şi ape
subterane
· Tipuri de poluare - surse, caracteristici, efecte şi evoluţie
Distingem mai multe tipuri de poluare: cu germeni, virusuri şi alte organisme patogene; cu
substanţe organice biodegradabile (ce consumă oxigenul); cu substanţe organice greu- /
nebiodegradabile;
cu îngrăşăminte agricole; cu substanţe minerale diverse; cu substanţe uleioase şi reziduuri
petroliere; cu substanţe radioactive; deversări de ape calde etc.
Fiecărui tip de poluare îi corespund efecte specifice asupra calităţii apei, sănătăţii omului şi
mediului. De fapt orice poluare a apei se răsfrânge asupra lumii vii inclusiv a omului, direct sau
prin intermediul florei şi faunei, uneori prin lungi lanţuri şi cicluri trofice.
Poluarea cu nitraţi provine mai ales din agricultură. Azotul e element esenţial pentru viaţă şi
în ape suferă foarte multe procese chimice şi biochimice. Apare mai ales ca azotat, azotit,
amoniu, azot gazos şi cel fixat în compuşi organici, grupe între care există continue
transformări / tranzitări, formându-se "ciclul azotului". Excesul duce la eutrofizare, contaminarea
acviferelor, posibila afectare a sănătăţii umane: methemoglobinemie la copii, cancer gastric...
Sursele de azotaţi în ape sunt naturale şi antropice. Sursele naturale sunt : Din precipitaţii:
Oxizi de azot din atmosferă, produşi de fulgere şi de arderea combustibililor fosili; Aportul prin
spălarea din roci şi cenuşă de vegetaţie arsă ajunsă în ape); Din nitrificarea amoniului (prin
microorganismele nitrosomonas şi notrosococcus) şi a nitriţilor (prin nitrobacter); Din izvoare în
urma dizolvării lor la adâncime în roci (nitratul având solubilitate crescută în ape); Din eroziunea
solurilor ce conţin azotat. Aceste surse "naturale" sunt adesea indirect tot antropice. Surse
antropice "directe" sunt cele punctiforme (deversări de ape uzate conţinând azotaţi) şi difuze, în
principal azotaţii proveniţi din agricultură, din îngrăşămintele chimice şi din îngrăşămintele
naturale - gunoi de grajd - aplicate pe câmpuri, sau de la latrine. Dejecţiile conţin de fapt uree şi
amoniu, care se transformă în azotat de către microorganisme prin nitrificare. Pentru zootehnie
putem calcula echivalenţa aproximativă de producţie de dejecţii 1,5 vite adulte = 7 porci = 100
găini ouătoare.
Apare frecvent exces pe câmp de azotat pe care plantele nu-l pot absorbi, fie pentru că pe
ansamblu cantitatea e prea mare, fie pentru că a fost aplicată la momentul greşit, în afara
perioadei de vegetaţie. Acest fapt se întâmplă frecvent prin împrăştiatul toamna sau iarna a
gunoiului de grajd pe câmp. (Multe ţări interzic gunoirea în perioada 15 octombrie - 15
februarie). Astfel excesul de nitraţi ajunge în sol şi în ape, pe care le poluează.
Îndepărtarea nitraţilor din apa potabilă este scumpă şi complicată. S-au experimentat tehnici
chimice (schimbători de ioni) şi biochimice sau se recurge la amestecarea apelor contaminate cu
altele cu concentraţie mai redusă de azotaţi. Dar e mult mai uşor şi ieftin să previi. În plus, pentru
surse individuale (fântâni) prevenţia e singura şansă, altfel trebuie abandonate. Există

18
posibilitatea tehnică de a măsura de rutină azotul din sol înainte de însămânţare, în timpul şi după
recoltă, ceea ce permite aplicarea dozei exacte necesare, fără exces. Trebuie analize periodice, nu
ajunge că ai studiat o dată acel sol şi "ştii ce tip este".
În apa subterană, NO3 este modificat, transformat de microorganisme, reacţionează cu fier,
sulfaţi sau bicarbonaţi etc. Astfel solul este un "filtru" bun dar dacă i se depăşeşte capacitatea,
concentraţia de azotat va creşte brusc în apele de suprafaţă sau subterane sau nu va creşte
azotatul ci sulfatul pe care îl dezlocuieşte din combinaţii azotatul! În plus nitraţii pe care îi tot
deversăm actualmente în sol vor ajunge în unele acvifere peste doar ani sau decenii, când ne
putem trezi brusc cu o prăbuşire a calităţii multor ape.
Azotaţii au asupra organismului animal efect de toxicitate prin multe mecanisme, direct sau
prin alţi compuşi pe care îi formează (azotiţi, nitrozamine etc.).
Acidifierea apelor dulci vine în principal de la ploile acide. Ele au fost observate încă din
secolul XVII în Anglia. Termenul de ploaie acidă l-a introdus chimistul Robert Angus Smith în
1872, văzând cum ploaia ataca plantele şi clădirile. Doar din anii '50 s-a constatat că problema e
transfrontalieră. Suedia a constatat că îi mor lacurile prin acidifiere şi a identificat ca şi cauză
emisiile de poluanţi transfrontalieri din Europa centrală şi de vest. Era şi rezultatul coşurilor
foarte înalte de fum din Germania şi alte ţări, care nu disperaseră poluarea ci... o împinseseră mai
departe. Problema a fost luată în serios numai când fenomenul a apărut şi în Europa centrală şi de
vest. În 1978 s-a lansat programul european EMEP de cercetare şi monitoring în domeniu, iar
SUA au lansat iniţiative similare în 1980, ajungându-se apoi la programe mondiale.
Cauza principală sunt bioxidul de sulf şi oxizii de azot degajate în atmosferă. Pe plan global
sursele naturale au aceeaşi magnitudine cu cele antropice, care sunt în principal arderea
combustibililor fosili, dar care în zone industriale le eclipsează pe cele de origine naturală. Astfel
oamenii au emis în 1975 80x 106 tone de oxizi de sulf şi 90x 106 tone în 1985. Europa a
contribuit cu 44%, America de Nord cu 24%, Asia cu 23%, America Centrală şi de Sud cu 5,2%,
Africa cu 3% şi Oceania cu 1%. Producţia de oxizi de azot e estimată la 50x 10 6 tone anual, din
care 35% din surse naturale, 25% din arsul biomasei şi 40% din arderea de combustibili fosili -
jumătate de la motoarele vehiculelor şi jumătate din termocentrale şi alte surse staţionare. S-a
reuşit ca emisiile de bioxide de sulf să nu mai crească ba chiar s se reducă după 1970 în ţările
dezvoltate, însă cele de oxizi de azot continuă creşterea. Mecanismul de formare a ploii acide
constă în oxidarea în atmosferă a oxizilor de azot şi sulf la acid azotic şi sulfuric sau aerosoli de
azotat şi sulfat, prin procese complexe incomplet elucidate de oameni. Ajung pe sol şi în ape pe
cale umedă sau uscată. Pe cale umedă ajung prin ploaie sau ninsoare sau "ocult" prin ceaţă,
chiciură etc. Staţionarea în atmosferă durează în medie mai multe zile, permiţând astfel afectarea
unor regiuni depărtate. Pe cale uscată ajung prin difuzie ca şi gaze sau în particule de aerosoli, ca
azotat de amoniu sau sulfat de amoniu. În aceste cazuri staţionează puţin în atmosferă, astfel că
afectează mai mult regiunea înconjurătoare nu marile depărtări.
O altă sursă importantă de ape acide vine de la poluarea solului cu amoniu, care bacteriile îl
nitrifică rezultând însă şi ioni de hidrogen, ce dau aciditate. De asemenea din minerit pirita
expusă la aer şi umiditate eliberează H+ acidificând puternic apele.
Solurile şi apele au capacitatea de a neutraliza aciditatea prin bicarbonaţii de calciu şi
magneziu. Capacitatea însă e limitată şi se pierde la bombardarea cu un aflux ridicat de ioni de
hidrogen şi de sulfat sau azotat. Acidifierea lacurilor nu e dată de simpla creştere a H+
atmosferic, ci prin procese complexe mediate de sol. Acidifierea apelor nu apare în zone
calcaroase. De aceea ea s-a manifestat mai ales în nordul Americii şi Europei, unde a fost
glaciaţiune şi nu prea este calcar. În lipsa carbonaţilor, aciditatea e anihilată de aluminosilicaţi,

19
dar nu aşa de eficient, existând riscul acidifierii. După riscul de acidifiere şi capacitatea de
tamponare, rocile se clasifică în 4 tipuri: I sensibilitate foarte mare: granit, gresie quarţitică; II
sensibilitate crescută: gresii, conglomerate; III sensibilitate redusă: multe din rocile vulcanice; IV
sensibilitate nulă la acidifiere (capacitate te tamponare teoretic infinită): calcare, dolomite
Sulfatul este un "ion transportor". Venit din atmosferă ia cu el calciu şi magneziu. Dacă nu
sunt destule, scoate din roci aluminiu şi H+, provocând acidifiere. De aceea solurile care au
capacitatea de a reţine sulfaţii previn acidifierea apelor. Azotatul crează mai puţine probleme
căci e folosit ca nutrient de organismele acvatice. Dacă e în exces poate genera acidifiere prin
acelaşi mecanism ca ionul sulfat.
Pot apărea acidifierii temporare "naturale" la topirea zăpezilor, dar majoritatea sunt din cauze
antropice. Scăderea pH-ului atrage o creştere a solubilităţii metalelor grele, toxice pentru viaţă,
care sunt mobilizate din sedimente sau nu se mai sedimentează. Unele metale toxice pot fi
dezlocuite şi mobilizate chiar din combinaţii stabile din sol. De aceea degeaba tratezi lacul
acidifiat cu var, că ridici din nou nivelul de pH dar metalele grele sunt şi rămân în apă, deci nu
mai poţi de fapt "însănătoşi" lacul. Mortalitatea piscicolă este numai manifestarea extremă a
acidifierii, vârful aisbergului! De fapt deja la scăderea sub pH 6 mor unele componente ale
ecosistemelor şi peştii îşi pierd sursele de hrană , ajung la deficite de minerale, consecinţa fiind
debilitate fizică, decalcifiere a oaselor, infertilitate.... De asemenea, reducerea pH-ului duce la
reducerea oxigenului, creşterea bacteriilor anaerobe, reducerea biodiversităţii, dezvoltarea
algelor filamentoase şi macrofitelor acidotolerante etc. Ploaia acidă afectează şi pădurea,
agravând criza apei, favorizând inundaţiile etc. deci consecinţe în lanţ. Apele acide sunt agresive
şi pentru conducte, beton etc.
Poluarea cu compuşi organici biodegradabili
De rutină pentru a evalua această poluare se determină indicatori indirecţi cum sunt
consumul chimic de oxigen (CCO) şi consumul biochimic de oxigen (CBO), plus concentraţia
oxigenului. Mulţi specialişti consideră că CCO şi CBO sunt mult prea generali şi informaţia
rezultată nu este suficientă.
Trebuie înţelese şi respectate metodologiile de analiză şi interpretare, altfel se riscă concluzii
greşite. O parte din substanţele organice din ape sunt în continuare cunoscute doar vag, în linii
generale, de exemplu cele naturale complexe gen "acizi humici" sau "humus acvatic". Evoluţia
nivelelor de compuşi organici degradabili aval de o deversare într-un râu se poate modela şi
corela bine cu evoluţia oxigenului dizolvat, dioxidului, amoniului, azotiţilor şi azotaţilor, a
bacteriilor, protozoarelor, algelor, crustaceelor şi rotiferelor, peştilor etc., existând succesiuni
tipice previzibile.
Cea mai tipică poluare cu compuşi organici biodegradabili este cea cu ape fecaloid-menajere.
Un om de exemplu poluează zilnic în medie la nivel de: 45-55 g CBO5, 1,6 - 1,9 x CBO5 g CCO-
Cr, 0,6 - 1,0 x CBO5 g carbon organic total, 170-220 g suspensii totale, 10-30 g grăsimi, 4-8 g
cloruri, 6-12 g azot total (circa 40% organic), 0,6 - 4,5 g fosfor total (circa 30% organic). Ştiind
aceasta se poate prezice cantitatea de poluanţi produsă de un oraş cu un anumit număr de
locuitori şi s-a introdus pentru această categorie de poluare o unitate de măsură numită locuitor-
echivalent. În SUA; după adoptarea în 1972 a "Clean Water Act", CBO a scăzut cu 45% în apele
fecaloid-menajere şi cu 70% în cele industriale.
Alte poluări frecvente cu compuşi organici biodegradabili provin de la industrie, mai ales de
la cea a celulozei, alimentară etc. Biodegradabilitatea practică scade mult până la zero dacă sunt
prezente în apă substanţe toxice sau inhibitoare pentru bacteriile ce realizează biodegradarea
compuşilor organici.

20
 Compuşii organici din lacuri şi râuri se oxidează şi descompun, sau se depun ca particule pe
fundul apelor. Există şi degradare fotolitică, dar redusă. Baza este degradarea microbiologică.
Dacă există oxigen dizolvat destul degradarea este aerobă, cu consum de oxigen şi producţie de
bioxid de carbon şi apă (respiraţie). Dacă oxigenul e insuficient, se trece la procese anaerobe
cum sunt denitrificarea, dezaminarea, reducerea sulfatului, fermentarea. Acestea produc oxigenul
necesar descompuneri substanţelor organice dar şi compuşi nedoriţi precum hidrogenul sulfurat,
metanul etc. Aceste procese anaerobe sunt rare în râuri dar frecvente în lacuri adânci şi comune
în mlaştini. Aparent paradoxal, dacă un râu e poluat cu substanţe organice biodegradabile, e de
dorit să fie poluat şi cu azotaţi, căci prin denitrificare bacteriile pot obţine oxigenul necesar
descompunerii substanţelor organice, altfel râul devine anoxic, deci poluarea cu nitraţi
contracarează poluarea cu compuşi organici biodegradabili!
Bioxidul de carbon CO2 s-a dovedit a nu fi totdeauna corelat cu nivelul de încărcare organică,
mai ales când substanţele organice în cauză sunt puţin sau deloc biodegradabile sau când
curgerea este turbulentă şi deci CO2 se degajă uşor în atmosferă.
Distincţia între carbonul organic particulat (COP)şi cel dizolvat (COD) este relativ arbitrară,
în funcţie de diametrul moleculei, testat practic prin trecerea sau nu prin filtrul cu o anumită
porozitate. COP e de regulă mai mare decât COD în râuri, dar sunt excepţii cum sunt râurile din
Arctica sau America de Sud... La nivel global se estimează transportul în râuri la 0,42-0,57 x 109
tone / an pentru COP şi 0,11 - 0,25 x 109 tone / an pentru COD. Estimările sunt foarte dificile şi
multe "adevăruri consacrate" au fost infirmate în ultimul deceniu, inclusiv corelaţiile debit - COP
- COD. sau CBO - O2 dizolvat. COP poate fi stabil sau labil (metabolizabil) cum sunt zahărurile,
aminoacizii etc. (6-30% din COP). Din COP ajuns până în mare, 30-70% e degradat în estuare,
restul rămâne ca sediment pe fundul mării. COD poate fi şi el degradabil sau nedegradabil.
Poluările petroliere - caz particular de poluări cu substanţe organice - sunt un mare duşman al
apelor, deoarece culoarea, gustul şi mirosul sunt afectate chiar la concentraţii reduse. Sunt grav
afectate multe organisme acvatice, ceea ce duce la dezechilibru ecologic. Fiind mai uşoare ca
apa, produsele petroliere formează peliculă / strat la suprafaţa apei, ce împiedică oxigenarea. În
ape subterane sunt şi mai persistente, căci biodegradarea e redusă sau absentă în lipsa oxigenului
şi luminii... Pe apele navigabile provin de cele mai dese ori de la accidente cu petroliere sau de la
spălarea ilegală a rezervoarelor navelor...
Suspensiile în râuri şi lacuri. Suspensiile sunt un transportator major de nutrienţi şi poluanţi
organici şi anorganici. Particulele transportate de râuri nu sunt doar suspensiile clasice ci şi
particulele târâte / rostogolite pe fundul apei ("bed load"). Suspensiile provin din poluare, dar şi
din eroziunea naturală (şi cea provocată de om!) şi din producţia endogenă din ape (care provine
din alege - până la 20 mg / litru în ape eutrofe - şi din precipitarea carbonatului de calciu la ape
dure şi alcalinitate ridicată...). Activităţile umane cele mai mari generatoare de suspensii sunt
arăturile - mai ales pe pantă -, suprapăşunatul, despăduririle, exploatarea pădurilor cu drumuri de
tractor sau pârtii de alunecare / târâre în pantă, incendierea vegetaţiei şi mai puternic ca toate
mineritul la suprafaţă. Majoritatea suspensiilor nu ajung în ocean ci se depun pe fundul apelor, în
lacuri sau în zonele inundate. Suspensiile depind mult de panta râului, de natura geologică a
regiunii etc. Apa potabilă nu trebuie să conţină suspensii. Cele organice şi anorganice fine sunt
greu de îndepărtat şi crează probleme: înfundare filtre; gust şi miros neplăcut; perturbarea
dezinfecţiei, transportul de toxice, metale grele, poluanţi diverşi; creşte CBO5-ul...
În râuri concentraţia de suspensii e foarte variabilă în timp şi chiar în cadrul secţiunii pe un
râu, ceea ce o face mai greu de monitorizat corect.

21
 Eutrofizarea se defineşte ca îmbogăţirea apei cu substanţe nutritive pentru plante - în primul
rând azot şi fosfor (ceilalţi zeci de compuşi necesari dezvoltării fiind foarte rar limitanţi) -
conducând la o creştere puternică a algelor şi macrofitelor ("înflorire") care apoi mor, cu
consecinţe grave: Scăderea calităţii apei (culoare, gust, miros, tulburare, scăderea oxigenului,
creşterea concentraţiei de fier, mangan, bioxid de carbon, amoniu, metan, hidrogen sulfurat etc.);
corodarea conductelor; afectarea funcţiunilor recreative (turbiditate crescută a apei şi miros ce o
fac neatractivă, afectarea înotătorilor prin dermatite şi conjunctivite de contact cu apa alcalină,
risc crescut de diverse boli ex. schistostomiază, risc boli diareice la înghiţirea apei încărcate cu
toxice algale); afectarea pisciculturii (mortalitate piscicolă, dezvoltarea speciilor nedorite); alte
consecinţe diverse: înfundarea filtrelor, ţevilor etc. Unele boli apar mai des odată cu eutrofizarea
deoarece ea determină creşterea macrofitelor (plante de apă) ce favorizează creşterea unor
organisme ce sunt gazde ale paraziţilor. De asemenea, înmulţirea algelor albastre duce la
producere de toxine ce pot otrăvi animalele care se adapă şi cresc şi nitraţii de pot produce
methemoglobinemie. Uneori plantele acvatice crescute exploziv şi excesiv pot bloca navigaţia pe
râuri şi lacuri....
Eutrofizarea se produce mai rar în râuri şi e mai puţin gravă ca cea pe lacuri. Eutrofizarea se
produce în multe zone şi pe cale naturală, dar de regulă lent. de aceea cel mai corect ca poluare
de origine antropică ar trebui să vorbim de eutrofizare accelerată. Ea a devenit o mare problemă
în ţările dezvoltate. unde se ajunsese ca în 1985 65% din lacuri să se considere eutrofe (numai
12% în Canada, 28% Africa de Sud, dar 70% în SUA!). Suedia avea deja în 1990 la 80% din
staţiile de epurare şi treaptă terţiară pentru eliminarea fosforului. NU sunt bani aruncaţi, deoarece
odată produsă eutrofizarea, costurile de "reparaţie" sunt enorme. Austria a plătit peste 750
milioane USD pentru 28 de lacuri , peste 1 milion USD / km2 lac!
Eutrofizarea se poate reversa (Metode sunt descrise într-un subcapitol ulterior) dar trebuie o
mare grijă deoarece fenomenul este foarte complex şi în ciuda intenselor cercetări este încă
incomplet cunoscut şi înţeles de oameni. Se pot face deja predicţii, există şi formule de calcul.
Lupta cu eutrofizarea accelerată a înregistrat succese dar şi eşecuri multe. Ea nu se poate rezolva
cu măsuri tehnice punctiforme, deoarece e o adevărată boală a civilizaţiei moderne, trebuind
abordată strategic, p escară largă de spaţiu şi timp, în toate politicile de dezvoltare urbană,
investiţii, legislaţie etc.
Agenţi patogeni care ajung în ape pot fi bacterii, virusuri sau paraziţi. Ei provoacă la om şi
animale boli transmise hidric, fie prin ingestie fie prin contact direct sau inhalare de aerosoli din
apă contaminată. Creşterea procentuală a bolilor virale din ultimele decenii este nereală,
explicaţia fiind creşterea procentului de diagnosticare prin îmbunătăţirea tehnică. Rezervoarele
de patogeni pot fi oamenii sau anumite animale, dar sunt şi specii ubiquitare. Multe specii de
bacterii au tulpini patogene şi tulpini nepatogene, sau nu sunt patogene ci doar oportuniste,
provocând boli la organisme slăbite, cu imunitatea slăbită. De exemplu un om elimină zilnic prin
fecale miliarde de bacili coli, în principiu nepatogeni. Majoritatea bacteriilor sunt specifice de
specie, dar sunt şi unele ce provoacă boli şi la om şi la animale. Viruşii sunt specifici fiecărei
specii, neinfluenţând alte specii. Bolile pot fi de contact (piele, mucoase), digestive sau generale.
În practică de regulă nu se determină prezenţa agenţilor patogeni în ape, ci prezenţa contaminării
fecale, care indică şanse crescute ca să existe şi patogeni. Indicatorii de poluare fecală (coliformi
totali, coliformi fecali, streptococi fecali etc.) însă nu sunt adecvaţi estimării riscurilor de boli
transmise prin contact cu apa, nu prin ingestie. În plus, ape dezinfectate prin clorinare pot avea
indicatorii de poluare fecaloidă cu valori foarte joase, indicând teoretic şanse reduse de existenţă
a patogenilor. Dar clorinarea nu distruge mulţi dintre viruşi şi paraziţi, motiv pentru care în

22
aceste cazuri valoarea "indicatorilor" este redusă. Monitorizarea bacteriologică este obligatorie
oricât de perfectă ar fi considerată o staţie de epurare sau tratare. Epurarea clasică nu reuşeşte să
elimine decât parţial agenţii infecţioşi. Autoepurarea apelor reduce şi ea din contaminarea
bacteriană, dar puţin în caz de temperatură joasă sau nivel ridicat de poluare...
Contaminarea salină a apelor este cea mai răspândită poluare a apelor subterane dar afectează
indirect şi apele de suprafaţă. Cauzele sunt în principal irigaţiile şi infiltraţiile apelor marine în
acviferele dulci. Problema nu e nouă. Acum 6000 de ani, sumerienii şi-au distrus propria
civilizaţie prin irigarea excesivă a Mesopotamiei.
Sursele de salinizare sunt naturale (evaporaţie crescută; dizolvarea de minerale; sarea de
mare adusă de vânt pe continent; ape vulcanice sau de mare saline ce erup) şi antropice (irigaţii;
exfiltraţii din canale şi halde de gunoi; intruzie salină de la minerit, dezgheţarea şoselelor cu sare;
extracţia petrolului sau altele inclusiv minerit hidraulic pentru sare). Fierul e frecvent în exces în
unele ape, subteran şi în apa proaspătă nu se văd modificări, dar ulterior dă precipitat brun de
hidroxid de fier. La fel şi borul în concentraţii excesive (ce apar mai ales în zone vulcanice) e
toxic pentru plante.
Principala sursă de salinizare a apelor rămân irigaţiile excesive: Se apreciază că peste 50%
din apa prelevată pentru irigaţii de fapt nu ajunge la destinaţie! În plus, din cauza aplicării în
exces, doar 40-80% din apă este efectiv "consumată" de plante, restul se evaporă (dar sărurile
rămân) sau se infiltrează în sol la adâncimi mai mari decât cele ale rădăcinilor (ajungând în apa
freatică după ce pe drum a dizolvat săruri) sau se scurge la suprafaţă şi dizolvă diverse substanţe
şi le antrenează în ape... Din canalele deschise şi din lacurile de acumulare create pentru irigaţii
se produce evaporare intensă şi deci creşte mineralizarea acelor ape; În acumulări la nivel crescut
apa prin presiune se infiltrează în maluri dizolvă din sol sare şi o scoate la suprafaţa solurilor
înconjurătoare sau la scăderea nivelului aduce sărurile în lac.
S-a început "spălarea" solurilor sărăturate cu mari cantităţi de apă, dar aceasta nu face decât
să mute excesul de săruri în altă parte. Frecvent se salinizează apa subterană şi creşte şi nivelul
freatic din care, devenind apropiat de nivelul solului, începe evaporare intensă ceea ce produce
salinizare secundară, deci un adevărat cerc vicios. Prin aceşti multipli factori, irigarea a produs
numeroase catastrofe ecologice.
O altă mare sursă de contaminare salină este mineritul, în special cel pentru cărbune, fosfaţi
şi uraniu, şi în oarecare măsură cel pentru metale. Efectuându-se sub nivelul freatic, se pompează
la zi ape de mină foarte mineralizate. În plus apele de şiroire dizolvă săruri din haldele de steril.
Extracţia petrolului implică şi ea mari cantităţi de ape sărate, ce trebuie puse în bazine de
evaporare sau reinjectate profund. Pe şosele se mai pune la noi multă sare, în schimb în multe
ţări dezvoltate se renunţă pe cât posibil.
Salinitatea crescută în principiu nu afectează direct sănătatea, dar degradează terenurile
agricole şi sursele de apă potabilă. Sunt însă săruri ce au impact direct negativ: Cele de fluor, de
fier, sulfatul etc.
Poluarea cu metale grele. Problema s-a manifestat acut în anii '50 - '70 în ţări dezvoltate,
unde au fost mari scandaluri şi grave afectări ale sănătăţii publice (inclusiv cazuri cu sute de
morţi în Japonia de exemplu). Deşi în toate ţările s-au luat măsuri, problema este departe de a fi
stăpânită. Chiar dacă de mâine teoretic nu s-ar mai deversa în apă metale grele, avem în
continuare apele de mină, cele provenind din haldele de gunoaie orăşeneşti (unde decenii întregi
au ajuns, şi în unele ţări - inclusiv România - continuă să ajungă şi deşeurile periculoase) şi mai
ales sedimentele depuse de-a lungul multelor decenii pe fundul râurilor puternic contaminate cu

23
metale grele, de unde la dragare sau viitură sau modificarea chimismului apei se pot uşor
mobiliza cantităţi imense de metale grele.
Metalele grele includ plumbul, arsenul, mercurul, cadmiul, cobaltul, nichelul, seleniul, fierul,
argintul, zincul, cromul, cobaltul, manganul..... De regulă nu se ajunge la intoxicaţii acute, însă
metalele grele au proprietatea de a se concentra în organismele vii, manifestându-se toxicitatea
cronică. Nivelele toxice sunt relativ bine cunoscute pentru om, dar nici pe departe pentru imensa
diversitate de organisme acvatice. Contaminarea omului depinde mult de obiceiurile alimentare,
vârstă, stare de sănătate etc. Contează foarte mult şi forma, nivelul de absorbţie şi de toxicitate
find diferit între Cr3+ şi Cr6+ sau între mercurul metalic şi cel legat organic.... Aluminiul a produs
uneori mortalitate piscicolă sau a algelor.
Principalele surse de poluare a apelor cu metale grele sunt: surse geologice (naturale);
industria minieră şi prelucrătoare de metale; utilizările industriale şi casnice ale sărurilor de
metale grele de exemplu cele de crom la tăbăcării, cele de cupru şi arsen în pesticide, sau
plumbul în benzină; din excreţiile umane şi animale; din infiltraţiile de la haldele de gunoi.
Monitorizarea concentraţiilor de metale grele este destul de dificilă.
Micropoluanţii organici sunt compuşi organo-cloruraţi, fenoli, cetone etc. Mulţi intră în clasa
biocidelor (pesticide, fungicide, ierbicide, insecticide etc.). Există peste 10 milioane de compuşi
chimici, din care zeci de mii sunt în uz în industrie, ceea ce face ca în apă să poată ajunge o
uriaşă varietate, imposibil de identificat şi dozat individual. De aceea se monitorizează numai
compuşii mai frecvenţi şi mai toxici. Există în legislaţie liste cu substanţe prioritare ce trebuie
eliminate. Frecvente sunt pesticidele organo-clorurate şi organo-fosforice, triazinele, derivatele
de uree, erbicidele tip hormon vegetal, solvenţii de uz casnic, substanţele de sinteză şi reactivi
din industrie, de exemplu cei pentru fabricarea de polimeri... Unele produse cum sunt DDT şi
alte pesticide organoclorurate au fost interzise aproape în toate ţările sau sunt foarte strict
controlate, după ce s-a constatat ce dezastre au produs.
Efectele toxice ale diverşilor micropoluanţi pot fi letale sau neletale, atât pe termen scurt cât
şi la expunere cronică. Mari probleme şi controverse sunt cu privire la efectele cancerigene şi
genotoxice în general la expuneri cronice la cantităţi reduse de substanţă, deoarece informaţia
ştiinţifică e incompletă.
Degradabilitatea biologică şi chimică a diverşilor micropoluanţi este extrem de diferită. Unii
persistă săptămâni (de exemplu insecticide organofosforice), altele luni (triazine de exemplu) iar
altele foarte mult (10 ani DDT-ul!). Unele sunt reţinute / descompuse de procedeele obişnuite de
epurare / preparare a apei, altele însă trec aproape nemodificate (lindan, pentaclorfenol etc.).
Pentru identificarea micropoluanţilor se folosesc metode de laborator foarte diverse:
evaporare, ultrafiltrare, spumare, extracţie, schimb de ioni, adsorbţie pe carbon activat, pe oxid
de aluminiu, pe nămol activ, precipitare cu săruri de fier sau aluminiu, cromatografie gazoasă,
spectrofotometrie etc.
· Modele de comportament a poluanţilor în ape
Evoluţia concentraţiei unei anumite substanţe ajunse în apă, depinde de caracterul reactiv sau
non-reactiv al substanţei, de dimensiunea acelei mase de apă, de timpul mediu de rezidenţă a
apei (în acel lac, râu sau acvifer) şi de intensitatea proceselor de amestec şi difuzie în acea masă
de apă. Cunoaşterea şi înţelegerea acestor factori ne permit să prezicem consecinţele şi evoluţia
concentraţiei unei anumite substanţe ajunse într-un râu, lac sau acvifer, fapt foarte important mai
ales în cazul că e vorba de un poluant.
Cea mai mare parte a substanţelor ajunse în apă nu sunt complet nonreactive în sensul că nu
se comportă exact ca apa. Se pot precipita, pot fi absorbite pe roci, complexate sau fixate pe

24
particulele în suspensie, incluse în diverse cicluri biologice, suferi diverse procese chimice sau
fotochimice etc. Sodiul, ţi clorul pot fi aproximate bine ca nonreactive în râuri şi lacuri, la fel
tritiul. Dimensiunea masei de apă variază enorm, cu cinci sau şase ordine de mărime. Cel mai
mare râu are peste 175.000 m3/s (Amazonul), cel mai mare lac 23.000 km3 (Baikalul) iar
acviferul cel mai mare (cel nubian, din Africa de nord, cu volum de mii de miliarde de metri
cubi) se întinde pe 106 km2 (Alte mari acvifere se găsesc în Asia centrală şi Australia). Timpul de
rezidenţă a unei molecule de apă poate atinge un an în cele mai lungi râuri, secole în lacurile
mari şi milenii în unele acvifere cu ape "fosile". Mixajul se produce în râuri destul de repede, nu
şi în cele mari şi lente, unde poate necesita sute de kilometri după confluenţă (Amazonul cu Rio
Negro, MIssissippi cu Missouri etc.). În lacurile adânci poate apărea termostratificaţia ce duce la
o separare netă şi împiedică amestecul. Acviferele de regulă permit o mixare şi difuzie mult mai
lentă, dar depinde mult de tipul de acvifer.
De exemplu, într-un râu, o poluare punctiformă va produce în aval la o anumită secţiune de
control o creştere temporară a concentraţiei cu un grafic în formă de clopot. Maximul va fi atins
mai repede la debit mare dar nu va avea amplitudinea celui atins la debite mici, când unda de
poluare ajunge mai lent dar concentraţiile sunt mai mari. Tot aşa, o poluare cronică într-un lac
mic atinge mai repede un palier de concentraţie; într-un lac mai mare cu acelaşi timp de rezidenţă
a apei, palierul e atins mai târziu şi e la un nivel mai jos, fiind diluţia mai puternică. Diferenţa de
timp de rezidenţă a apei face ca nivelul concentraţiilor peste limita critică să se menţină mai mult
timp dacă e un lac sau acvifer cu timp lung de rezidenţă şi să scadă mai rapid sub concentraţia
critică la mase de apă cu timpi scurţi de rezidenţă.
Aceste modelări ale evoluţiei concentraţiei diverselor substanţe aproximează mai bine ape cu
proprietăţi uniforme. În practică însă amestec bun există numai în râuri cu curgere turbulentă,
sezonier în lacuri cu ocazia "turnoverului" şi niciodată în apele subterane. De asemenea aşa cum
am arătat nu există substanţe perfect "nereactive" şi nici măsurătorile cele mai exacte nu pot
caracteriza perfect un râu, lac sau acvifer, motiv pentru care calculele teoretice şi predicţiile
matematice vor avea întotdeauna o precizie limitată şi trebuie obligatoriu făcute observaţii
concrete pe teren prin prelevarea de probe de apă.
4.3 Efectele poluării apelor de suprafaţă
Poluarea apelor de suprafaţă, ca de altfel şi a celor subterane, are efecte grave asupra
biosferei, afectând viaţa acvatică de la microorganisme la insecte, peşti şi păsări, dar şi sănătatea
animalelor şi plantelor terestre. În plus, poluarea afectează posibilitatea oamenilor de a folosi
apa. În funcţie de natura ţi intensitatea poluării poate fi diminuată sau anulată utilizabilitatea
aproape în aproape orice scop (fiziologic, igienic, industrial, recreativ etc.).
Cea mai gravă implicaţie este cea asupra sănătăţii diverselor specii de plante şi animale care
trăiesc în ape sau vin direct sau indirect în contact cu acestea. Fiecare specie are necesităţile ei
cantitative şi calitative şi poate fi afectată mai mult sau mai puţin grav, mai mult sau mai puţin
direct, de poluarea apelor, prin mecanisme foarte diferite.
Omul nu face excepţie şi de aceea vom prezenta implicaţiile directe şi indirecte ale poluării
apelor de suprafaţă asupra sănătăţii umane. Ne-am putea aştepta ca efectele să fie puţine şi
minore, ştiind că în principiu omul nu foloseşte pentru băut apele de suprafaţă netratate. Şi totuşi
vom vedea în continuare cât poate fi de afectat. Prin urmare e lesne de imaginat ce implicaţii
poate avea poluarea apelor asupra altor vieţuitoare, care nu beneficiază ca noi de staţii de tratare
apei şi sunt deci expuse mult mai mult.
Un mare număr de boli pot fi transmise pe cale hidrică prin contact direct ( îmbăiere, spălare,
contact cu apa în cursul diverselor activităţi). Dintre bolile infecţioase, amintim diversele

25
conjunctivite şi afecţiuni ORL (oto-rino-laringologice: nas - gât - urechi) ce pot rezulta în urma
imersiei în apă contaminată. Leptospiroza, tularemia şi schistostomiaza se transmit prin contact
direct cu apa infestată. Mulţi poluanţi din ape pot cauza afecţiuni dermatologice, prin mecanism
alergic, chiar chimic. Toxici liposolubili prezenţi în apă (cum sunt derivaţii halogenaţi) se pot
absorbi prin piele. Alte elemente pot pătrunde indirect, prin degajarea din apă şi inhalarea lor,
cum este radonul, în special în cazul pulverizării apei la duş sau în instalaţii de condiţionare a
aerului.
Poluarea apei de suprafaţă poate sta şi la baza îmbolnăvirilor prin ingestie, deoarece se
realizează procesul de prelucrare în scopul potabilizării, dar acesta nu poate înlătura decât parţial
mulţi poluanţi chimici dar şi parazitologici şi virusologici. Astfel, OMS consideră prezenţa
virusurilor enterice în apa de suprafaţă ca risc pentru sănătatea populaţiei. În unele cazuri, apele
de suprafaţă sunt utilizate direct, în scop potabil, implicaţiile asupra sănătăţii fiind identice cu
cele ale apei potabile.
Efectele posibile ale poluării apei asupra sănătăţii omului sunt prezentate mai pe larg în
fasciculul "Apa potabilă", deoarece poluarea ei e cea mai directă ameninţare pentru specia
noastră.
4.4 Autoepurarea apelor de suprafaţă
Până la un punct, apele au capacitate de purificare naturală, denumită impropriu autoepurare
sau autopurificare, şi definită prin “capacitatea pe care o are apa naturală de a neutraliza
impurităţile ajunse în ea şi de a restabili echilibrul ecologic existent anterior impurificării“.
Autopurificarea se realizează prin:
- procese fizice: diluare, amestec, difuzie, sedimentare, coagulare, dizolvarea de oxigen,
degajare de gaze în aer, influenţate şi de radiaţia solară IR şi UV, temperatura apei;
- procese chimice: neutralizare, oxidare, reducere, floculaţie, precipitare, adsorbţie, absorbţie,
descompunere fotochimică;
- procese biologice: prin biocenoza proprie ce concurează elementele străine, fie direct, prin
acţiune litică (bacteriofagi), filtrare (scoicile), consum (de către protozoare) sau secreţia de
substanţe toxice pentru “intruşi“ (actinomicetele);
- procese biochimice - în cadrul ciclurilor azotului, sulfului şi carbonului, pe baza activităţii
microorganismelor specifice (bacterii, fungi). Acestea sunt mult influenţate de diverşi factori,
cum sunt pH, însorirea, saturaţia în oxigen, temperatura. Aceasta din urmă acţionează conform
legii lui Vant “ Hoff: descompunerile se dublează la creşterea cu 10oC.
Autoepurarea este influenţată negativ de curgere lentă şi neturbulentă, de temperaturi prea
joase sau prea înalte ale apei, de concentraţii prea mari de toxice, de spume sau substanţe ce
formează pelicule la suprafaţa apei etc.
Esenţială este oxigenarea apei, care se face exogen (dizolvarea oxigenului atmosferic: cele
liniştite preluând 1,4 mg oxigen / zi / m2, cele ce curg f. turbulent însă chiar 50 mg!) şi respectiv
endogen (prin fotosinteză: Un m3 de alge poate da ziua la temperatură optimă 23 grame de
oxigen zilnic! Acesta este factorul limitant care la eutrofizarea apei poate duce la catastrofă prin
creşterea exagerată a consumului de oxigen peste nivelul aportului posibil endogen sau exogen.

5. MANAGEMENTUL CALITĂŢII APELOR DE SUPRAFAŢĂ

5.1 Măsuri de protecţie şi refacere a calităţii apelor de suprafaţă
Creşterea calităţii apei unui râu o putem obţine prin tehnici nestructurale (stoparea poluării,
modificări în legislaţie, standarde, educaţie, schimbarea regimului de uzinare în hidrocentrale;

26
refacerea zonelor umede etc.) şi tehnici structurale: garduri, pază, deflexie curenţi, remodelare
albie; manipularea vegetaţiei şi substanţelor organice etc.
Prevenirea este desigur mai simplă decât tratamentul. Acest principiu este perfect valabil
în cazul apelor, fiind important să prevenim poluarea râurilor şi lacurilor. Când măsurile
preventive au venit prea târziu sau nu au avut efectul scontat, trebuie să recurgem la tratament,
care poate fi la ape extrem de costisitor, complicat şi totdeauna cu riscuri şi efecte secundare
nedorite.
Protecţia nu se face numai prin evitarea ajungerii în ape a anumitor poluanţi, ci şi prin
menţinerea apelor într-o formă cât mai naturală şi sănătoasă, cu capacitate intactă de epurare
naturală. Numai ca anexă la o politică generală de protecţie şi promovare a sănătăţii râurilor şi
lacurilor sunt eficiente şi măsurile specifice dedicate anumitor clase de poluanţi, dintre care îi
prezentăm pe unii în continuare:
Acidifierea se poate evita prin reducerea emisiilor de oxizi de azot şi sulf. Există convenţii
internaţionale în acest sens. mai puţin s-a făcut pentru reducerea amoniului care apare în mari
cantităţi din cauza agriculturii. Apele acide de mină se neutralizează cu var sau alte alcaline. În
caz extrem apele naturale acidifiate, cum sunt lacurile, pot fi tratate cu var ("liming"). Astfel
Suedia a tratat astfel peste 4000 de lacuri în perioada 1977 - 1987, dar e doar o soluţie de
moment şi cu impact de mediu apreciabil.
Eutrofizarea afectează mai ales lacurile. Se poate combate prin măsuri externe masei de apă
vizate şi prin măsuri interne.
Măsurile externe vizează reducerea aportului de azot şi fosfor, prin: reducerea utilizării lor ca
fertilizatori agricoli sau în alt scop în zonă; epurarea lor din apele uzate; canalizare inelară în
jurul lacurilor ca să nu mai existe deloc deversări; sedimentarea şi precipitarea directă a
substanţelor nutritive în efluent; înlocuirea fosfaţilor din detergenţi; reîmpăduriri, reducerea
zootehniei intensive etc.
Unde prevenţia nu a avut succes trebuie măsuri interne, în lacul în cauză, instituită o "terapie
intensivă", constând în manipulare fizică, chimică şi sedimentică sau biologică. Dintre metodele
de manipulare fizică amintim aerarea hipolimnetică ( furtun cu aer comprimat la fundul lacului,
uneori continuu timp de ani în şir!), destratificare (asigurarea amestecului apei de fund cu cea de
suprafaţă), eliminarea apei hipolimnice (pomparea afară din lac a apei din adâncime),
modificarea regimului de şiroire; Din metodele chimice şi sedimentare amintim precipitarea
nutrienţilor in situ; dragarea mâlului anoxic de pe fundul lacului sau inactivarea lui; Dintre
manipulările biologice amintim cosirea şi extragerea vegetaţiei (macrofite) şi algelor chiar
peştilor; aplicarea de substanţe toxice - ierbicide, algicide, pesticide; manipulări directe ale
echilibrului ecologic şi lanţului trofic prin introducere de specii alohtone etc.
Costurile sunt imense, ajungând în Austria de exemplu la 740 milioane USD în perioada
1989 - 1995, când au trebuit tratate 28 de lacuri cu suprafaţă totală de 960 km2, ceea ce înseamnă
peste 1 milion USD / km pătrat de lac tratat!
Suspensiile în concentraţii ridicate în apă pot fi prevenite prin prevenirea eroziunii, realizabil
mult prin rotaţia culturilor, aratul pe contur, recoltare în fâşii; terasări ale pantelor; menţinerea de
perdele şi centuri forestiere sau evitarea tăierilor pe ras, plantarea de vegetaţie pe malul
amenajărilor hidrotehnice etc.
Apa cu mare turbiditate se poate decanta în lacuri sau râuri cu curgere liniştită, dar produce
colmatare; Dragările au şi ele mari efecte negative, ceea ce face ca tot prevenţia să fie singura cu
adevărat fezabilă.

27
 Nitraţii în ape pot fi combătuţi prin diverse măsuri: Să aibă cine să consume azotul fixat
suplimentar în sol de unele legume; să nu se aplice îngrăşăminte pe câmp în exces sa în afara
perioadei de vegetaţie; reducerea eroziunii solului.... Plus toate metodele preventive menţionate
la secţiunea dedicată prevenirii şi combaterii eutrofizării. În cazuri extreme se pot folosi metode
directe de combatere, printre care precipitare chimică in situ şi inhibitori de nitrificare pentru a
frâna mineralizarea azotului.
Salinizarea se poate combate prin irigarea eficientă (prin stropitoare circulare sau pe role, sau
mult mai bine prin microirigare cu tuburi găurite direct la rădăcina plantelor, evitarea pierderilor
pe reţeaua de aducţiune a apei, evitarea canalelor deschise de irigaţii şi a irigării excesive); prin
drenaj (astfel ca nivelul freatic să fie la 2-3 metri sub nivelul solului); prin evitarea realizării de
lacuri cu oglinda mai sus ca terenul înconjurător, prin depozitarea şi injectarea foarte atentă a
apelor sărate, prin epurarea celor industriale sărate, stoparea presărării de sare pe şosele.
Desalinizarea terenurilor prin spălare cu multă apă nu este o soluţie adevărată pe ansamblu
deoarece împinge doar problema în altă parte.
5.2 Monitorizarea calităţii apelor de suprafaţă
Pentru monitoringul mediului, la nivel mondial exist㠓Monitoringul de fond global integrat
al poluării mediului“ - IGBM şi “Sistemul global de monitoring al mediului“ GEMS. Primul
se ocupă de monitoringul de fond (înainte de intervenţia poluării) iar al doilea de monitoringul de
impact (după intervenţia poluării). Componenta GEMS pentru ape a fost lansată în 1977,
cuprinzând peste 300 de staţii de monitorizare răspândite în toată lumea. GEMS are norme şi
monitorizează zeci de parametri de calitate a apei, pentru diverse categorii de apă, inclusiv unii
cum sunt clorofila, borul, hidrogenul sulfurat, molibdenul, vanadiul, numeroşi compuşi organici
care nu sunt analizaţi de rutină în multe ţări.
În România funcţionează Sistemul Naţional global de monitoring al mediului GEMS-RO şi
Monitoringul Naţional de fond global integrat al poluării mediului IGBM-RO, cu subsisteme
pentru aer, apă şi sol. Pentru apă, există la noi în ţar㠓secţiuni de referinţă“, dar până în
prezent nu sunt puse în funcţiune staţii de monitoring de fond, ceea ce îngreunează evaluările
impactului.
În cadrul Monitoringului Naţional al Calităţii Apelor, se urmăreşte, prin Compania Naţională
“Apele Române“, calitatea apelor de suprafaţă pe peste 300 de secţiuni de control de ordinul I:
65 de secţiuni în flux informaţional rapid (zilnic) iar în flux informaţional lent pe peste 250 de
secţiuni de ordinul I (analize lunare) şi un mare număr de secţiuni de ordinul II. Diferite analize
legate de calitatea apelor de suprafaţă mai fac multe alte instituţii. Totalitatea datelor legate de
ape constituie “Fondul naţional de date de gospodărire a apelor“.
Poluatorii mari sunt obligaţi să îşi facă automonitorizare şi în plus sunt controlaţi de
Compania Naţională "Apele Române". Acest lucru nu este uşor de făcut. De aceea în alte ţări s-
au imaginat tot felul de procedee. Unul este de a obliga poluatorul să ia des, chiar de mai multe
ori pe zi, probe de apă pe care să le conserve / congeleze şi să la păstreze neprelucrate mai multe
săptămâni. În caz de nevoie se pot atunci face multe analize retroactiv (nu chiar toate, că unii
parametri se modifică ) şi mai ales poţi să le faci specific, stabilind concentraţii, evoluţii etc. care
altfel ar fi imposibil de stabilit deoarece a lua şi prelucra exhaustiv aşa des probe de apă e
economic imposibil. În afară de anchetarea în detaliu a unei (posibile) poluări se pot face şi
analiza aleator din acel stoc de probe. Astfel poluatorul se simte mult mai supravegheat, altfel
poate adesea polua liniştit şi falsifica analizele proprii, că nu e greu de aflat când şi ce analize
face periodic de rutină autoritatea de ape sau de mediu....
5.3 Standarde şi reglementări pentru calitatea apei de suprafaţă

28
 Primele legi privind asigurarea calităţii apelor au fost emise în Anglia în 1338 şi apoi în
Franţa în 1404. Culegerea de legislaţie de ape a Germaniei are nu mai puţin de 6 volume. La noi
sunt în vigoare parţial STAS 4708 / 88 ca şi cadru general şi o serie de reglementări sectoriale
care treptat înlocuiesc prevederile STAS 4708 / 88..
· Norma generală încă parţial în vigoare pentru apele de suprafaţă: STAS 4706 / 88
Principalul normativ - încă parţial în vigoare - pentru apele de suprafaţă este STAS 4706 / 88.
Acesta este normativ-cadru; Pentru anumite folosinţe au apărut între timp reglementări sectoriale
mai noi. Categoriile şi condiţiile tehnice de calitate pentru apele de suprafaţă prevăzute de STAS
4706 / 1988 sunt:
- Categoria I sunt ape care pot fi folosite pentru alimentarea centralizată cu apă potabilă şi a
unităţilor zootehnice, industria alimentară, anumite irigaţii, piscicultură (pt. salmonide), piscine
etc.
- Categoria a II-a de ape pot fi utilizate în industrie, pentru piscicultură (exceptând
salmonidele), pentru agrement şi nevoi urbanistice etc.
- Categoria a III-a de ape pot fi utilizate pentru irigaţii, alimentarea hidrocentralelor, răcirea
agregatelor, alimentarea staţiilor de spălare etc.
Evaluarea calităţii apei se face prin prisma indicatorilor organoleptici, fizici, chimici, de
radioactivitate, biologici (de eutrofizare) şi microbiologici. Valorile admise sunt prezentate în
continuare:
Categorii şi condiţii tehnice de calitate pentru apele de suprafaţă - cursuri de apă în situaţie
naturală sau amenajată, lacuri naturale şi lacuri de acumulare (După STAS 4706 / 88)

Indicatorul Simbol UM Categorii de calitate

I II III
Indicatori organoleptici
Culoare fără culoare fără culoare fără culoare
Miros fără miros fără miros fără miros
Indicatori fizici
pH unităţi pH 6.5 - 8.5
Indicatori chimici generali
Amoniu NH4+ mg/dm3 1 3 10
Amoniac NH3 mg/dm3 0.1 0.3 0.5
Azotaţi NO3- mg/dm3 10 30 nenormat
Azotiţi NO2- mg/dm3 1 3 nenormat
Calciu Ca2+ mg/dm3 150 200 300
Clor Cl2 mg/dm3 0.005 0.005 0.005
Cloruri Cl- mg/dm3 250 300 300

29
Bioxid de carbon liber CO2 mg/dm3 50 50 50
Fenoli antrenabili cu vapori de apă C6H5OH mg/dm3 0.001 0.02 0.05
Fier total Fe2+ mg/dm3 0.3 1 1
Fosfor P mg/dm3 0.1 0.1 0.1
Hidrogen sulfurat şi sulfuri S2+ mg/dm3 lipsă lipsă 0.1
Magneziu Mg2+ mg/dm3 50 100 200
Mangan Mn7+ mg/dm3 0.1 0.3 0.8
Oxigen dizolvat O2 mg/dm3 6 5 4
Produse petroliere mg/dm3 0.1 0.1 0.1
Reziduu filtrabil uscat la 105oC mg/dm3 750 1000 1200
Sodiu Na+ mg/dm3 100 200 200
Consum biochimic de oxigen CBO5 mg/dm3 5 7 12
Consum chimic de oxigen - metoda CCOMn mg/dm3 10 15 25
cu permanganat de potasiu
Consum chimic de oxigen - metoda CCOCr mg/dm3 10 20 30
cu bicromat de potasiu
Sulfaţi SO42- mg/dm3 200 400 400
Indicatori chimici specifici
Argint Ag2+ mg/dm3 0.01 0.01 0.01
Arsen As mg/dm3 0.01 0.01 0.01
Bariu Ba2+ mg/dm3 1 1 1
Cadmiu Cd2+ mg/dm3 0.003 0.003 0.003
Cianuri CN- mg/dm3 0.01 0.01 0.01
Cobalt Co2+ mg/dm3 1 1 1
Crom trivalent Cr3+ mg/dm3 0.5 0.5 0.5
Crom hexavalent Cr6+ mg/dm3 0.05 0.05 0.05
Cupru Cu2+ mg/dm3 0.05 0.05 0.05
Detergenţi anionactivi mg/dm3 0.5 0.5 0.5
Fluor F- mg/dm3 0.5 0.5 0.5
Hidrocarburi policiclice aromate mg/dm3 0.0002 0.0002 0.0002
Mercur Hg2+ mg/dm3 0.001 0.001 0.001

30
 Molibden Mo mg/dm3 0.05 0.05 0.05
Nichel Ni2+ mg/dm3 0.1 0.1 0.1
Plumb Pb2+ mg/dm3 0.05 0.05 0.05
Seleniu Se mg/dm3 0.01 0.01 0.01
Zinc Zn mg/dm3 0.03 0.03 0.03
Pesticide
Triazine mg/dm3 0.001 0.001 0.001
Triazinone mg/dm3 0.001 0.001 0.001
Toluidine mg/dm3 0.001 0.001 0.001
Insecticide organoclorurate mg/dm3 0.0001 0.0001 0.0001
Insecticide organofosforice mg/dm3 lipsă lipsă lipsă
Insecticide organometalice mg/dm3 lipsă lipsă lipsă
Nitroderivaţi mg/dm3 lipsă lipsă lipsă
Radioactivitate
conform normelor în vigoare
Indicatori microbiologici
Bacterii coliforme totale număr 100000 nu se nu se
probabil / normează normează
dm3
Indicatori pentru eutrofizare lacuri lacuri lacuri
oligotrofe mezotrofe eutrofe
Grad de saturaţie în Oxigen O2 % minim 70 40 - 70 sub 40
Azot total N mg/dm3 maxim 0.3 maxim 1 minim 1.5
Fosfor total P mg/dm3 maxim 0,03 maxim 0,1 minim 0,15
Biomasă fitoplanctonică mg/ dm3 < 10 10 (incl) minim 20
-20 (excl)
În practică se determină doar unii dintre indicatorii chimici specifici, în schimb se mai
determină: debitul, temperatura, conductivitatea, duritatea permanentă, duritatea temporară,
duritatea totală, număr de germeni totali mezofili (uneori şi coliformi fecali şi streptococi fecali),
diverşi indicatori biologici, saprobitatea, încărcarea parazitologică (chiste de Giardia, ouă de
geohelminţi...) şi virusologică (bacteriofagi etc.).

· Apa destinată vieţii sălbatice

State precum SUA au standarde de calitate a apei pentru viaţa acvatică, care normează peste
50 de poluanţi. Există şi liste detaliate cu concentraţiile letale pentru diverse substanţe, pe specii.

31
 România nu are deocamdată norme de calitate a apei specifice pentru protecţia vieţii
acvatice, toate fiind gândite numai pentru utilizările umane (consum direct, îmbăiere, irigaţii,
piscicultură etc. etc.).
5.4 Interpretarea indicatorilor de calitate a apei
· Probleme de metodologie a monitorizării
Toate standardele de calitate a apei sunt şi vor rămâne un instrument subiectiv şi imperfect,
din mai multe cauze: Abordările cu adevărat ştiinţifice sunt blocate de diverse mentalităţi şi
deprinderi sociale cum sunt percepţia diferită a riscului, punerea pe prim plan a intereselor
omului desprinse din ansamblul naturii etc. De asemenea standardele sunt încă uniforme deşi apa
diferă de la râu la râu, analizele se prelevează din timp în timp relevând deci doar situaţia din
segmente temporal înguste, metodele statistice pot masca situaţii grave de moment, interpretările
diferă în funcţie de scopul analizelor, există briere tehnico-economice ce impun compromisuri şi
axarea numai pe situaţi "tipice" etc. Astfel, însăşi noţiunea fundamentală de "concentraţie
maximă admisă" e o noţiune în realitate destul de arbitrară, un compromis, şi la interpretare
trebuie cunoscute şi luate în calcul principiile şi metodologia pe baza căreia s-au stabilit acele
valori.
Această situaţie se încearcă a fi parţial compensată prin alegerea de multiple categorii de
valori determinate în cursul analizelor de apă. După cum s-a menţionat, din varii cauze, la unii
indicatori se pot obţine date care, interpretate izolat, pot conduce la aprecieri greşite. O parte din
concluziile nereale se pot atenua sau elimina prin corelarea şi compararea indicatorilor de diverse
categorii: organoleptici, fizici, chimici, biologici, bacteriologici etc.
La interpretarea datelor trebuie ţinut cont de diverşi factori care intervin în planificarea,
recoltarea, conservarea, transportul, prelucrarea probelor de apă prelevate pentru analiză. Toate
recoltările şi analizele se fac teoretic după metode riguros standardizate, fapt care teoretic ar
trebui să asigure o uniformitate şi comparabilitate. Totuşi sunt parametri pentru care nu există
metode standardizate de analiză, sau pentru care există probleme de aparatură (prea veche sau
inexactă sau defectă sau necalibrată etc.) sau reactivi (lipsă sau impuri etc.), mai intervin şi erori
umane, contaminare a probelor de apă etc. În plus există întotdeauna riscul ca proba recoltată să
nu fie reprezentativă, chiar dacă metodologic totul pare în regulă la recoltare - de exemplu să se
fi produs în amonte chiar atunci o deversare masivă punctiformă de poluant. Invers, la o poluare
sistematică dar discontinuă, dacă proba se prelevează tocmai în "fereastra" dintre deversări în
râu, rezultatul înşeală. Aceste situaţii se încearcă a fi evitate prin prelevări repetate, prin
ignorarea rezultatelor obţinute când proba s-a recoltat la regim de viitură etc. Suspensiile de
exemplu variază foarte tare în râuri, fapt care ar trebui să determine o analizare mult mai deasă.
În plus există o mare heterogenitate în secţiunea râului, ceea ce ar trebui să determine utilizarea
nu a unui punct de prelevare, ci a unui front de prelevare, cu probe recoltate atât la mal cât şi la
mijloc, atât la fund cât şi la suprafaţă etc. În plus ar fi esenţială prelevarea de probe pentru
suspensii la viituri şi inundaţii, când e transportul maxim, şi nu ignorarea acelor probe cum se
practică de regulă acum! 90% din sedimente se transportă în 10% din timpul unui an. De aceea,
prin analizele "regulate" se ajunge la o puternică subestimare a transportului real de suspensii şi
deci de poluanţi, motiv pentru care organismele specializate ale ONU (OMS şi PNUM )
recomandă frecvenţe de analiză mai ridicate decât cea obişnuită, lunară.
O mare problemă izvorăşte din metodologia de prelucrare statistică şi interpretare a datelor.
Analizele se fac pe probe de apă prelevate periodic. Pentru că, în actuala concepţie valabilă în
România şi în multe ţări, scopul principal este să se monitorizeze apa ca potenţial de utilizare
pentru diverse folosinţe umane şi ca nivel de poluare produs de diversele folosinţe umane (în

32
vederea calculului cantităţilor totale de poluanţi transportaţi de ape, a penalizării sau amendării
poluatorilor etc.), rezultatele anunţate sunt medii statistice care, dacă nu cunoaştem cum se
calculează, ne pot înşela profund asupra calităţii apei chiar dacă în sine fiecare probă a fost
perfect recoltată ţi analizată şi rezultatele fiecărei analize sunt foarte riguroase. Astfel, un prin
caz tipic este faptul că de regulă se preiau şi se prelucrează statistic nu concentraţiile / valorile
efective, reale, ci cele ponderate cu debitul (în cazul râurilor) respectiv cu volumul de apă (la
lacuri). Aceste concentraţii ne arată dacă creşterea sau scăderea nivelului unui anumit poluant
este reală, indicând deversare mai ridicată sau redusă, sau este aparentă din cauza diluţiei diferite
prin debitul oscilant al apei. Rezultatul este foarte util pentru monitorizarea surselor de poluare,
nu însă şi pentru viaţa acvatică! Pe o anumită vieţuitoare o "interesează" concentraţia reală
efectivă a unui anumit poluant / nivelul unui anumit indicator în apa în care trăieşte în acel
moment. Nu-i ajută faptul că în râu nu au ajuns mai mulţi poluanţi ca de obicei ci s-a atins o
concentraţie letală de poluant prin faptul că debitul apei este foarte redus şi deci nu se mai
asigură diluţia obişnuită.... Pentru organisme care rezistă mai mult timp unui stres ridicat sau
pentru poluanţi unde pentru efecte negative e nevoie de expunere cronică, aprecierea calităţii
apei pe baza indicatorilor calculaţi cu ponderare cu debitul poate să fie parţial relevantă. Pentru
organisme foarte sensibile sau pentru substanţe cu toxicitate prag, concentraţiile devin complet
nerelevante dacă le ponderăm cu debitul. Se mai folosesc la noi şi concentraţii ponderate cu
debite teoretice de exemplu Q80% sau Q95%, debite-model ce se estimează a fi regăsite într-un
anumit procent de situaţii. Aceste concentraţii sunt importante pentru comparabilitatea
concentraţiilor de poluanţi în apele cu debit variabil, pentru calculul cantităţilor de substanţe
transportate de râuri, pentru estimarea impactului potenţial al unei poluări dacă debitul ar fi avut
un anumit nivel etc. Dar nu sunt relevante pentru situaţia reală pe râu la un moment dat. Astfel
putem avea valori care o analiză le arată ca indicând apă de calitatea I, la ponderare cu debitul să
iasă însă categoria I sau III sau "degradat" iar concentraţia ponderată cu debite teoretice Q95 sau
Q80 să indice iar altceva. De aceea, la tragerea de concluzii din date de analize trebuie atent ţinut
cont de faptul că acea concentraţie / cifră e cea efectivă sau a fost ponderată cu debitul real sau
cu un debit teoretic....
O a doua problemă este calcularea mediilor statistice, care să facă posibile evaluări de
ansamblu, deoarece analizele de apă dintr-un anumit punct de recoltare se fac periodic, de
exemplu zilnic ("flux rapid"), săptămânal sau lunar ("flux lent") sau trimestrial sau semestrial....
Se ştie că metodele de calcul pot influenţa puternic rezultatul dacă nu sunt adecvate scopului
urmărit. Astfel, dacă am calcula media aritmetică a vârstei unui grup de 100 de persoane şi
rezultatul ar fi 15 ani, am putea crede că e un grup de adolescenţi, deşi ar putea foarte bine să fie
50 de mame de 30 de ani şi 50 de nou-născuţi.... La fel, dacă am calcula timpul în care trec
trenuri pe o anumită secţiune de cale ferată ar putea rezulta că locul e bun de a parca maşina,
fiind "sigur" în 99,999% din momentele zilei.... Butada "există minciună, minciună sfruntată şi
statistică" vrea să spună de fapt că dacă nu înţelegem exact scopul şi metoda statistică aleasă,
rezultatele ei ne pot înşela. Revenind la rezultatele analizelor de apă, avem frecvent situaţia că la
un număr spre exemplu de 12 analize lunare a rezultat că un anumit indicator încadrează apa la
categoria I de calitate în 10 dintre cazuri şi la categoria a II-a sau III-a în restul de 2 situaţii.
Metodologia de calcul folosită la ora actuală va duce la rezultatul că în acel an la acel indicator în
acea secţiune de control "apa râului a fost de calitatea I". Deşi putea să însemne că timp de 2 luni
a fost de calitate foarte proastă şi restul de 10 luni foarte "bună".... Mediile sunt utile pentru
aprecieri de ansamblu, de evoluţie a calităţii de la un an la altul, indicând eficienţa politicilor de
ansamblu de protecţie a apei, dinamica de ansamblu a poluărilor etc. dar nu trebuie în nici un caz

33
să aplicăm rezultatele statistice generale la nivel de an la cazurile particulare, cum este calitatea
apei la o anumită dată, chiar dacă analizele s-ar face zilnic sau chiar orar. Eventual dacă ştim
exact şi valorile minime şi maxime, dispersia datelor etc.
O a treia problemă este aprecierea calităţii de ansamblu pe baza calităţii indicate de diverşii
indicatori. Desigur nu este practic să ai concluziile numai pe fiecare indicator sau grupă de
indicatori în parte, ci trebuie în multe situaţii concluzii de ansamblu. Aici apar însă aceleaşi
probleme, dacă unii indicatori arată calitatea I iar alţii calitatea II sau III sau "degradat"....
Concluzia finală în mod inevitabil va masca detaliile şi poate da impresii profund greşite. Pentru
că scopul principal al actualului sistem de management al apelor de suprafaţă este furnizarea de
apă brută pentru diverse folosinţe umane, şi aici metodologiile de calcul utilizate apreciază în
ansamblu calitatea şi o consideră bună dacă majoritatea indicatorilor se încadrează în limitele
dorite, chiar dacă unii (adesea mulţi şi esenţiali) indică ape de calitate redusă sau degradate.
Având în vedere scopul, metoda nu este greşită. Îţi spune că majoritatea indicatorilor sunt de
exemplu de calitatea I, ceea ce înseamnă că pentru potabilizare de exemplu trebuie eventual
corectaţi doar câţiva, nu majoritatea sau toţi. De asemenea această generalizare ajută la urmărirea
evoluţiei de ansamblu a calităţii, scăderea procentului de parametri ce se încadrează la categorii
inferioare ducând la creşterea procentului de ape încadrate în categorii superioare, indicând
dispariţia anumitor poluări. Dacă însă ne luăm după această interpretare de ansamblu pentru a
trage concluzii privind viaţa din ape sau potenţialul unei utilizări directe în scop potabil sau de
îmbăiere etc. fără prelucrare a apei, concluziile pot fi catastrofale, deoarece apa unui râu statistic
pe ansamblu "de categoria I", chiar dacă nu ar fi existat nici o oscilaţie şi toate concentraţiile ar fi
fost uniforme în tot parcursul acelui an, poate însemna că toţi indicatorii au fost de calitatea I dar
la fel de bine că majoritatea au fost, dar unii au arătat nu doar uneori ci şi pe ansamblul anului
calitatea II sau III sau chiar "degradat". De aceea din punct de vedere biologic sau medical
categoriile de calitate aşa cum sunt definite de standardele româneşti actuale nu au mare
relevanţă. Dacă un bolnav ar putea avea 100 de boli, dar are una singură din cauza căreia moare,
putem spune că era "sănătos" pentru că aşa ar indica un calcul statistic? Nicidecum. În asemenea
cazuri indicatorul cel mai nefavorabil dă aprecierea de ansamblu, chiar dacă toţi ceilalţi sunt mult
mai "bine situaţi". Este ca în sisteme, unde valoarea de exemplu bănească a sistemului, privit pe
componente, poate fi foarte mare pentru că majoritatea sunt foarte valoroase, dar dacă e vorba de
funcţionarea lui aşa cum este, fără să putem face reparaţii sau înlocuiri de piese, la funcţionare
veriga cea mai slabă determină rezultatul de ansamblu chiar dacă toate celelalte verigi ar putea
potenţial să dea rezultate mult superioare, şi deci pe ansamblu valoarea e mult mai mică sau
nulă.... Şi totuşi, metodele de apreciere pe ansamblu a calităţii apelor de suprafaţă aşa lucrează,
dând ansamblului valoarea rezultată din majoritate, chiar dacă unii parametri indică situaţie mult
mai nefavorabilă. Nu este ceva greşit, este vorba doar de un scop diferit decât cel de apreciere a
calităţii din punct de vedere biologic a efectelor posibile in situ asupra vieţii acvatice sau asupra
consumului direct de către organisme vii.... Lumea vie e un indicator mai fidel decât analizele
fizico-chimice, deoarece de regulă nu e influenţată de modificări de scurtă durată în schimb
înregistrează cele sistematice chiar dacă se referă la un singur component al apei. De aceea,
aprecierile statistice de ansamblu pe baza caracteristicilor fizico-chimice frecvent indică ape de
calitatea I dar analiza biologică indică doar calitatea II sau a III-a. NU e nici o greşeală, e doar
rezultatul faptului că vieţuitoarele nu se lasă "păcălite" de statistică, în sensul că indică impactul
biologic real generat chiar de un singur poluant, neinteresându-le că zeci de alţi indicatori sunt la
cote foarte bune..... Procesul prin care din cauza calculului statistic calitatea este supraevaluată şi
valorile de poluare înaltă nu sunt evidenţiate se numeşte efect de mascare (masking) şi este o

34
boală de care suferă metodologiile multor ţări. Pentru contracararea lui s-a introdus metoda
operatorului minim, conform căreia calitatea de ansamblu este dată de variabila cea mai
nefavorabilă. Această metodă este relevantă din punct de vedere ecologic.
O mare problemă este cea de scară. Multe concluzii greşite şi rezultate inexplicabile vin de la
greşita alegere sau apreciere a scării temporale sau spaţiale, care sunt esenţiale datorită
caracterului eterogen şi dinamic al ecosistemelor acvatice, cu cicluri uneori cu durate de decenii
sau secole. Astfel s-au studiat zone prea mici şi concluziile s-au extrapolat la zone prea mari şi
viceversa; Temporal adesea se aleg perioade prea scurte de observaţie sau frecvenţe prea reduse
de recoltări de probe. Pentru rezolvarea problemei, ştiinţa ne pune la dispoziţie fascinanta teorie
a ierarhiilor.
O altă problemă este alegerea parametrilor. Nu se pot studia practic toate caracteristicile.
Dacă cele fizice se pot, cele chimic ar putea fi eventual pentru compuşi anorganici şi unii
compuşi organici simpli. Dar există o enormă diversitate de compuşi organici ce nu vor putea fi
vreodată toţi izolaţi, identificaţi şi dozaţi şi se găsesc în ape doar întâmplător, la testări cu
aparatură analitică avansată. Nu poţi găsi ce nu cauţi! Cu atât mai mult în domeniul
microbiologic şi biologic, unde diversitatea enormă de specii face practic imposibilă analiza
completă cu identificarea şi determinarea abundenţei fiecărei specii. De aceea, la toate analizele
de calitatea apei se determină de fapt unii parametri consideraţi mai relevanţi şi care se consideră
că dau indirect informaţii şi despre nivelul sau probabilitatea de prezenţă a altor compuşi,
inclusiv unii foarte toxici sau infecţioşi pe care am dori să îi depistăm şi dozăm în primul rând
dar nu avem posibilitatea practică de rutină. Acest nou compromis implică automat riscuri,
pentru că alegerea parametrilor se face inevitabil plecând de la situaţii tipice, model, care în
practică se verifică statistic în majoritatea cazurilor, dar nu în toate, căci natura e prea diversă
pentru a o putea încadra în tipare fixe sau pentru a putea avea metode care să acopere orice
situaţie! De aceea trebuie totdeauna ţinut cont de premisele de la care a plecat metodologia în
vigoare şi văzut dacă ele sunt valabile pe acel caz, sau avem o situaţie de excepţie, când
rezultatele pot fi nerelevante fără să se fi "greşit" cu ceva. Acest lucru are o deosebită importanţă
mai ales la analize microbiologice, unde de fapt căutăm agenţi patogeni pentru om sau animale
(bacterii, virusuri...) deşi de fapt determinăm altele, nepatogene, dar care ştim statistic că de
regulă însoţesc cele patogene şi deci prezenţa lor ar putea indica prezenţa sau riscul de prezenţă a
celor patogene. Care însă pot foarte bine în unele cazuri să fie prezente fără obişnuiţii lor
"însoţitori" pe care îi monitorizăm noi!
O altă limitare tehnico-economică sau de concepţie este alegerea parametrilor în funcţie de
caracteristicile "obişnuite" ale respectivei ape şi a riscurilor potenţiale. Nu avem cum monitoriza
toate posibilele substanţe sau organisme, şi atunci alegem cele "indicatoare" sau cele mai
periculose care sunt prezente sau le considerăm ca putând să apară. Nu putem găsi însă ceea ce
nu căutăm! De aceea, nu ar strica să se cerceteze din timp în timp dacă în apă nu există şi
componente nedorite pe care noi nu le determinăm de rutină pentru că prezumăm că nu sunt.
Multe cercetări văzute iniţial ca inutile au adus surprize de proporţii, şi nu plăcute. Au fost multe
situaţii în care decenii întregi poluanţi periculoşi nu au fost depistaţi pentru că ... nu au fost
căutaţi, presupunând greşit că nu au cum apărea în acele ape. Inclusiv microorganisme despre
care se credea că sunt "tropicale" şi deci nu trebuie căutate în apele din zona temperată şi
viceversa.....
Cu aceste precizări preliminare să trecem în revistă câteva aspecte importante de interpretare
şi corelare a diverşilor parametri de calitate a apelor.
· Indicatori fizici şi chimici

35
 Nivelul acidităţii este măsurat de pH. pH 7 înseamnă ape neutre, sub pH 7 apele sunt acide
iar peste pH 7 sunt bazice. Scăderea pH apare cel mai frecvent prin ploi acide, ape de mină sau
alte deversări acide. Scăderea pH atrage creşterea solubilităţii metalelor grele deci posibila
mobilizare a lor din sedimente, ceea ce înseamnă analize atente ţintite. La pH sub 6 mor multe
organism e vii şi altele sunt afectate subletal (peştii) cea ce impune pentru evaluare analize
biologice asupra nectonului. Scăderea pH duce de regulă la scăderea oxigenului dizolvat, de
unde consecinţe în lanţ. pH-ul alcalin poate şi el provoca dermatite sau conjunctivite.
Conductivitatea electrică specifică indică nivelul salinităţii apei şi este o comodă măsură de
ansamblu a sărurilor.
Încărcarea cu substanţe organice se evaluează sectorial, prin determinarea unora dintre
clasele respective, cum sunt "substanţele extractibile" (de regulă cele petroliere) dar global se
evaluează indirect. Determinând reziduul uscat (reprezentând suma dintre substanţele organice şi
anorganice) şi apoi calcinându-l, putem obţine prin diferenţă substanţele organice. Mai frecvent
folosim însă determinarea unor indicatori cum sunt:
- consumul chimic de oxigen CCO (metoda cu permanganat de potasiu - CCO-Mn, metoda
cu bicromat de potasiu - CCO-Cr);
- consumul biochimic de oxigen CBO după 5 zile la 200C (CBO5);
- oxigenul dizolvat şi saturaţia în oxigen a apei.
Distincţia între compuşii organici particulaţi şi cei dizolvaţi e arbitrară.
CBO5 arată numai substanţele care s-au degradat biochimic în 5 zile (nu şi cele care sunt
degradabile biochimic dar mai lent) şi numai cele la 200C (dar mai sunt unele care la alte
temperaturi se degradează altfel). Nu dă indicaţii despre toxicitatea respectivelor substanţe. Mult
oxigen se consumă nebiochimic, la nitrificarea amoniului, deci nu tot consumul de oxigen e
biochimic. La interpretări trebuie ţinut cont că în ape mult oxigen se consumă noaptea prin
respiraţia plantelor şi peştilor.
CCO trebuie determinat cu catalizator, altfel dă indicaţii incomplete căci rămân neoxigenaţi
unii acizi şi alcooli organici.
Raportul CBO5 / CCO dă informaţii despre capacitatea de autoepurare biologică: dacă este
peste 0,6 autoepurarea va fi uşoară, dacă este cuprins între 0,2-0,4 autoepurarea se va produce
numai la regim termic favorabil, iar la raport sub 0,2 nu se mai poate produce autoepurarea
biologică.
O serie de elemente pot constitui indicatori complementari de poluare organică:
- Fosfaţii, când au concentraţii constant crescute, sunt de origine probabil telurică, dar
creşterile temporare pot fi puse pe seama descompunerii substanţelor organice în urma unor
impurificări fecale, agricole sau de la detergenţi. În ţevi de plumb, la pH scăzut, fosfaţii sunt
bineveniţi căci formează un strat cvasiprotector.
- Clorurile pot fi poluanţi naturali sau industriali, dar pot proveni şi din dejecţii.
- Sulfaţii pot fi şi ei de provenienţă telurică, în zone cu soluri cu ghips sau cărbune brun, dar
şi din descompunerea substanţelor organice provenite din impurificări, din ploile acide etc.
- Duritatea poate fi indicator de poluare organică, deoarece la descompunerea substanţelor
organice se produce CO2, care măreşte solvirea de săruri din sol.
Bioxidul de carbon s-a dovedit a nu fi totdeauna corelat cu gradul de încărcare cu substanţe
organice.
Corelaţia COP - COD - debit cât şi cea "clasică" CBO - oxigen dizolvat sunt astăzi sub
semnul întrebării.

36
 Suspensiile de obicei transportă şi mulţi poluanţi fixaţi pe ele, care astfel scapă dozărilor dacă
facem analizele pe apă filtrată. În plus, suspensiile au concentraţii foarte variabile în râuri, motiv
pentru care gradul de acurateţe a rezultatelor analizelor standard e mai redus în cazul lor, dacă nu
se utilizează front de recoltare în loc de un simplu punct de recoltare în cazul râurilor.
· Indicatori microbiologici
Contaminarea bacteriană se determină prin analize bacteriologice. Germenii patogeni nu se
pot determina direct decât extrem de dificil. De aceea, se recurge la indicatori indirecţi, de
probabilitate. În plus, recoltările sunt supuse unor multiple erori, foarte greu de evitat. Apa are o
biocenoză bacteriană autohtonă foarte bogată (ce se dezvoltă la temperaturi relativ joase), de
aceea în practică se urmăresc germenii totali mezofili (care sunt alohtoni) (= NTG). Dar NTG
este relevant doar studiat ca evoluţie în timp, sau coroborat cu alţi indicatori. Pentru confirmarea
originii fecale a poluării, se determină şi numărul probabil de coliformi. Concentraţia de germeni
indică doar parţial riscul pe care îl prezintă apa respectivă, deoarece pentru unele boli
contagioase, doza infectantă este de 104-105 germeni, dar pentru altele câţiva sunt suficienţi.
Determinarea coliformilor fecali şi streptococilor fecali permite evaluarea originii umane a
impurificării fecaloide, aspect deosebit de important, deoarece creşte probabilitatea prezenţei de
germeni patogeni pentru om. Determinarea clostridiilor sulfit-reducătoare poate servi la
verificarea eficienţei dezinfecţiei apei. Nivelul coliformilor nu se corelează cu cel al
protozoarelor şi virusurilor, neputând fi utilizat ca indicator pentru estimarea acestora. Tot în
acest sens se determină uneori bacteriofagii colici şi tifici, specifici germenilor patogeni
respectivi. Poluarea fecaloidă se reflectă şi în indicatori chimici, ce permit şi aprecierea dinamicii
impurificării: amoniacul NH3 indică poluare recentă, nitriţii NO2 una relativ recentă iar nitraţii
NO3 o poluare veche.
· Indicatorii biologici.
Una dintre metodele de studiu privind calitatea apelor de suprafaţă este determinarea
diverşilor indicatori biologici. Criteriul faunei piscicole poate fi relevant, dar trebuie ţinut cont de
viteza de curgere, baraje, braconaj şi alte elemente ce pot influenţa ihtiofauna în afară de
calitatea apei. Ouăle de helminţi şi chistele de giardia sunt indicator de poluare, deoarece provin
din fecale. Chiar dacă numărul lor este în limite admise, existenţa lor indică posibilitatea
prezenţei unor germeni patogeni. Pentru o evaluare globală se pot obţine rezultate bune prin
analiza cantitativă şi calitativ-relativă a comunităţilor acvatice, folosind sistemul saprobic. La ora
actuală în România se utilizează de rutină metoda Hans Knoepp, care determină "indicele de
curăţenie" şi clasifică apele în 7 categorii de saprobitate. Metoda este aplicabilă practic dar
exactitatea este criticată de unii cercetători. O metodă mai recentă - Zelinka şi Marvan - mai
precisă dar laborioasă, greu de aplicat de rutină - distinge următoarele categorii de ape:
- xenosaprobe (x): ape foarte curate, nepoluate. Grad oligotrofic.
- oligosaprobe (o): ape curate, fără aport străin semnificativ de substanţe organice sau uşor
poluate, fără efecte negative decelabile. Substanţele organice străine sunt în totalitate incluse în
ciclurile metabolice autohtone, integral descompuse şi mineralizate. Autosaprobitate pură.
Echilibru între producători, consumatori şi descompunători. Biomasa şi bioactivitatea este
scăzută. Comunităţi de organisme în general sărace în indivizi şi număr moderat de specii. Grad
oligotrof / slab eutrof.
- b -mezosaprobe (b ): Ape moderat poluate, semi-sănătoase, nivel recuperabil de saprobitate,
autopurificabil. Aport alohton de substanţă organică, parţial inclusă în ciclurile metabolice şi
parţial descompusă şi mineralizată, restul depunându-se sub formă de detritus organic.
Autosaprobitatea întrece alosaprobitatea. Cresc numeric descompunătorii şi consumatorii

37
acestora. Biomasă şi bioactivitate foarte ridicată. Comunităţi de organisme bogate în indivizi şi
specii. Condiţii aerobe. Grad eutrof.
- a -mezosaprobe (a ): Ape poluate. Aport alohton de substanţă organică din care doar o mică
parte este inclusă în ciclurile metabolice şi parţial descompusă şi mineralizată. Se depun cantităţi
ridicate de detritus organic, formând mâl cu condiţii anaerobe. Alosaprobitatea egalează sau
întrece autosaprobitatea. Producătorii sunt în declin şi printre ei predomină formele mixotrofe şi
amfitrofe. Biomasa şi bioactivitatea sunt extrem de ridicate. Comunităţi de organisme bogate în
indivizi dar sărace în specii. Macroorganismele sunt slab reprezentate, în schimb se dezvoltă în
masă ciliatele şi bacteriile. Grad eutrof.
- polisaprobe (p): Ape puternic poluate. Grad final de încărcare organică a apei. Condiţiile
anaerobe din sedimente trec şi în masa apei. Comunităţi extrem de bogate în indivizi, număr
redus de specii. Dezvoltare în masă a bacteriilor, numeroase flagelate şi ciliate. În b
-polisaprobitate: Producătorii sunt drastic reduşi. Macrofauna foarte redusă. În a -polisaprobitate:
Apă total anaerobă. Producători absenţi. Biomasă compusă exclusiv din bacterii anaerobe şi
fungi. Nu mai există procese autotrofe. Grad politrofic.
Se pot face corelări între saprobitate şi datele microbiologice. Astfel, numărul de
microorganisme pe cm3 de apă este de ordinul 103 în apele oligosaprobe, 104 în b -mezosaprobe,
105 în a -mezosaprobe şi 105 în polisaprobe.
Alte sisteme sunt: Procentul EPT (Ephemeroptera, Plecoptera şi Trichoptera), bun la râuri din
emisfera nordică ce au probleme de oxigenare; Procentul de tubificide, care se bazează pe
oligochete; Indici de diversitate foarte variaţi, cum sunt HBI, IBI, ICI; RBP, AMOEBE, BBI,
TBI, FBI.... Mult sunt specifice unei ţări, fiind adaptate anumitei ecoregiuni. S-au propus şi
indici non-numerici cum este sistemul WQI.
Indicatorii biologici pot da informaţii şi despre poluarea în trecut şi evoluţia acesteia, prin
analiza organismelor moarte, conservate în bentos. Analiza celor fosile din bazin permite chiar
studii pe perioade foarte îndelungate.
· Alţi factori
Interpretarea corectă a datelor organoleptice, fizice, chimice, bacteriologice şi biologice
obţinute prin analiza apei impune şi o bună cunoaştere a bazinului hidrografic, naturii geologice
a solului, a activităţilor antropice, a surselor potenţiale de poluare şi a condiţiilor
hidrometeorologice, în caz contrar existând riscul interpretărilor eronate:
Cunoaşterea debitului apei permite corectarea valorilor concentraţiilor diverşilor poluanţi:
Ele pot părea nesemnificative din cauza diluţiei apărute la debite ridicate, sau foarte mari la ape
scăzute. În afara situaţiei din momentul recoltării, este necesară cunoaşterea climei zonei - a
nivelul de precipitaţii (medie multianuală, variaţia sezonieră şi multianuală etc.) debitului mediu,
cu variaţiile sale sezoniere şi multianuale.
Temperatura apei influenţează caracteristicile biologice şi microbiologice, precum şi
sedimentarea şi oxigenul dizolvat, atât pe cale directă (difuzie) cât şi indirectă (producţie /
consum). Contează şi variaţia sezonieră a temperaturii, durata şi profunzimea îngheţului
respectivului curs de apă, nu doar starea la momentul recoltării.
Viteza de curgere influenţează biologia şi bacteriologia apei, la peste 1 m/s apreciindu-se că
planctonul, dar şi formele superioare de viaţă, sunt antrenate de curent, speciile vegetale şi
animale prezente fiind special adaptate unui asemenea regim de curgere. În aceste condiţii
analiza planctonică nu are relevanţă, iar influenţele din aval nu se resimt în amonte nici în ceea
ce priveşte biologia apei.

38
 Morfologia albiei are şi ea influenţă. Cascadele împiedică migrarea unor specii, contribuind
însă la oxigenare. Un caz particular este cel legat de prezenţa lacurilor, în special a lanţurilor de
acumulări, care face ca, la analiza apelor curgătoare respective, acestea să poată fi asimilate celor
stătătoare, care au alte caracteristici. În plus, lacurile de acumulare au câteva caracteristici:
Stabilizarea regimului biologic se face în 3-4 ani. Dacă lacul are volum mare, regimul e puţin
influenţat de cursurile de apă ce îl alimentează. Acumulările au efecte benefice asupra calităţii
apei: duc la scăderea turbidităţii, a numărului de bacterii, a CBO5, a variaţiei substanţelor
dizolvate etc., dar au şi efecte nefavorabile, prin scăderea O2 dizolvat, creşterea concentraţiei de
Fe şi Mn şi apariţia gustului şi mirosului neplăcut prin înmulţirea unor organisme cum sunt
diatomeele Asterionella fosmosa şi Fragilaria crotonensis (conferă apei gust şi miros de peşte)
sau dinoflagelatul Dinobryon serrtullaria, ce colorează apa în brun-gălbui şi îi conferă gust şi
miros neplăcut. Există mari diferenţe între suprafaţă şi profunzime, între mijlocul lacului şi coadă
/ maluri.
Pe râurile cu acumulări hidroenergetice ce uzinează apa intermitent apar variaţii foarte mari
de debit. Acestea au influenţe multiple şi în plus rămân nereflectate în datele hidrologice uzuale
şi sunt astfel ignorate, putând altera interpretarea unor analize.
Regularizarea cursului râurilor şi alte lucrări se reflectă indirect în calitatea apei, iar ignorarea
apariţiei respectivelor lucrări poate altera interpretările. Astfel, îndiguirile, betonarea albiilor
influenţează suprafaţa râului (şi deci oxigenarea prin difuzie, insolarea ...), viteza de curgere şi
turbulenţa ei, posibilităţile de trai ale plantelor acvatice şi ihtiofaunei etc. Aducţiunile artificiale
din alte bazine atrag modificarea debitului, dar şi a chimismului şi biologiei respectivului curs. În
plus, lungile trasee subterane modifică şi ele biocenozele.
După evenimente hidrometeorologice deosebite (ploi masive, topire bruscă a zăpezilor etc.)
produse înaintea recoltării sau numai amonte de punctul de recoltare, scăpând observaţiilor /
informării celui ce face recoltarea probei, o apă care în condiţii obişnuite ar fi mai curată poate
părea serios poluată cu suspensii. Pe de altă parte, la viitură sunt antrenate elemente poluante ce
la debite normale nu ar ajunge în apa respectivă.
Cunoaşterea geologiei regiunii permite deosebirea poluărilor naturale de cele de origine
antropică, apele putând avea constant concentraţii crescute de elemente (metale, săruri) dizolvate
din rocile regiunii, şi care pot fi confundate cu poluanţi datoraţi activităţii antropice.
Cunoaşterea exactă a activităţilor antropice poluante din bazin permite interpretarea corectă a
unor rezultate: Necunoaşterea sau ignorarea sistării momentane / temporare a unor deversări
cunoscute, continue / regulate de poluanţi, poate altera concluziile, ajungându-se ca pe baza unor
analize tehnic corecte să se facă interpretări false, atribuind apei respective o calitate superioară
celei medii reale.
Alte activităţi umane, nelegate direct de cursurile de apă, le influenţează, trebuind ţinut cont
de ele la interpretarea analizelor. De exemplu, defrişări ample din bazinul respectiv atrag nu
numai reducerea capacităţii de atenuare a viiturilor, dar şi la eroziuni sporite, cu antrenarea în
apă a numeroase suspensii - o poluare fals naturală, asimilabilă unei deversări de sol / rocă.
Variaţia naturală, de regulă sezonieră, a unor factori, se reflectă în variaţia unor indicatori de
calitatea apei (oxigen dizolvat, concentraţii bacteriene etc.), modificări ce trebuie deosebite de
cele produse de poluări prin activităţi antropice.
Toate motivele anterior expuse arată faptul că aprecierea calităţii apei (şi implicit a
posibilităţii utilizării ei în diverse scopuri) este o activitate de mare complexitate. Simpla
existenţă a unor rezultate precise ale unei mari diversităţi de analize organoleptice, fizice,
chimice, biologice şi bacteriologice etc. se dovedeşte insuficientă pentru o interpretare corectă,

39
stabilirea cauzalităţilor, predicţia tendinţelor evolutive şi stabilirea celorlalte elemente necesare
unui management corespunzător. Se impune colaborarea interdisciplinară între geografi /
hidrologi, geologi, meteorologi, biologi, fizicieni, medici, chimişti, informaticieni etc.
6. ÎNCHEIERE
Prezenta broşură nu a făcut decât să treacă în revistă vasta problematică a apelor de suprafaţă,
cu accent pe problemele de calitate şi pe aspectele ecologice. Am considerat că aspectele
hidrografice şi hidrotehnice sunt mai cunoscute sau mai bine tratate în literatura de la noi dar că
lipsea o abordare integristă a subiectului. Acest fascicul se doreşte a fi baza documentară
pregătitoare pentru broşura nr. 5 din seria ECOAQUA, intitulată "Calitatea apei Someşului Mic".
Aspectele de management ale apei sunt discutate în fasciculul nr. 9 al prezentei serii de broşuri,
intitulat "Noi şi apa" iar bibliografie selectivă se găseşte în fascicului nr. 10. Ca oameni suntem
pasionaţi de apele de suprafaţă, dar avem indispensabilă nevoie de apă potabilă. Este subiectul
următorului fascicul.

40