alfred bulai

analiza electorala si
marketing electoral
suport curs ID
postuniversitar
Cuprins

1. Votul - fenomen social

2. Votul si implicatiile sale sociale
3. Procese de baza care intervin în definirea situatiei
electorale
4. Metodele de cercetare a rea litatii sociale
5. Votul si cercetarea electorala la nivel empiric
6. Votul si cercetarea electorala la nivel teoretic
7. Definirea situatiei electorale
8. Electoratul Tranzitia; De la electoratul socialist la cel prezent
9. Axele sistemului electoral
10. Tipologia electoratului
11. Stabilitate si dinamica electorala
12. Convergenta si divergenta în sistemul electoral
românesc
13. Comunicarea politica în campania electorala
14. Promovarea în campania electorala; între ideologiei si
imagine
15. Dincolo de comunicarea politica - Actiunile de campanie

2
Cursul 1

Votul - fenomen social

Acest prim curs îsi propune sa va initieze în

problematica votului, acesta fiind analizat în acest context din
perspectiva dimensiunii sale sociale. Am putea considera
votul la modul general ca un tip special de institutie sociala,
chiar daca el nu reprezinta o constanta a vietii sociale.
Indiscutabil votam relativ rar si cu toata „febra” sociala din
jurul sau, votul este aparent episodic în viata noastra. Acest
caracter specific nu îl face însa mai putin impor tant sau mai
putin social. Pe de alta parte votul se bazeaza pe un mecanism
social cu mult mai general, el fiind un tip de alegere sociala.

Este indiscutabil ca problematica votului poate fi studiata din mai multe

perspective si la fel de cert este faptul ca cea politica este prevalenta în literatura
dedicata votului si electoratului. Analiza pe care o vom prezenta noi tine cont de
pluralitatea acestor abordari, în special de cea politica, însa noi propunem ca sistem
referential al analizei dimensiunea sociala. Cele mai multe dintre abordarile politice
ale votului sau mecanismului electoral au o dimensiune prioritar descriptiva si
empirica, multe dintre acestea propunând în mod tacit chiar valori ideologice utilizate
în interpretarea datelor sociale.
Este cert ca o neutralitate axiologica absoluta nu este posibila în nici un fel de
abordare dedicata problematicii votului sau a mecanismelor electorale. La fel de
normala este în analiza stiintifica abordarea descriptiva si cu atât mai mult cea
empirica. În cele ce urmeaza, dincolo de ideea unui alt sistem de raportare la aceasta
problematica, vom propune însa o abordare si o interpretare strict teoretica a votului.
Desi nu multe, au aparut în ultimii ani în România diverse lucrari sau articole
dedicate votului, electoratului sau mecanismelor electorale. Cele mai multe dintre
acestea leaga în mod esential votul de sistemul politic, de faptul ca democratia din
România este sau nu reala ori eficienta, ca ea s-a maturizat sau nu, functie de modul în
care electoratul se comporta ca electorat. Se pune astfel accentul pe ideea ca votul este

3
un element esential al definitiei sistemului politic democratic, iar grija majora a
analistilor este aceea de a identifica mai degraba deficientele votului si implicit ale
compor tamentelor electorale ale populatiei.
Dincolo de conjunctura specifica dezvoltarilor teoretice de la noi si în
literatura occidentala, cu o istorie cu mult mai impresionanta, sunt foarte numeroase
analizele de acest tip. Mai mult, acestea se concentreaza, cele mai multe, asupra
prezentului, orizontul temporal extinzându-se arareori si atunci doar pâna la granitele
modernitatii si într-un fel asa si este normal deoarece la un prim nivel al analizei,
esentialmente unul politic, votul nu poate exista în afara modernitatii. Aceasta pentru
simplul motiv ca alegerea conducatorilor si implicit legitimitatea lor, de tip popular,
nu exista în afara modernitatii. Legitimitatea premoderna este una de drept divin si
nimeni nu conduce în numele populatiei sau macar al unor categorii ale
populatiei. Votul în acceptiunea sa contemporana nu are astfel nici un sens. Mutatia
esentiala în sistemele politice moderne a fost tocmai aceasta schimbare radicala a
legitimitatii conducerii societatii. Revolutiile burgheze au reclamat toate dreptul de a
conduce, dar mai înainte de toate de a schimba, eventual de a distruge vechea ordine,
în numele poporului. Acesta, cu o oarecare nerusinare si lipsa de cucernicie specifica
aceleiasi modernitati, s-a pus în locul Divinitatii. Dumnezeu a murit! Traiasca
Poporul!
Dincolo însa de principiul legitimarii, o problema practica s-a impus imediat în
toate aceste societati. Si cine poate vorbi si conduce în numele poporului? Alegerea
conducatorilor prin vot s-a impus relativ rapid ca una dintre cele mai simple solutii.
Exista indiscutabil în acest proces o evolutie care are propria temporalitate. Au
existat, pe de alta parte sisteme de tipul votului si înaintea modernitatii, doar ca ele se
legau nu de populatie, ci de persoanele reprezentative care puteau alege si eventual fi
alese. Averea, functia ecleziastica, meritele militare si desigur originea familiei erau
principalele criterii care te puteau promova în functia de alegator si de regula doar
pentru pozitii de conducere care tineau de structuri de „ordinul al doilea”.
Votul unitar, omogen si egal cu sine însusi este creatia exclusiva a
modernitatii. Este votul universal al egalitatii, dar mai ales al egalizarii indivizilor. În
fata urnelor toti suntem egali si democratia moderna se pare, pâna în prezent cel putin,
nu poate functiona altfel. Din aceasta perspectiva sistemul politic în modernitate, dat
fiind tipul de legitimitate pe care îl reclama, nu poate exista fara elementul sau bazal -
votul.

4
 Dincolo de acest nivel al analizei, trebuie sa observam ca votul, la modul
general, asa cum am precizat mai devreme, nu este altceva decât un tip de alegere
sociala în care membri unei comunitati sau ai unei categorii de populatie îsi exprima o
opinie sau o optiune pentru o persoana, o solutie sau o idee. Din acest punct de
vedere, alegerea sociala despre care vorbim este cu mult mai generala. Ea exista în
oricare societate si nu apartine doar sferei politicului. Formele de manifestare sunt
foarte diverse. Trebuie sa spunem ca alegerea sociala se afla într-o relatie opusa, dar si
complementara cu ritualul. Acesta din urma este cel care asigura constanta si eficienta
anumitor actiuni comunitare si care nu lasa pentru acestea libertati de optiune sau
alegere. Alegerea sociala presupune deci posibilitatea reala de a putea opta liber între
diferite variante. Din acest punct de vedere alegerea sociala este intern legata de
acele tipuri de societati, sau particular comunitati, care tolereaza un regim
cognitiv al comunicarii. Este vorba de acele societati în care comunicarea cognitiva
si cunoasterea teoretica sunt precumpanitoare. Ele permit indivizilor sau grupurilor sa
poata identifica variante alternative si sa aleaga între ele. Ne referim însa cu deosebire
la alegerile de tip social, deci exprimate prin mecanisme sociale si nu individuale.
Acesta este motivul pentru care în Grecia clasica putem gasi asemenea tipuri de
mecanisme sociale si tot din acest motiv democratia ca si ideea de vot s-au impus în
lumea greaca.
Din ceea ce am spus pâna acum rezulta ca ale gerea sociala este nu numai
posibila, ci si obligatorie atunci când în cadrul unei paradigme comunicationale
cognitive oamenii definesc situatia în care se afla în termenii unor variante
qvasiechivalente. Acestea impun alegerea ca solutie a declansarii actiunilor sociale.
Mecanismul care sta la baza acestui tip de actiune sociala, produsa în baza
analizarii unor variante alternative, este acela al definirii situatiei, iar în cazul
particular al votului, asa cum o sa vedem, avem de a face cu definirea situa tiei
electorale.
Chiar daca apartine prioritar modernitatii si chiar daca forma de baza pe care o
îmbraca este una politica, votul la nivelul sau constitutiv este întotdeauna un fenomen
social sau, utilizând un concept clasic, un “fapt social total”. Aceasta nu însa doar
pentru ca la modul general el este un tip de alegere sociala, ci si pentru
particularitatile sale definitorii, cele care îi confera caracterul de fapt social total.
Dimensiunea sa comunicationala este astfel un prim argument.

5
 Comunicare sociala si vot.
Orice sistem electoral functioneaza doar daca se bazeaza pe trei mari tipuri de
procese de comunicare sociala. În primul rând procese de comunicare între membri
comunitatilor, în al doilea rând, procese de comunicare persuasiva cu rol de suport al
votului (de tipul propagandei electorale sau comunicarii politice) si în al treilea rând
procese de comunicare determinate chiar de actul votului care, la modul general, este
tot un act de comunicare. Votul poate fi privit ca un proces în care se colecteaza si se
transmit informatii, informatii care prin mediatizarea lor la nivelul sistemului electoral
produc, asa cum o sa vedem într-o tema viitoare, efecte spectaculoase asupra
electoratului, altele decât cele de ordin politic.
Votul ca act de alegere sociala presupune cu necesitate din partea celor care au
calitatea si dreptul de a alege, un proces de autoreflexivitate fata cu cel putin doua
momente esentiale în derularea actului de alegere. Primul este dat de definirea
problemei care este propusa si care defineste universul alegerii. Al doilea este
momentul definirii solutiilor problemei, solutii care reprezinta termenii alegerii
respective. Pentru ca votul sa functioneze eficient este necesar ca aceste procese sa fie
operante pentru toti ale gatorii si mai mult, definirea problemei si a solutiilor sa se faca
în termeni similari. Pentru a exista o asemenea situatie este necesar însa, ca între
alegatori, mai general la nivel comunitar sau societal, sa existe procese de comunicare
care sa asigure , prin schimburi si negocieri de semnificatii, definitii comune, atât
pentru probleme, cât si pentru tipurile de solutii acceptate.
Alegerea nu se poate face decât între optiuni finite, iar în practica, numarul
acestora este foarte redus, pentru ca actul alegerii sa fie operant. Este astfel necesar, ca
toti alegatorii sa defineasca la fel problema, ca si solutiile care definesc termenii
alegerii. Aceasta situatie dezirabila si definita aici ca ideala este conditionata
fundamental de comunicarea sociala.
O prima regula empirica o putem evidentia în baza celor mentionate. Ea spune
ca sistemul electoral functioneaza cu atât mai eficient cu cât comunicarea sociala
este mai importanta în comunitate. În conditii ideale procesele de comunicare pot
asigura necesarul de comunicare care sa permita ca toti indivizii sa opereze cu aceiasi
definitie, atât pentru problema, cât si pentru solutii. În aceste conditii, dupa cum o sa
aratam, vorbim de vot tipic, iar situatia electorala este una de tip ideal.
Al doilea tip de procese de comunicare sunt cele care sunt definite în special în
registrul propagandei electorale. Acest tip de comunicare poate fi privit, în alti

6
termeni, ca o comunicare de la actorii politici catre electorat. Pentru a putea analiza
acest tip de comunicare, chiar sumar, este necesar sa insistam asupra celor doua
dimensiuni fundamentale ale comunicarii, cea persuasiva si cea cognitiva.

Votul între persuasiv si cognitiv

Este firesc sa ne concentram atentia mai întâi asupra procesului
comunicational ca atare si sa vedem, înainte de toate, în ce constau componentele
cognitiva si persuasiva ale comunicarii. Distingem doua functii fundamentale pe care
comunicarea le -a îndeplinit si le îndeplineste în orice societate. Prima este functia
persuasiva, responsabila pentru procesele de structurare a raporturilor sociale, în timp
ce a doua, functia cognitiva, are un rol informational, ea privind circulatia
informatiilor si implicit modificarea sistemului cognitiilor indivizilor care emit,
respectiv recepteaza mesaje de acest tip. Cognitivul se refera la componenta strict
informationala a comunicarii si implicit la sistemul cognitiv al emitatorilor
/receptorilor, permitând astfel, la un nivel mai general, cunoasterea. Persuasivul se
refera la acea componenta a comunicarii care vizeaza determinarea sau modificarea
atitudinilor/ comportamentelor emitatorilor, care primesc astfel de mesaje si, implicit,
ea determina anumite tipuri de actiuni sociale, actiuni care au atributul de social,
tocmai datorita dimensiunii obligatorii sociale a comunicarii. Ambele componente
sunt prezente practic în orice proces de comunicare, în functie de tipul de limbaje sau
de mijloace utilizate, aceste dimensiuni putând fi privite într-o perspectiva denotativa
sau conotativa. Unul si acelas i mesaj, de exemplu: “Mâine are loc întâlnirea cu noul
director”, poate transmite simultan doua tipuri de semnificatii. În primul rând una
cognitiva, deoarece se transmite o informatie si, potential, câmpul cunoasterii
receptorului(rilor) se poate mari, iar în al doilea rând, o semnificatie persuasiva care
se poate referi la comportamentele/atitudinile pe care receptorii ar trebui sa le aiba în
contextul particular respectiv.
Raporturile dintre cognitiv si persuasiv nu sunt însa unele statice si nu pot fi
reduse doar la o dialectica a conotativului si denotativului în comunicare. Cu alte
cuvinte, nu avem de a face doar cu simple denotatii sau conotatii, ci cu orientari de
facto ale comunicarii catre persuasiv sau cognitiv, în primul rând datorita unor
particularitati ale limbajelor si ale mijloacelor de comunicare. Aceasta “centrare” a
comunicarii, în persuasiv sau cognitiv, constituie un factor esential al determinarii
profilului culturii unei societati.

7
 Este evident ca procesele de comunicare din zona electorala au o proeminenta
componenta persuasiva, fie ca este vorba de comunicarea dintre indivizi sau grupuri,
la un nivel bazal, fie ca este vorba de comunicarea politica de tipul propagandei. În
toate situatiile se urmareste formarea unor atitudini si declansarea unor
comportamente specifice. Din aceste motive putem considera ca sfera denotativului
este data de semnificatiile persuasive1, planul conotativ fiind cel definit de
dimensiunea cognitivului. Cu alte cuvinte, la acest nivel, chiar si atunci când se
transmit informatii, scopul fundamental este acela de a determina la receptori anumite
reactii atitudinal- comportamentale. Ne putem întreba cum functioneaza comunicarea
la acest nivel? În primul rând cu ajutorul a doua elemente esentiale: ritualurile,
ritualizarile într-o forma mai slaba, respectiv pe baza unor mijloace de comunicare.
Ritualurile asigura în primul rând eficienta activitatilor sociale fundamentale
pentru viata comunitatii. Repetarea acelorasi comportamente, în aceleasi situatii, face
ca eficienta acestora sa devina deosebita. Pe de alta parte, ritualurile pot sa asigure
învatarea eficienta a acestor comportamente si, din acest motiv, procesul de
socializare este imposibil de conceput în afara unor cadre ritualice. Un alt aspect este
legat de rolul motivant al ritualului, acesta realizând "încarcarea energetica” a
participantilor, marcata, de regula, de transformari interne, psihice si fiziologice,
dezvoltându-se la participanti o tensiune psihica necesara activitatii vizate de ritual.
Cele mai importante functii ale ritualurilor sunt însa cele de factura
comunicationala. În primul rând este vorba de impunerea comunitara a semnificatiilor
semnelor utilizate într-o comunitate si de asigurare a universalitatii comunitare a
acestor semnificatii. În ritual se atribuie semnificatii (în primul rând persuasive)
diverselor semnale utilizate în comunicare, fie ca este vorba de cuvinte,
comportamente simbolice sau oricare alt tip de limbaje. Ritualurile asigura legatura
între semnificatiile persuasive, actiunile prototip presupuse de acestea si semnalele
utilizate pentru a desemna/declansa aceste actiuni. În cadrul ritualului, prin asocierea
permanenta a semnelor persuasive cu comportamentele la care ele se refera, se asigura
stabilitatea semnificatiilor persuasive într-o comunitate. Semnificatiile semnelor, la
nivel general, se impun indivizilor prin socializare comunicationala. În sfera

1
Desemnam prin aceeasta sitagma, în mod conventional, tipul de comportamente sau de reactii
presupuse de un mesaj persuasiv. Acestea evident nu pot fi decât referenti ai semnificatiilor presupuse,
care nu pot fi surprinse în afara unor elemente categoriale. Din acest motiv sintagma are un continut
relativ si conventional

8
persuasiva cel putin, rolul central în acest proces, ca si în mentinerea stabilitatii
semnificatiilor persuasive, îl detine ritualul.
Al doilea element esential care conditioneaza direct comunicarea persuasiva îl
reprezinta mijloacele de comunicare, si totodata, tipul particular de comunicare care le
utilizeaza, comunicarea mediatizata.
Mijloacele de comunicare reprezinta orice element, concret sau abstract, care
mediaza circulatia semnificatiei cognitive si persuasive între emitatori si receptor cu
scopul de a mari performantele emisiei, fie în planul intensitatii persuasive, fie în cel
al caracteristicilor spatio-temporale.
Principala functie a mijloacelor de comunicare este aceea de a realiza o
anumita potentare a parametrilor sau caracteristicilor unui proces de comunicare.
Potentarea caracteristicilor unui proces de comunicare are loc în principal în plan
spatial (o anume difuziune a mesajului) si temporal, informatiile fiind stocate si
retransmise o perioada practic nelimitata de timp. Evident însa, ca orice asemenea tip
de potentare reprezinta, fie direct, fie indirect, si o afirmare a persuasivului. În
capitolu l dedicat comunicarii politice vom detalia toate aceste aspecte. Pentru moment
retinem doar o prima concluzie în ceea ce priveste mecanismul electoral:
Dimensiunea persuasiva a comunicarii politice presupune în mod necesar
atât o dimensiune ritualica obligatorie a activitatilor politice, cât si utilizarea
unor mijloace de comunicare performante. Acestea însa, nici pe departe nu se
reduc la ceea ce traditional numim mass-media. Nu dezvoltam aceste probleme în
acest moment deoarece am rezervat un curs special pentru aceasta. În acest moment
suntem interesati sa relevam dimensiunea comunicationala a votului doar pentru a
oferi un argument în plus ideii ca votul este un fenomen social. Tocmai din acest
motiv mai trebuie sa adaugam ca actul votului, în sine, reprezinta un tip de
comunicare. Este un tip mediat de comunicare si desigur totodata un feed-back în
raport cu comunicarea politica de tipul propagandei. Functiile majore si pentru acest
tip de comunicare sunt tot persuasive, dar evident intervin aici o serie de procese
psiho-sociale care conditioneaza forma în care functioneaza acest tip de proces
comunicational.
Toate aceste tipuri de comunicare, desi centrate în zona persuasivului, nu
conduc direct la comportamente de vot. Pâna acolo este necesar ca elec torii, în baza
comunicarii persuasive sau cognitive, ca si în baza matricei atitudinal-valorice
personale sa -si construiasca mai întâi o “imagine” despre scena politica si sociala,

9
într-un cuvânt despre situatia în care se afla. De modul în care ei îsi definesc aceasta
situatie depinde în cea mai mare masura tipul de optiune pe care si-l exprima.

Situatia electorala ca tip de situatie sociala.

Orice proces de alegere sociala presupune ca la nivelul unei anumite
colectivitati, membri acesteia sa faca o optiune în raport cu câteva variante de solutii
posibile ale unei probleme. Votul presupune o asemenea situatie în care alegatorii
opteaza, de regula afirmativ, adica pentru o anumita personalitate sau grupare.
Aceasta situatie o vom denumi de acum înainte, situatie electorala. Ea presupune
existenta unei probleme care prezinta un numar finit de solutii între care electorii
trebuie sa opteze. Aparent, situatiile electorale sunt neproblematice. Alegi unul din
doi oameni, sau dintre câtiva, alegi un partid din cele câteva care ti-se ofera ca termeni
ai alegerii. La un nivel strict tehnic lucrurile sunt relativ simple. Problema electorala,
ca si solutiile sale posibile, sunt clar formulate, optiunile sunt perfect echivalente si au
aceeasi probabilitate de a fi selectionate de catre un anume subiect. La nivel social
lucrurile se complica însa.
Dincolo de dimensiunea sa obiectiva situatia electorala are si un nivel
subiectiv la care este definita, în mod mai mult sau mai putin particular, de catre
subiectii care fac alegerea. Fiecare elector îsi defineste într-un mod propriu situatia
electorala ceea ce înseamna o anume definitie a problemei, a solutiilor concepute ca
posibile si reale si, bineînteles, a semnificatiilor asociate termenilor implicati.
Problema nu trebuie sa mai fie câtusi de putin definita identic pentru subiecti.
Alegerea în sine are semnificatii deosebite pentru oameni, pentru unii este un tip de
suport pentru anumiti actori, pentru altii este un tip de sanctiune, poate sa reprezinte o
obligatie de a te conforma sau un gest de dizidenta etc. Solutiile propuse, pe de alta
parte, sunt arareori cele definite ca singurele posibile si pe care subiectii le gândesc ca
fiind termenii reali în care se solutioneaza problema data. În cercetarile calitative pe
care le-am efectuat de a lungul multor ani, spre exemplu, mai putin de 10% din cei
investigati gândeau ca personalitatile sau partidele pe care le votasera reprezentau
exact ceea ce ei doreau sa aleaga. Nemultumirea fata de actorii politici votati a fost în
toate analizele efectuate una foarte mare (cel mai adesea mai multe de jumatate dintre
subiecti unei investigatii). În realitate solutiile nu sunt nici pe departe gândite ca
alternative posibile, iar asumarea lor se face atât la nivel imagistic (ca imagine a unui
actor politic, asa cum o sa vedem), cât si ideologic prin concepte cheie care definesc o

10
anume orientare. Numai ca acest proces de definire a situatiei electorale presupune
astfel si probleme de semantica electorala deoarece aceste concepte ideologice au
întelesuri extrem de diferite. Cel mai stângace operator de teren într-o ancheta
sociologica a putut constata cu usurinta ca termeni dealtfel destul de uzitati, si care
sunt concepte centrale în definirea actiunilor politice sau electorale, precum
privatizare, coruptie, schimbare, stabilitate, patriotism etc. au sensuri extrem de
diferite, uneori contradictorii. Oamenii care au facut investigatii pe teren stiu ca
întrebari aparent foarte simple precum: “Ce parere aveti despre privatizare? cu
raspunsuri preformulate de genul: “este foarte buna, buna.....” atrag raspunsuri si
comentarii extrem de diverse de genul: “este buna, dar la noi nu este posibila, ”este
bine, ca înseamna ca vom trai mai bine”, dar si de genul: “ nu este buna, ca oamenii
ies beti de acolo”, “sunt un fel de hoti astia cu privatizarea”. Avem de fapt de a face
cu definitii diferite ale privatizarii, ceea ce înseamna ca evident comparabilitatea
statistica a rezultatelor este foarte îndoielnica.
Desigur, în cazul votului, problemele sunt, sau cel putin par, cu mult mai
simple deoarece se alege între persoane, eventual partide. Dar putem sa garantam ca
în ochii electoratului, Emil Constantinescu sau Ion Iliescu au fost alternative similare
cu Nutu Anghelina sau Nicolae Militaru în 1996? Sau PDSR, PNL, PD ori PRM au
fost comparabile cu Partidul automobilistilor, al pensionarilor, cu Partidul Democrat
Crestin etc. în 2000?
La nivel obiectiv lucrurile stau relativ simplu. Variantele prezentate sunt precis
formulate si perfect echivalente, optiunile electorilor nu pot fi interpretabile, ci doar
masurate. La nivel subiectiv situatia electorala este un construct, ea are o definitie în
mintea fiecarui elector ceea ce face ca presupozitia ca toti oamenii aleg exact între
aceleasi variante sa fie doar partial adevarata. Într -o situatie ideala de vot exista o
convergenta totala între definitiile situatiilor electorale ale alegatorilor si, eventual,
între definitia obiectiva si cea subiectiva a situatiei. În realitate, acest caz ideal de
convergenta totala nu poate exista si de aceea putem vorbi întotdeauna de un indice al
divergentei definitiilor date situatiei electorale în orice sistem electoral real. Nu este
vorba de o deficienta a unui mecanism, ci pur si simplu asa functioneaza oricare
sistem electoral. Nu este cazul sa interpretam cele spuse pâna în prezent, ca si cum
fiecare elector are o cu totul alta definitie a situatiei electorale si votul ar însemna o
excursie în turnul Babel. Evident, exista o tendinta centrala în definitiile situatiilor
electorale, aceasta tendinta, modul în termeni statistici, poate sau nu sa se identifice cu

11
datele obiective ale situatiei electorale, cert este însa ca ea reprezinta o anumita
normalitate sau o anume atitudine care, eventual prin vot, poate reprezenta un
comportament tip. În acest sens distingem doua tipuri de vot. Votul tipic si votul
atipic. Primul defineste spatiul de convergenta al câmpului electoral, în timp ce al
doilea pe cel al divergentelor aparute la nivelul definitiilor situatiilor electorale. Putem
distinge astfel votanti tipici si votanti atipici, însa evident distinctia pe care o facem nu
are în sine nimic valorizant. Nu este neaparat un vot mai bun decât celalalt si nici mai
important. Distinctia este esentiala pentru radiografierea mecanismului electoral si are
un rol mai degraba analitic.

Votul tipic si votul atipic

Într-una din anchetele întreprinse de noi unul dintre subiecti ne-a declarat ca-i
sustine pe taranisti care, cu Vadim în frunte, vor sa scoata tara din criza, mai mult,
subiectul în cauza a încercat sa argumenteze ca era vorba într-adevar de taranistii pe
care-i stiam si de senatorul Corneliu Vadim Tudor. Legatura pe care noi nu o vedeam,
exista pentru subiectul nostru extrem de clar.
La prima vedere un asemenea episod, care s-a întâmplat aproape oricarui
cercetator care a facut investigatii de teren, trece destul de neobservat si este citabil cu
un sens anecdotic. Aceasta pentru ca este relativ spectaculos. Câti dintre electori
gândesc la fel sau similar însa? Prima reac tie este sa spunem ca extrem de putini. Dar
daca nu mai operam cu situatii atât de “spectaculoase”, ci cu unele mult mai putin
vizibile? Ce distinctie fac oamenii între formatiunile liberale de exemplu, sunt aceste
definitii identice? Care era distinctia dintre CDR si partidele componente în definitia
situatiei electorale data de electori în 1996 sau în 2000? Care este distinctia dintre
Guvern si partidul/partidele aflate la putere? La un nivel rational putem argumenta si
gasi un raspuns pentru fiecare dintre aceste întrebari. Exista însa aceste raspunsuri
pentru toti electorii? Probabil ca o buna parte se apropie de un mod unitar de definire
a situatiei electorale. O alta parte însa utilizeaza definitii înalt divergente ceea ce face
ca votul lor sa fie atip ic. Ce înseamna acest lucru? Ca desi în sens tehnic ei exprima
un vot absolut similar cu al celorlalti, definitiile situatiilor electorale, în baza carora s-
a ajuns la optiunile respective, au fost foarte diferite si avem motive sa credem ca nu
exista în realitate o echivalenta între voturi. Acesti votanti sunt atipici pentru ca au
definitii divergente cu ale majoritatii în ceea ce priveste situatia electorala. Ei nu sunt
ineficienti, irationali sau incompetenti, ci pur si simplu un tip special de votanti. Si nu

12
este neaparat sa fi atipic din incompetenta, ci si din prea multa competenta.
Intelectualii pot fi, spre exemplu, o categorie predispusa spre vot atipic, tocmai pentru
ca, la fel de usor, ei pot “sari” din tiparele majoritare ale definirii situatiilo r. Iata spre
exemplu cazul alegerilor locale din Bucuresti în 1996. Am întreprins la doua
saptamâni dupa alegeri mai multe interviuri de grup cu subiecti din diferite categorii
sociale. Una dintre acestea o reprezenta intelectualii, si pentru a nu exista rezerve
anecdotice fata de posibilele întelesuri ale termenului, am selectat în grup doar
cercetatori si profesori din învatamântul superior. Una din problemele pe care le -am
studiat a fost si aceea a modului în care subiectii îsi reprezentau votul pentru primar,
modul în care ei construiau un tip de justificare rationala pentru acest tip de vot, la
modul general, ca si pentru optiune ca atare. Rezultatele pot fi considerate
reprezentative pentru ceea ce numim vot atipic. Aproape toti subiectii din aceasta
categorie au argumentat foarte serios ideea depolitizarii votului în alegerile locale,
acolo unde alegatorii ar trebui sa se uite la calitatile umane si profesionale ale
candidatilor, la ceea ce ei pot sau nu asigura ca vor face si nu la o anume sustinere
politica. Alegatorii ar trebui sa cunoasca mai bine ceea ce candidatii se angajeaza sa
faca, ceea ce ei pot sa realizeze, calitatile lor umane si sa fie putin influentati de
aspectul politic. “Primarul trebuie sa fie gospodar mai întâi si nu politician”. Avem
de a face indubitabil cu un anume tip de definire a situatiei electorale, cel putin
declarativ, pentru aceasta categorie de subiecti. De ce am putea considera votul lor
atipic? Pentru ca ei în realitate au constituit singura categorie, dintre cele investigate,
care nu facea asa. Declarativ lucrurile stateau perfect. În realitate, la întrebari concrete
despre programele si promisiunile electorale, despre sloganuri, despre continutul
clipurilor electorale, ca si despre biografia profesionala sau despre calitatile
gospodarilor candidati, aceasta categorie a dat pe de departe cele mai putine si mai
vagi raspunsuri.
Celelalte categorii, de muncitori, functionari si de pensionari, au relevat,
adesea cu mare finete, promisiunile, uneori si posibilitatile reale , biografiile
principalilor candidati, ca si multe informatii despre calitatile acestora. Diferentele
dintre acestia, în aceasta privinta, au fost extrem de reduse. Ei îsi definisera destul de
convergent situatia electorala. Divergentii erau cei din prima categorie care doar la un
nivel declarativ puteau fi asimilati definitiei modale, caci în practica ei îsi defineau
situatia electorala nu numai diferit, ci chiar exact în maniera pe care declarativ o
criticau. Vom mai reveni asupra acestor rezultate. Dorim însa în acest moment sa

13
atragem atentia asupra unui alt aspect important care tine de definirea situatiei
electorale si care este implicat în acest exemplu. Este vorba de modul în care este
gestionata informatia, respectiv de modul în care functioneaza comunicarea cognitiva
în cadrul definirii situatiilor. În general consideram ca intelectualii reprezinta una din
categoriile cele mai informate în raport cu viata politica si sociala. Cel putin
indicatorii utilizati în masuratorile statistice, privitori la consumul cultural, ca si la
accesul si consumul de informatii, par a indica acest lucru. De ce însa, privitor la
exemplul precedent, ei erau pe de departe cei mai putin informati (sau poate mai
corect, cei care retinusera cel mai putin)? Raspunsul nu poate fi foarte simplu, dar cu
siguranta el trebuie sa graviteze în jurul problematicii definirii situatiei electorale. În
realitate, în cadrul procesului subiectiv al definirii situatiei electorale se opereaza cu
statuari de probleme si solutii care reclama un anumit tip de comunicare care este
considerata valida sau performanta. În orice asemenea proces, cu cât subiectii sunt
mai angajati atitudinal valoric, cu atât mai mult ei sunt receptivi doar la anumite tipuri
de informatii neglijând sau respingând altele. Mai mult, în acest caz a aparut ceea ce
s-ar putea numi efectul de intelectual. Potrivit acestuia, intelectualii sau oricare
subiecti care se comporta la fel, adica construiesc “teorii” despre realitate, date fiind
competentele indubitabile la nivel cognitiv si implicit la nivelul cunoasterii de tip
rational, tind sa nu recepteze informatiile privitoare la realitatile sociale pentru care ei
au deja teorii explicative, ignorând astfel informatii si cunostinte care pot fi relevante
în întelegerea respectivei realitati. Stiind foarte mult ei afla foarte putin am putea
spune. Acest efect apare si în cadrul comunicarii politice de tipul propagandei, când
anumiti actori politici comit exact aceeasi eroare, stiind foarte multe despre viata
politica sau despre electorat, ei ajung prea putin sa recepteze feed-back-ul acestuia.
Dar de ce este importanta aceasta distinctie între votul tipic si cel atipic?
Pentru ca, asa cum o sa aratam, orice analiza a mecanismului electoral trebuie sa
porneasca de la analiza modului în care subiectii definesc o situatie electorala. Nu este
vorba de cine întelege corect si cine nu, cine se raporteaza rational si cine afectiv la
vot, ci este vorba de modul în care oamenii îsi definesc situatiile sociale impuse de
alegerea de tip electoral. Este interesant de stiut care este indicele divergentei,
respectiv proportia votantilor atipici într-un sistem electoral. Care este definitia
modala a situatiei electorale, si care sunt sferele de semnificatie ale conceptelor
ideologice implicate în sustinerea optiunilor.

14
 Dar cum se construieste definitia modala, respectiv votul tipic? Evident ca
pentru a ajunge la o dimensiune modala trebuie sa existe un amplu proces de
comunicare, acesta fiind singura modalitate de a construi semnificatii comune
pentru toti termenii implicati în definirea situatiei electorale.
Intervin însa si o serie de alte procese piho-sociale sau pur psihologice. În
primul rând este vorba de polarizare. Gândim si ne raportam la realitate, conform
psihologiei cognitive, în termeni polari. Lucrurile sunt bune sau rele, corecte sau
incorecte, utile sau ineficiente etc. În general numai dupa ce cautam extremele
descoperim si nuantele. Acest proces cu siguranta ca simplifica perceptia situatiilor
electorale reducând zecile de nuantari la un numar redus (în mod normal polar) de
solutii. Polarizarea se bazeaza totodata si pe un alt proces esential în constructia
definitiei modale, proces de aceasta data pur social, si anume uniformizarea. Ea se
refera la faptul ca institutia votului universal functioneaza pe ideea uniformizarii
totale a votantilor în sistemul electoral. Voturile sunt interschimbabile si pot fi
exprimate doar în varianta standardizata, preformulata de catre puterea legitima. În
fapt se opereaza cu o definire oficiala a situatiilor electorale la nivel de probleme si de
solutii. Aceasta, am putea conveni, reprezinta definitia obiectiva a situatiei electorale.
Ea evident uniformizeaza câmpul social definind o paradigma obligatorie de actiune.
Mai mult, societatea, în general, obstructioneaza sau chiar sanctioneaza deviantele de
la paradigma.

ÎNTREBARI:
1. De ce votul are o dimensiune sociala?
2. De ce este votul un tip de alegere sociala?
3. Care sunt procesele de comunicare care stau la baza votului?
4. Ce est e votul tipic?
5. Ce est e votul atipic?
6. În ce consta dimensiunea cognitiva a comunicarii?
7. În ce consta dimensiunea persuasiva a comunicarii?
8. Ce este efectul de intelectual?
9. Ce este situatia electorala si care este mecanismul definirii ei

15
Cursul 2

Votul si implicatiile sale socia le

În cursul anterior am prezentat o serie de

caracteristici ale votului din perspectiva analizei
dimensiunii sale sociale, ca si a caracteristicilor specifice
implicite. Am mentionat în încheierea cursului anterior
faptul ca tendinta spre votul tipic, ca de altfel si
caracteristicile politice ale votului contemporan, conduc
spre uniformizare, adica spre o conditie absolut obligatorie
pentru acest mecanism.

Regula absenteismului.
Primul produs al uniformizarii îl reprezinta absenteismul. Acesta din urma are
numeroase cauze. Putem distinge între cele conjuncturale, date de factori mai mult sau
mai putin accidentali sau independenti de subiecti, si cauzele de tip structural. În cele
ce urmeaza ne vom ocupa doar de ultima categorie, desi, ar fi de remarcat, ca cei mai
multi dintre votanti considera ca cei care vor sa voteze pot sa evite aspectele
conjuncturale 2. Care sunt însa motivele structurale? Uniformizarea pe de o parte, iar
pe de alta, mai general, situatiile atipice.
Uniformizarea da votului putere, politicienilor maiestrie în arta manipularii,
maselor largi ocazia exprimarii publice a unor probleme, iar elitelor, în general,
insatisfactii. Orice fel de uniformizare sociala, precum si aceea a votului în societatea
moderna, induce si efecte perverse, de devalorizare a importantei acestuia. Nu însa la

2
în analizele pe care le-am efectuat am vrut sa testam acest tip de orientare atitudinala catre vot printr-
o întrebare care s-a dovedit petinenta pentru a distinge artitudinea fata de absenteismul electoral Am
întrebat subiectii ce ar face daca în ziua votului ar avea bolnava la pat o ruda foarte apropiata.
Raspunsurile au fost foarte diverse, dar integrabile în doua categorii. Unii subiecti au considerat clar ca
nu ar merge la vot, iar altii, care nu au admis aceasta posibilitate si au argumentat ca pot gasi solutii
pentru a vota. Cei mai multi dintre subiecti, însa au considerat ca daca vrei cu adevarat sa votezi poti sa
o faci, chiar si cei care au declarat ca nu ar merge la vot în situatia propusa de noi au semnalat ca nu ar
face un efort pentru ca nu ar merita si nu pentru ca ar fi imposibil sa voteze.

16
categorii întregi de populatie si cel mai adesea nu în forma declarativa directa. Tocmai
pentru ca institutia votului universal este mai mult decât un simplu precept politic, ci
chiar un indicator al modernitatii, putini sunt cei care se pot ridica împotriva acestei
institutii. Din acest motiv cei nemultumiti îsi redefinesc disonanta în termenii lipsei de
importanta a votului exprimat. De ce disonanta? Pentru ca orice persoana care
abordeaza votul rational si care se percepe inegala, în fapt superioara altor categorii,
nu poate valoriza votul ca având o semnificatie deosebita.
Votul unei persoane în sistemul nostru electoral poate influenta real alegerile
cu o probabilitate de 0,000000066. Cu alte cuvinte votul dumneavoastra, ca act
individual, nu prea conteaza. Dar ca sa fie si mai grav el este identic cu al oricarui alt
alegator, si deci si cu al unui tânar de 18 ani care voteaza prima data, dar si cu al unei
batrâne de 90 de ani care nici nu stie foarte exact cine candideaza si nici, în general,
de ce se afla ea acolo, în fata urnei. O atitudine strict rationala a unei persoane care
are, cum ar spune Wright Mills, “imaginatie sociologica” conduce imediat la
absenteism.
De ce votam totusi o mare parte dintre noi? În primul rând pentru ca actiunile
noastre nu sunt decât într-o mica masura rationale si de asemenea foarte putini dintre
noi percep cu adevarat puterea reala a unui vot. Pare paradoxal, dar atitudinea
electorala rationala este mai degraba aceea de a nu participa la vot decât aceea de a
vota. Oarecum avem aici situatia oricarui joc de noroc de tip “loto”. Si în cazul
acestora un om rational si cu simt sociologic stie ca sansa de a câstiga este practic
nula. Acest crunt adevar este mascat perceptiei noastre tot printr -un mecanism social.
Aceasta pentru ca unei parti semnificative dintre electori i se confirma întotdeauna
optiunile exprimate. În realitate însa, numarul voturilor este semnificativ si nu voturile
individuale ale electorilor. Legile statistice sunt cele care ne pot explica de fapt aceste
rezultate.
Dar pentru ca sistemul electoral sa functioneze eficient mai este necesar ca în
definitiile situatiilor electorale alegatorii sa considere votul într -un registru normativ
imperativ. Cu alte cuvinte ei trebuie sa considere votul ca fiind important si ca având
semnificatie pentru ei. Cum se poate realiza acest lucru? În primul rând actul votului
poate fi privit ca o obligatie, derivata dintr -un cod normativ. În al doilea rând, el poate
exprima un acord sau o sanctiune în raport cu anumite teme electorale sau chiar cu
anumite personalitati. Sunt necesare deci doua componente. Una normativa care sa

17
dea valoare intrinseca votului si o alta legata de diferitele asociatii pe care votantii le
dau actului lor.
Desigur, pot exista si alegatori care sa voteze pentru ca un actor politic sa
ajunga la putere si sa-i reprezinte, adica situatia definita uzual ca normala. În realitate
însa, asa cum a rezultat din anchetele calitative pe care le-am coordonat pe parcursul
multor ani, actul votului are un foarte redus orizont temporal. Comportamentul de vot
este determinat, de regula, de anumite asociatii prezente în definitiile pe care le dau
electorii situatiei electorale. În fapt orice aspect care are relevanta pentru un subiect
poate actiona ca si tema electorala pe baza principiului asocierii. Problema este
asociata unui actor politic, care astfel este validat sau infirmat, în functie de pozitia
acestuia fata de problemele percepute de catre electori.
Pare mai complicat, dar exprimat simplu ar trebui sa spunem ca actul votului
are semnificatie pentru un subiect în masura în care avem urmatoarele elemente:
• atitudine slab rationala fata de acesta,
• anumite precepte normative imperative în raport cu votul, ca si
• anumite asociatii pe care votantul le face între problemele sale si un
actor politic.

Cu alte cuvinte un actor politic are sanse de reusita nu atât punând probleme
electoratului, cât mai ales afirmând problemele, temerile, angoasele si dorintele
acestuia. Cei care pun în fata electoratului propriile probleme sunt tocmai aceia care
pierd în oricare alegeri.
Trebuie sa spunem ca aceste teze au si un corolar. Nu este important doar sa
afirmi problemele electoratului, ci sa fi si radical în formularea lor. Ceea ce nu
conteaza decât foarte putin este chiar solutia concreta data acestor probleme. Uneori
conteaza la fel de putin chiar si faptul ca esti pentru sau împotriva unei solutii
particulare. În unele dintre cursurile urmatoare vom argumenta aceste te ze, care,
pentru moment, într-o forma strict afirmativa, par paradoxale.
Am putea spune ca si o concluzie la cele afirmate ca succesul electoral se
bazeaza fundamental pe propunerea unor teme electorale, care sa fie asociate
problemelor unui numar cât mai mare de electori si nu conteaza decât secundar, daca
acestia sunt de acord cu ele sau nu. Aceasta ar putea fi numita legea vizibilitatii
întrucât ea stipuleaza ca într-un sistem electoral este mai important sa fi vizibil decât

18
în acord cu alegatorii. Desigur, pentru a iesi primul în cursa, trebuie sa ti seama si de
tendinta centrala a asteptarilor electoratului, dar si asupra acestor lucruri vom reveni.
Cei care însa se afla în afara conditionarilor prezentate de noi, neavând
asociate probleme personale în raport cu actorii politici si nici un simt al obligatiei de
a vota sunt evident votanti atipici si ei au o tendinta majora de absenteism. Aceasta
este amplificata atunci când electorii au un sentiment al inutilitatii votului, fie ca o
consecinta a unei atitudini rationale, fie datorita sentimentului frustrant dat de
caracterul uniformizator al acestuia.
Evident ca toti acesti “votanti” sunt atipici în sensul practicarii unor definitii
divergente ale situatiei electorale. La modul general însa, votantii atipici sunt primii
candidati la absenteism. În realitate este vorba de cei care au indici mari de divergenta
în definirea situatiilor electorale. Regula absenteismului, daca luam în calcul si
uniformizarea ca fiind generatoare tot de vot atipic, ar stipula atunci faptul ca exista o
legatura directa între divergenta definirii situatiilor electorale si absenteismul
existent în sistemul electoral respectiv. Altfel spus cei care îsi definesc diferit de
varianta modala situatia electorala au probabilitati mult mai mari de a absenta de la
vot. De aici doua consecinte:
• Cu cât comunicarea la nivel grupal si comunitar este mai eficienta într-o
societate, cu atât se reduce absenteismul, prin cresterea indicelui de
convergenta.
• Dar în aceeasi masura cu cât este mai stratificata si eventual polarizata o
societate, cu blocaje de comunicare între straturi, cu atât absenteismul va
fi mai mare.

Acesta este motivul pentru care la nivelul comunitatilor slab stratificate, sau în
societatile în care stratificarea sociala de vine, în contexte de criza, slab conturata sau
pusa între paranteze, absenteismul la urne scade dramatic. Nu este însa vorba neaparat
de o absenta reala a stratificarii, ci de absenta barierelor de comunicare între straturi,
pe termen lung sau doar temporar. În asemenea cazuri sau asemenea zone, daca avem
de a face cu comunitati locale, absenteismul poate fi coborât pâna la câteva procente.
De ce absenteaza oamenii de la vot? Cine recunoaste si cine nu acest lucru? Ce
cauze reale de tip structural exista si care sunt motivatiile declarate de catre subiecti?
Iata alte câteva întrebari asupra carora vom reveni în cadrul cursurilor viitoare,
problematica fiind departe de a fi epuizata.

19
 Dimensiunea ritualica a votului
Exista pe de o parte votanti atipici, persoane cu indici ridicati de divergenta în
definirea situatiei electorale, predispusi la absenteism, dar exista pe de alta parte si
votanti atipici care sunt, aparent cel putin, votantii ideali, superconstiinciosii. Exista
persoane care merg la urne pentru ca toata lumea merge, care motiveaza propriul
comportament prin norme, “asa trebuie sa facem”, care opteaza pentru singura solutie
pe care o percep la nivelul definitiei situatiei electorale. Uneori nici nu are loc o
alegere, ci o participare ritualica la un eveniment social. Într-un sens tare nici nu mai
avem de a face cu un vot, ci cu un ritual. Acesta este votul ritualic. Când avem de a
face cu un astfel de vot si care ar putea fi procentul din populatia României care
voteaza astfel? Vom trata aceste probleme si în alte cursuri, pentru a raspunde totusi,
chiar sumar, la aceste întrebari în acest moment trebuie sa facem mai întâi câteva
precizari.
Votul în sine are o dimensiune ritualica, are loc la intervale relativ bine
stabilite, se desfasoara tehnic întotdeauna la fel, campaniile electorale aduc pe
perioade relativ mari de timp aceleasi personaje, acelasi tip de mesaje, aceleasi tipuri
de manifestari, aceleasi tipuri de probleme si de solutii. De fapt într-o masura foarte
mare votul are o importanta deosebita în societate tocmai datorita faptului ca are
aceasta componenta ritualica, componenta care îi da o forta persuasiva ridicata. Nu se
poate însa exagera. Exista si nou si deosebit si mai putin obisnuit sau normal în viata
politica si, în particular, în spatiul electoral. Nu arareori cei care câstiga în cursa
electorala se dovedesc tocmai cei care au stiut cum sa inoveze si sa iasa din rutina.
Exista însa votanti care îsi exprima singura “optiune” pe care o au pentru ca
trebuie sa faca acest lucr u, subiecti care de regula nu îsi pot justifica nici votul si nici
necesitatea acestuia. Ei totusi voteaza pentru ca trebuie sa faca acest lucru, pentru ca
trebuie sa-si exprime opiniile. În realitate ei nu percep variante alternative, iar votul
lor, fie este suport pentru un actor politic, fie este un vot reactiv fata de anumiti actori.
În marea majoritate a cazurilor aceste voturi ritualice se exprima fata de putere. Nu
trebuie sa existe o simpatie sau o apreciere reala pentru aceasta. Este cel mai adesea
doar un conformism fata de putere care se savârseste ritualic.
Daca apelam la un exemplu dat de datele produse de sondajul postelectoral
desfasurat în luna decembrie 1996, ca si rezultate barometrelor realizate la cererea
Fundatiei pentru o Societate Deschisa, în lunile martie, iunie si septembrie 1997, si

20
comparându-le cu datele reale ale alegerilor putem obtine câteva concluzii interesante
privitoare la votul de conformitate si implicit la cel ritualic.

Tabelul 2.1. Date comparative ale optiunilor reale si declarate ale electorilor de la
alegeri pâna în iunie 1997
Formatiune Alegeri Alegeri Decembri Martie Iunie 1997 Sept. 1997
nov nov e 1996 1997 Barometru Barometru
1996 1996 Barometru
Senat C.Dep

CDR 30,7% 30,2% 46,6% 51% 47% 42%

USD 13,2% 13,9% 6,5% 6% 7% 7%
PDSR (PSD) 23,1% 21,5% 20,4% 29% 21% 25%
PRM 4,6% 4,5% 2,8% 4% 10% 8,5%
Suma procentelor 26,4% 35,7% 29,7% 26,7%
diferite

Datele pe care le prezentam sunt foarte interesante si vor fi amplu analizate si

într-un alt curs. Pentru moment, observam ca datele cercetarilor sociale, de tip
barometru difera substantial de datele alegerilor pe care le consideram, bineînteles, ca
cele reale. Între datele sondajelor exista o foarte importanta diferenta. Cercetarea pe
care am condus-o, în decembrie 1996, s-a desfasurat la aproximativ doua saptamâni
dupa al doilea tur de scrutin, iar întrebarea la care au raspuns subiectii se refera la
modul în care acestia votasera cu câteva saptamâni în urma, în timp ce sondajele tip
barometru aveau o întrebare clasica privitoare la intentia de vot în conditiile unor
alegeri desfasurate în viitorul imediat ( daca duminica viitoare ar fi alegeri…).
Asa cum arata datele, ancheta desfasurata în decembrie ridica si o problema de
ordin moral, pentru ca discrepantele nu indica în acest caz evolutia posibila a unor
opinii dupa un anume interval de timp, ci faptul ca respondentii respectivi au mintit
atunci când au raspuns. Putem considera în acest caz, fie ca intervievatii au mintit, fie
ca sondajul este total nereprezentativ. Problema nereprezentativitatii nu se poate pune
pentru ca esantionul pe care s-a lucrat a fost verificat pe mai multe variabile socio-
demografice de baza si a fost astfel validat.
De fapt problema este cu mult mai spectaculoasa decât pare la prima vedere.
Daca continuam analiza datelor vom observa ca, desi întrebarile au o structura

21
diferita, ele sunt totusi destul de asemanatoare si toate, înca trei sondaje din 1997, sunt
în puternic dezacord cu rezultatele alegerilor. Pentru primele patru cele mai
importante formatiuni politice diferentele procentelor merg între aproximativ 25 % si
35 %. În mod traditional analistii considera, si au facut-o si în 1997, ca aceste
schimbari ale optiunilor sunt conditionate de evolutia opiniilor politice datorate
guvernarii si exercitarii în general a puterii. Datele pe care le prezentam contrazic
total aceste tipuri de analize cu care în general presa ne -a obisnuit.
În primul rând remarcam ca aproape toate schimbarile de opinii comparativ cu
cele exprimate în ale gerile din noiembrie s-au produs imediat dupa alegeri si nu în
evolutia ulterioara. CDR are de exemplu practic aceleasi procente în decembrie 1996
si în iunie 1997. Prin urmare teza analistilor din perioada respectiva ca existase o
situatie paradoxala, de crestere a încrederii în CDR pe durata aplicarii unor reforme
dure este falsa.
Încrederea a crescut în principal ca redefinire a votului exprimat si nu ca
intentie de vot si asta imediat dupa alegeri si nu mai târziu. Situatia pare identica
si pentru USD (alianta PD – PSDR), doar ca aici lucrurile par a sta exact invers. USD
“pierde” jumatate din votanti la doua trei saptamâni dupa alegeri, scazând de la 13,9
la 6,5%. De fapt nu pierde, ci pur si simplu o parte din votantii USD nu mai declara
imediat dupa publicarea rezultatelor alegerilor ca au votat cu aceasta formatiune.
Numai ca noua luni dupa alegeri situatia nu pare sa se schimbe, USD obtinând 6-7%.
Daca CDR pare sa fi crescut în primul an, USD pare sa fi pierdut aproape
jumatate din alegatori. PDSR (PSD), pe atunci principalul partid de opozitie, este
relativ constant pe toata perioada înregistrând doar usoare cresteri, în special în
momentele mai dure ale reformei initiate de coalitie. PRM are un statut mai curios.
Imediat dupa alegeri o parte din votantii sai nu îsi recunosc votul exprimat, el revine
aproximativ la acelasi procent, de 4%, în martie pentru ca mai apoi sa creasca aproape
dublu în urmatoarele luni. Cresterea se datoreaza în primul rând activitatii si
vizibilitatii politice cu totul deosebite a domnului Corneliu Vadim Tudor în anul 1997,
în primul rând, dar si pe fondul unei activitati în general modeste a restului opozitiei.
Datele prezentate sunt semnificative din mai multe puncte de vedere. În primul
rând discrepantele pe care le-am mentionat, observam la o analiza de detaliu, nu sunt
un rezultat direct al guvernarii ele fiind în linii generale aceleasi înca dinaintea
desfasurarii actului guvernarii. Cum se schimba însa opiniile politice? Cum se

22
erodeaza puterea? Raspunsul la aceste întrebari este relativ socant si formeaza un
paradox.
Erodarea actorilor politici care se afla la putere nu este decât foarte slab
pâna la insignifiant conditionata de actul administrarii puterii. Bunul simt al
cunoasterii comune, iata, este contrazis cu vehementa. Cum se produce însa acest
proces al erodarii si care este cauza sa?
Primul factor al erodarii puterii este dat de gestionarea si perceptia
timpului în mecanismul definirii situatiei electorale. Timpul este primul vector care
dicteaza si mai putin actiunile concrete presupuse de guvernare. Mecanismele prin
care timpul actioneaza asupra alegatorilor sunt mult mai complexe, ele tin de legi ale
psihologiei si psihologiei sociale, ca si de mecanismele sistemului electoral. Dealtfel,
influenta pe care o exercita administrarea puterii în procesul de erodare se produce
doar mediat prin astfel de mecanisme.
Revenind asupra diferentelor semnalate în exemplul anterior, trebuie sa
atragem atentia, si vom trata si aceasta problema în mod separat, ca exista o proportie
de o cincime pâna la o patrime de alegatori care declara în sondaje altceva decât au
votat sau vor vota. Cu alte cuvinte cel putin 25% dintre subiectii chestionati într-un
sondaj au o probabilitate foarte mare de a vota altfel decât declara.
Daca ne întoarcem la datele din tabelul prezentat mai devreme vom vedea ca
imediat dupa alegeri prima formatiune câstigatoare creste cu aproape 17 procente în
câteva saptamâni în timp ce toate celelalte scad. De ce se produce acest efect? Pentru
ca cel putin 17 % din populatie si-a redefinit votul imediat dupa alegeri. Motivatia
este una a conformitatii, dictata de dorinta de a fi declarativ de partea puterii. Nu este
însa vorba doar de o declaratie conjuncturala în fata unui operator de interviu, ci
foarte adesea este vorba de o redefinire a votului ca atare, pentru ca aceste tendinte se
mentin cel putin sase luni dupa alegeri.
Am putea însa la fel de bine sa ne întrebam, fata de acelasi exemplu, de ce
USD-ul, care a ajuns la guvernare, nu a primit si el un bonus de conformitate de la
electorat, ci, mai mult, a scazut în acelasi scurt interval de timp. Cu siguranta ca din
punct de vedere politic si ei au câstigat alegerile si, ca si CDR, si ei au trecut din
opozitie la putere. Sociologic însa ei nu au câstigat, ci au pierdut. Pentru electorat, în
baza procesului de polarizare de care am amintit de mai multe ori pâna acum, nu pot
sa câstige doi competitori, pentru ca, în general, doar doi sunt uzual luati în calcul.
USD nu a câstigat, ci doar a ajuns la putere. O parte din sustinatorii sai nu vor sa

23
accepte aceasta pozitie si nu mai sustin public optiunea de la urne. Pe de alta parte,
asa cum vom vedea, stabilitatea electorala a USD în fapt a singurului partid important
din aceasta fosta alianta, PD, este foarte mica si concura la o asemenea evolutie
postelectorala.
Dimensiunea ritualica a votului, despre care am vorbit mai devreme, si care
determina în general conformitatea are însa si o traditie istorica importanta în
România, ca si în toate tarile din aceasta zona. Este vorba de experienta socialista.
Populatia vota aproximativ în aceleasi limite ale absenteismului si înainte de 19893.
Mai mult, votul era exprimat chiar si pentru personalitatile marcante ale
statului totalitar si ne referim la familia Ceausescu în primul rând. Este foarte usor sa
consideram ca oamenii nu votau în realitate asa cum se declara, sau ca alegerile erau
falsificate. Dincolo de acest tablou si, ce este drept, în afara unor studii reale din acea
perioada, trebuie sa spunem ca votul si în socialism era un fenomen social foarte
important. Milioane de români mergeau la vot desi, într-o forma sau alta, stiau ca nu
conta prea mult optiunea lor. Dar atunci de ce mergeau? De frica? Este un raspuns
pueril când este vorba de milioane de oameni. Desigur, nu mergeau la vot toti cei care
erau raportati statistic ca participanti, dar totusi erau foarte numerosi.
Mai mult, dincolo de voturile anulate sau false, o parte a electoratului vota
chiar cu liderii comunisti si asta cel mai probabil fara sa-i simpatizeze neaparat.
Aceasta pentru ca votul avea o semnificatie ritualica si puterea comunista a stiut sa
conduca destul de bine acest proces. Pe de alta parte votul de suport al puterii avea o
plaja de actiune extrem de mare si consideram ca a ramas si în prezent unul foarte
important. În investigatiile calitative pe care le -am coordonat pe o perioada mare de
timp, am relevat constant faptul ca marea majoritate a categoriilor sociale au un
respect special pentru putere, cu referinta speciala la cea prezidentiala. În unele din
interviurile realizate am lansat astfel o problema care privea o situatie ipotetica în care
Presedintele Constantinescu sau Iliescu discuta 20 de minute cu subiectii în locuinta
acestora 4. Am analizat nu atât raspunsurile, cât mai ales tipul si timpul de reactie la
situatia definita. Rezultatele au aratat ca o mare parte din categoriile investigate au
retineri deosebite si chiar blocaje în raport cu persoana Presedintelui, indiferent de
cine era acesta. Nu era vorba atât de domnii Constantinescu sau Iliescu, cât de

3
Este vorba de o aproximare evident, dat fiind ca nu putem avea date certe despre scrutinurile
socialiste
4
investigatia este prezentata pe larg într-un curs viitor

24
autoritatea pe care o conferea functia detinuta. La unii subiecti se semnalau adesea
chiar atitudini contradictorii, pentru ca desi ei considerau ca aveau foarte multe
probleme si chiar certe atitudini critice fata de Presedinte, declarau ca în situatia
respectiva, de dialog cu Presedintele, nu ar fi putut decât cel mult sa-l felicite si nimic
altceva. Presedintele era „prea mare” pentru cei mai multi dintre subiecti, si chiar daca
acestia erau profund nemultumiti nu cons iderau ca aveau dreptul sa-l traga la
raspundere pe Presedinte. Toti acesti electori sunt în mod normal votanti de
conformitate, iar despre comportamentul lor de vot, ca si al altor tipuri de votanti,
vom discuta într-un curs dedicat tipologiei electorilor , acolo unde vom propune mai
multe tipuri de analize, de criterii, ca si de tipologii ale electorilor.

ÎNTREBARI:
1. Care sunt cauzele absenteismului?
2. La ce se refera regula absenteismului?
3. La ce se refera dimensiunea ritualica a votului?
4. Ce sunt votantii de conformitate?
5. Cum poate fi studiat votul de conformitate?
6. Cum se erodeaza actorii politici?
7. Ce reprezinta redefinirea votului?

25
Cursul 3

Procese de baza care intervin în definirea situatiei electorale

Definirea unei situatii electorale este, normal, un proces

subiectiv si individualizat. Cu toate acestea exista o serie de
caracteristici comune tuturor acestor procese. Ele sunt
datorate faptului ca o serie de mecanisme si conditionari de
tip psiho-social actioneaza în toate aceste procese de definire
a situatiilor electorale. În cele ce urmeaza vom insista doar
asupra a trei dintre acestea: Polarizarea; Atribuirea si
Centrarea pe putere, respectiv opozitie.

Polarizarea în termeni valorici. În definirea situatiei electorale intervine

întotdeauna un efort de schematizare si de tipologizare, efort care functioneaza într-o
dimensiune valorica prin polarizarea realitatii sociale. Raportarea la realitatea sociala
nu numai ca se face pe baza unor conditionari atitudinal - valorice în baza carora
evenimentelor sau actorilor li se acorda o anumita importanta sau o anumita
legitimitate, dar mai mult, conditionarile functioneaza obligatoriu în termeni polari.
Valorile si atitudinile extreme, în fapt refuzul nuantarilor, reprezinta modalitatea
principala în care se definesc situatiile electorale. Partidul x doreste schimbarea în
timp ce ceilalti nu o doresc. Politicianul y este bun sau corect în timp ce ceilalti nu. O
anumita actiune electorala este perfect justificata sau este o mârsavie si cu siguranta
ca putem continua. Procesul de polarizare este însa unul cu mult mai general, fiind un
proces psihologic fundamental pe baza caruia noi ne raportam la realitate, cu ajutorul
caruia putem construi în fond concepte si opera cu ele. Evident ca dupa ce polarizam
realitatea încercam mai apoi sa-i gasim si nuantarile de care avem nevoie. În spatiul
electoral polarizarea înseamna în primul rând simplificarea realitatii sociale. Este
vorba de tendinta de a reduce aceasta realitate la doua dimensiuni valoric opuse. Ea
tinde sa fie privita în doi termeni, de regula opusi sau doar complementari. Partidul x
si toate celelalte sau doar partidul y, ceilalti în aceasta situatie ne mai contând. Exista

26
de asemenea reformisti si conservatori, democrati si criptocomunisti, corupti si cinstiti
etc. Ecuatiile sociale, altfel destul de complicate, sunt reduse la ecuatii simple având
doar doua variabile, dar nu si doua necunoscute, caci cel mai adesea una din variabile
se explica prin cealalta, fiind opusa ei, ceva exprimabil matematic printr-o formula
simpla de genul y=x-1, ceea ce înseamna ca cele mai multe ecuatii care definesc
situatiile electorale admit o singura necunoscuta, adica o singura variabila explicativa.
Cu alte cuvinte, realitatea este perceputa printr-o prisma care distorsioneaza
imaginea, de la un eveniment la altul, catre doar unul din capetele spectrului. Desigur,
la o analiza rationala situatiile electorale capata foarte multe nuantari. Raportarea la
realitate este însa arareori rationala sau rationalizanta atunci când este vorba de
definirea situatiilor electorale. Implicarea dimensiunii valorice face automat posibila
polarizarea, independent de o dimensiune rationala. Deducem de aici o regula de baza
a constructiei definitiei electorale. Efectele polarizarii si im plicit ale “atitudinii”
nerationale în definirea situatiei electorale sunt cu atât mai mari cu cât subiectul
în cauza este implicat valoric - atitudinal mai mult. Cu alte cuvinte realitatea va fi
mai polarizata în perceptia unui individ, cu atât mai mult cu cât subiectul în cauza este
mai profund marcat de anumite valori în perceptia acestei realitati. La modul general
avem de a face cu o evidenta, însa pentru zona politicului consecintele sunt multiple.
La nivelul comunicarii politice, spre exemplu, distingem câteva aspecte extrem de
importante. În primul rând faptul ca subiectii implicati valoric -atitudinal în mod
deosebit au o perceptie înalt polarizata asupra realitatii si pot recepta mesajele politice
doar în acesti termeni. În acest mod mesajele neutre vor fi deplasate obligatoriu spre
capetele scalelor de apreciere sau pur si simplu nu sunt receptate. Constructiile de tip
rational nu au pertinenta decât daca sunt în consonanta cu polarizarea. La extrema
opusa persoanele care nu se implica valoric în definirea realitatii electorale, accepta
nuantarile si eventuale discursuri de tip rational (sau doar în forma rationala, poate fi
vorba foarte bine si de sofisme). Numai ca aceste persoane, ca electori, reprezinta
categoria acelora caracterizati de un slab activism, cel mai adesea fara optiuni clar
conturate. Asa cum o sa vedem în capitolul dedicat comunicarii politice, se pot
desprinde o serie de concluzii foarte importante fata de tipurile si eficienta
propagandei si mai general a comunicarii politice.
Atribuirea si erorile de atribuire. Este un alt proces esential pentru definirea
situatiei electorale si într-o oarecare masura corelat cu cel de polarizare. La modul
general atribuirea priveste asumarea unei relatii cauzale privitoare la anumite

27
comportamente sau actiuni ale unui individ sau ale unui grup social. În raportarea
noastra la realitatea înconjuratoare, cautam semnificatii si totodata presupunem
anumite conexiuni de tip cauzal pentru actiunile la care suntem martori. La modul
general aceste cauze pot fi interne, sa le numim structurale, sau externe si le vom
numi conjuncturale. Orice situatie electorala presupune cu necesitate si raportarea la
anumite comportamente având semnificatie politica sau la actiuni ale actorilor sociali.
Procesul de defin ire a situatiilor electorale presupune atribuirea unor cauze tuturor
acestor comportamente sau actiuni sociale.
Eroarea fundamentala de atribuire, actioneaza si în acest caz particular al
definirii situatiei electorale si face chiar parte integranta din acest proces. În
psihologia sociala, eroarea fundamentala de atribuire se refera la faptul ca noi
atribuim cauze interne pentru propriile comportamente valorizate pozitiv si cauze
externe pentru cele valorizate negativ, în timp ce atunci când aceste comportamente
sunt ale altora, tindem sa atribuim cauze interne comportamentelor valorizate negativ
si externe atunci când acestea sunt valorizate pozitiv. Spre exemplu, daca presupunem
ca aceasta carte va place dupa parcurgerea primelor pagini, deci valorizati pozitiv
comportamentul de cumparare al ei, atunci veti considera ca ea a fost cumparata
datorita unor interese intelectuale normale si totodata deosebite ale dumneavoastra.
Daca însa constatati ca nu va place si ca va plictiseste, nu veti cauta o cauza interna a
comportamentului de cumparare, ci una externa, va pacalit “nesimtitul” ala de
vânzator, a mintit autorul în cuprins sau prefata, va recomandat-o un coleg etc. Daca
cartea pe care presupunem acum ca ati citit-o, o cumpara altcineva, evaluarea
comportamentului de cumparare al acestui alter este opusa. Daca va place considerati
ca oarecum întâmplator sau pentru ca a fost sfatuit de cineva, prietenul dvs.. a
cumparat- o, iar daca aveti o parere proasta despre carte atunci considerati mai degraba
ca prietenul dvs. a ales-o pe masura aprecierilor si gustului sau. Am dat un exemplu
banal pentru ca acest efect se produce cotidian. El este la fel de valabil însa si în
situatiile mai speciale sau mai deosebite. Daca reusiti spre exemplu la un examen
foarte important pentru dumneavoastra, considerati, în mod normal, ca ati fost foarte
bine pregatit în timp ce daca esuati, examinatorul a avut ceva cu dumneavoastra, ati
avut ghinion si va picat un subiect dificil, va durut burta etc. Daca un coleg reuseste a
avut însa pur si simplu noroc, iar daca nu reuseste era în general de asteptat.
În cazul nostru eroarea fundamentala de atribuire se refera la atribuirea unor
cauze de tip structural pentru actiunile evaluate pozitiv, ale actorilor politici care sunt

28
sustinuti si conjuncturale pentru cele evaluate negativ, în timp ce pentru actiunile
actorilor politici considerati adversari, cauzele sunt de natura structurala daca sunt
evaluate negativ si conjuncturale daca sunt apreciate ca fiind pozitive.
Acest proces de atrib uire, în mod evident, constituie un al doilea factor
perturbator care intervine în definirea situatiei electorale. Daca potrivit polarizarii
scena politica era privita doar în termeni de alb si negru, iar implicarea valorica bloca
practic mesajele policrome, iata ca atribuirea face ca actiunile actorilor politici sa fie
judecate printr-o noua deformare, blocând înca o data mesajele din anumite “sectoare”
ale câmpului social.
De ce sunt importante toate aceste lucruri? Pentru ca spatiul politic sau
electora l nu este nici pe departe omogen, iar comunicarea în acest cadru este puternic
influentata de aceasta eterogenitate. Un mesaj politic sau pur si simplu o actiune a
unui actor este receptata cu totul diferit în diversele sectoare ale spatiului social, în
termenii unor diferentieri nu numai majore, ci si adesea opuse. Cele mai multe dintre
lucrarile dedicate propagandei si comunicarii politice pleaca de la un postulat ascuns
acela al omogenitatii spatiului politic (electoral). Se studiaza cele mai bune sloganuri,
cele mai bune argumente, cele mai utile cuvinte cheie utilizabile în discursurile
electorale desi, toate acestea functioneaza extrem de diferit în diversele sectoare ale
câmpului social, iar diferentierile sunt date tocmai în procesele de definire a s ituatiilor
electorale.
Centrarea pe putere sau opozitie. Un alt postulat, la fel de ascuns, dar care si
el exista în subtextul numeroaselor lucrari mentionate este si acela al impartialitatii
electorului în raport cu spatiul politic. Cu alte cuvinte se comite ceea ce am putea
numi “eroarea variantelor echivalente”. Potrivit acesteia, electorul este o fiinta
impartiala, desi modelata atitudinal-valoric, care potrivit matricei valorice personale si
pe baza informatiilor, a mesajelor de tip electoral sau ma i general, politic, alege între
mai multe alternative echivalente. Am aratat mai devreme ca aceste multe variante
echivalente sunt în practica doar doua, datorita procesului de polarizare. Acum trebuie
sa spunem, mai mult decât atât, ca aceste doar doua alternative nu sunt niciodata
echivalente. Orice definire a situatiei sa face doar prin centrarea pe o alternativa din
cele oferite de câmpul politic. Uzual centrarea pe o alternativa se face în termenii
electorali cei mai simpli, adica centrarea pe putere (cei care detin puterea înaintea
votului) si pe opozitie (cu referire la actorul politic din opozitie cel mai semnificativ
pentru subiect). Potrivit polarizarii însa, tendinta este de a defini un singur actor având

29
rol de a reprezenta puterea, respectiv opozitia, desi evident, pot fi mai multe
formatiuni sau actori politici de ambele parti ale baricadei. Din aceste motive
electoratul refuza sa faca distinctii importante la nivelul structurilor componente ale
puterii, respectiv opozitiei si de aici o simplificare a vietii politice pe care o savârseste
orice electorat. Mai mult, în practica politica, în timp îndelungat, tendinta este aceea
ca viata politica sa se conformeze acestor procese subiective ale definirii situatiilor
electorale, urmând legea lui Thomas, adica prin transpunerea simplificarii de la
nivelul definirii situatiei, la nivelul realitatii politice prin reducerea numarului
formatiunilor politice centrale la doua.
Raportarea la scena politica si în aceasta situatie însa, presupune o
referentialitate a unuia din cei doi termeni. Cu alte cuvinte întregul proces al definirii
situatiei electorale si al stabilirii unei optiuni de vot, se desfasoara pornind de la
centrarea pe o anumita pozitie fata de putere, respectiv opozitie. Aceasta înseamna ca
orice mesaj politic sau actiune de tip electoral, sau pur si simplu un anume eveniment,
va fi receptat complet diferit în functie de tipul de centrare al electorului receptor. Din
nou spatiul electoral nu este omogen dar, mai mult, el nu are nici macar aceleas i
caracteristici în oricare zona a sa.
Un elector poate sa se centreze în procesul de constructie a definitiei situatiei
electorale fie pe putere fie pe opozitie. Daca tinem cont si de faptul ca atitudinea
generala fata de actorii politici, potrivit polarizarii, este la modul general fie pozitiva
fie negativa, atunci putem considera patru cazuri sau modele teoretice ale definirii
situatiilor electorale.

Fig.3.1. Matricea relatiei centrare - orientare a votului

Centrare pe putere Centrare pe opozitie
vot pentru putere Activul multumit Reactivul multumit
vot pentru opozitie Reactivul nemultumit Activul nemultumit

Rezulta asadar patru tipuri. Doua sunt, sa le spunem, individualiste iar doua,
tot conventional, sociale. Prima categorie este a activilor, a celor care se centreaza
doar pe formatiunea politica pe care o simpatizeaza si pentru care eventual voteaza.
Pentru ei câmpul social nu are decât o singura dimensiune, data de formatiunea pe
care ei o sustin. Categoria a doua este aceea a celor care reactioneaza fata de

30
formatiunea sau formatiunile care sunt percepute ca alternative la cea pe care ei o
sustin. Acestia sunt votanti reactivi, votul lor este o reactie înainte de toate fata de
adversari. Adversarul meu poate fi puterea si atunci votez cu opozitia pentru ca îmi
este frica ca cei de la putere vor ramâne acolo sau poate fi opozitia si sustin atunci
puterea pentru ca nu am încredere în opozitie.
Prima întrebare care se poate pune este daca nu este posibil sau poate mai
normal, sa avem si votanti centrati multiplu sau pur si simplu care sa aiba în acelasi
timp atitudini pro si contra fata de cele doua tipuri de forte. Nu numai ca pare logic,
dar destul de des asa ne si reprezentam lucrurile. Pe de o parte, avem aproape mereu
pretentia ca stim foa rte exact ce ne propune una din fortele politice, cea pentru care
optam, dar cunoastem si ne raportam si la fortele sau forta adversa. Aceasta
impartialitate însa nu opereaza decât în conditii limitate si în special la indivizii cu un
foarte mic activism electoral. Situatiile de ambivalenta se întâlnesc mai ales în
legatura cu nemultumirea fata de toate fortele politice percepute pe esicherul politic si
mai putin în constructia unor optiuni de vot.
Pe de alta parte ambivalenta este în practica un rezultat al efectului moral al
declararii optiunii, dat de faptul ca exista pentru unele formatiuni politice, grupuri de
electori care nu au curajul asumarii publice a optiunii electorale. Aceasta problema,
extrem de interesanta, dar si importanta, pentru activitatea unora din formatiunile
politice, va fi însa analizata în alt context.
În realitate, potrivit proceselor mentionate, în definirea situatiei electorale,
tipurile cadru sunt cele patru prezentate în matricea din figura 1. Este clar ca exista si
forme intermediare, dar cei mai multi dintre electori se raporteaza dupa modelul
acesteia. Pentru a completa acest model, în baza celor formulate mai devreme, trebuie
sa mai introducem alte doua categorii. Mai întâi, electorii inactivi care, cel mai
adesea, nu sunt centrati pe nici una din fortele politice, fiind dezinteresati de vot. Ei
sunt de regula si absenteisti, dar pot fi si votanti care îsi exercita acest drept pe baza
influentelor exercitate asupra lor în campanie. Din acest punct de vedre ei sunt
întotdeauna votanti conjuncturali sau de campanie. Aceasta categorie este din punct
de vedere politic extrem de importanta pentru ca ea reprezinta principala categorie
care poate fi persuadata eficient în campania electorala.
A doua categorie pe care trebuie sa o introducem în ecuatie o reprezinta
electorii centrati multiplu, adica cei care se raporteaza, atât la putere, cât si la opozitie.
Nici acestia nu sunt extrem de activi. Totusi ei au un minim activism care îi face sa fie

31
receptivi si interesati de actiunea politica. Centrarea multipla se datoreaza în general
faptului ca acestia sunt nemultumiti atât de putere cât si de opozitie, de cele mai multe
ori ei fiind fosti sustinatori ai unei formatiuni de care au fost dezamagiti sau pur si
simplu, nu sunt convinsi de nici o formatiune politica. Si aceasta categorie reprezinta
o tinta extrem de importanta a propagandei electorale pentru ca acesti electori sunt
destul de rar absenteisti si pot fi influentati relativ usor de o comunicare politica
persuasiva în timpul campaniei electorale.
Luând în considerare aceste ultime precizari atunci vom putea avea un model
sintetic care va îngloba alaturi de cele patru categorii prezentate înca doua.
Urmatoarea figura prezinta forma completa a tipologiei electorilor din punctul de
vedre al centrarii lor politice.

Fig.3.2 Matricea complexa a relatiilor dintre centrare - orientare a votului

Centrare pe putere Centrare pe opozitie
vot pentru putere Activul multumit Reactivul multumit
Stabili
vot pentru opozitie Reactivul ne multumit Activul nemultumit
vot pentru putere sau
opozitie sau absenteism Inactivul Instabili
vot pentru putere sau
opozitie sau absenteism Activul ambivalent

Din punctul de vedere al unei campanii electorale, primele doua nivele ale
figurii reprezinta electoratul stabil care de regula voteaza asa cum a hotarât cu mult
timp înaintea campaniei electorale. Propaganda din campanie are slabe sanse de
reusita în ceea ce îi priveste. Ultimele doua categorii sunt cele care pot fi influentate
real în campanie si din acest punct de vedere ele sunt importante pentru strategia
electorala a oricarui partid. Acestia sunt cei care pot hotarî rezultatul alegerilor ei fiind
categoria care, cel mai adesea, baleiaza între diverse formatiuni.
Nu trebuie sa se crea da ca o campanie ar avea ca public tinta doar aceste
ultime doua categorii. Campania trebuie, cu siguranta, sa mentina si sa confirme si
optiunile celor stabili. Problema este ca ai nevoie de cel putin doua tipuri de campanii,

32
pentru electorii stabili, respectiv cei instabili. În fapt, ar fi nevoie de câte o campanie
distincta pentru fiecare din categoriile prezente în figura doi, mai precis de strategii de
campanie diferite pentru practic sase categorii.

ÎNTREBARI:
1. Care sunt implicatiile polarizarii în definirea situatiei electorale?
2. La ce se refera eroarea fundamentala de atribuire?
3. Ce influenta are atribuirea în mecanismul votului?
4. La ce se refera eroarea variantelor echivalente?
5. Cum functioneaza mecanismul centrarii în cadrul votului?
6. Explicati matricea centrare – vot
7. Prezentati cazurile în care procesul centrarii pe opozitie sau putere nu are
loc

33
Cursul 4

Metodele de cercetare a realitatii sociale

Nu ne propunem in cadrul acestui curs decât o

trecere in revista a metodelor esentiale specifice cercetarii
de tip social si implicit oricarei analize electorale. Orice
demers de analiza la nivelul electoratului are nevoie sa
apeleze la metode care sa garanteze stintificitatea
demersului de cunoastere a realitatii sociale. Metodele,
împreuna cu tehnicile lor aferente, pot fi regasite în
diverse lucrari de specialitate ca si în alte cursuri din
programul dumneavoastra de învatamânt. Este necesar
insa, in cadrul disciplinei noastre, sa prezentam succint
conceptele si termenii de baza ai metodologiilor de
cercetare sociala.

Masurare si scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie sa fie masurat, evaluat pentru a fi
cunoscut. Masurarea se refera la anumite caracteristici ale respectivului fenomen,
caracteristici care pot sa aiba valori diferite si tocmai din acest motiv este nesesara
masurarea. O caracteristica masurabila, specifica unui proces, fenomen sau produs
social, poarta numele de variabila. Asa cum ii spune si numele ea poate varia, adica
poate lua diverse valori. Exista doua moduri in care pot varia aceste valori. Intr-o
maniera discreta, adica luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau
dimpotriva putând lua intr-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile
discrete si variabile continui. Un grup poate sa fie ca racterizat de exemplu de o
variabila discreta cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sa a unei populatii
doar doua valori, barbat, femeie), in timp ce o populatie, cum este cea a profesorilor
de gimnaziu, poate fi caracterizata de o variabila atitudinala (preferinta de exemplu
foarte mare, mare, moderata, mica sau foarte mica pentru un anumit lucru) care pe un
interval sa spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

34
 Valorile pe care le poate lua o variabila pot fi considerate intr-o distributie
ordonata si atunci vom spune ca ele formeaza o scala. Scala reprezinta o distributie de
valori. Scalele pot fi in principiu de patru tipuri.
1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relatii de succesiune,
ordine sau ierarhie intre valorile pe care le poate lua o variabila. Spre exemplu
lista de bunuri pe care cineva le are in gospodarie (telefon, masina de spalat,
autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scala. Asa cum se observa intre
valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achizitii” sau “dotari
casnice” nu exista nici un fel de ordonare sau ierarhie.
2. Scale ordinale. Sunt scale in care valorile pe care le poate lua o variabila sunt
ordonabile dupa un anumit criteriu si prin urmare scala prezinta ordonat aceste
valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite actiuni întreprinsa de Guvern
poate avea urmatoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord
total.
3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc masurarea unor variabile
de tip continuu. Prin urmare fata de scalele ordinale ele propun un continuu intre
cele doua valori polare (maxim si minim) pe care le poate lua o variabila.
Înaltimea pe care o poate avea o populatie data este indiscutabil scalabila pe un
interval, in sensul ca înaltimea unui membru din populatie poate avea orice fel de
valoare intr -un interval dat.
4. Scale de proportii. Sunt in fapt scale de interval in care exista un punct natural de
pornire a distributiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct
natural de pornire, zero).

Esantionarea
In stiintele sociale se lucreaza insa rar cu populatii întregi. Aceasta deoarece
este greu sa poti observa, chestiona sau intervieva un numar foarte mare de persoane.
Pe de alta parte, deloc de neglijat, inve stigarea unei întregi populatii implica costuri
uriase si in mare parte inutile. Inutile pentru ca in baza legilor statistice si al calcului
probabilitatilor se pot elabora esantioane, adica grupuri de subiecti dintr-o populatie,
care sa fie reprezentative pentru întreaga populatie studiata. Metoda poarta numele de
esantionare, si presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selectie
aleatoare, a unui anumit numar de subiecti care pot fi investigati in locul întregii
populatii. Daca o anum ita variabila care caracterizeaza o populatie poarta numele de

35
parametru, aceeasi variabila, masurata la nivelul esantionului, poarta numele de
estimatie, pentru ca estimeaza, in anumite limite de încredere, valoarea parametrului.
Cu alte cuvinte legile statistice, de care am vorbit mai devreme, ne garanteaza
ca alegerea aleatoare a unui anumit numar de persoane ne produce un anumit grad de
încredere in datele obtinute de la subiectii din esantion si se produce astfel o estimatie
a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populatiei). Aceste limite ale estimarii
sunt date de regula in sistemul +/-n%, adica se defineste un interval limita in care se
înscrie valoarea parametrului in raport cu estimatia data din analiza esantionului.
Valoarea acestui proc ent este dependenta in principal de numarul subiectilor din
esantion, si nu de volumul populatiei. La un esantion de circa 400 de persoane acest
interval este de aproximativ +/- 5%, adica valoarea unui anumit parametru este
cuprinsa in realitate oriunde in intervalul de +/-5% fata de estimator. Pentru un
esantion de 1000 de persoane aceasta limita este de aproximativ +/- 3 %. Este evident
ca limita devine 0 doar intr-un singur caz, atunci când volumul esantionului devine
egal cu volumul populatiei. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal.
Precizia esantioanelor nefiind data de volumul populatiei insemana cu un esantion de
o anumita dimensiune are aceeasi precizie fie ca este elaborat pentru populatia
României fie pentru populatia Chinei. La cursurile de statistica si de metodologie vor
fi prezentate si detaliate aceste aspecte.

Principalele metode de cercetare utilizate in sociologie si in stiintele sociale

Esantionarea (cel putin cea probabilista) se utilizeaza insa cu precadere doar
pentru un anumit grup de metode de cercetare. Este vorba de metodele de cercetare de
tip cantitativ. Alaturi de acestea, asa cum o sa vedem, exista si metode calitative de
cercetare, metode in cadrul carora obiectivul central nu este numararea unor
caracteristici standardizate, ci evaluarea lor. Metodele cantitative sunt insa pe de
departe cele mai clar consacrate in cercetarea sociala si de aceea cu ele vom începe.
a) Ancheta sociologica
b) Observatia
c) Experimentul
d) Analiza documentelor sociale
An
Ancheta sociologica este cea mai raspândita metoda de cercetare si nu arareori
ea este identificata cu cercetarea sociala. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor

36
sociologice sunt relativ des facute publice, tocmai pentru usurinta cu care ele pot fi
interpretate si utilizate. In principal exista doua procedee care sunt utilizate in cadrul
anchetei. Este vorba de procedeul chestionarii, care utilizeaza ca instrument
chestionarul si intervievarea, care utilizeaza ca instrument ghidul de interviu. Evident
distinctia este nauantabila. In principiu chestionarul, spre deosebire de grila de
interviu, are marea majoritate a întrebarilor, întrebari închise, adica care au variante
prestabilite de raspuns si in care subiectul nu poate face altceva decât sa aleaga un
raspuns din cele oferite in chestionar. Grila de interviu foloseste prioritar întrebari
deschise, adica la care nu exista variante prestabilite de raspuns. Libertatea
operatorului de interviu este mai mare, dar si profesionalismul lui trebuie sa fie mai
ridicat, pentru ca el trebuie intr -o masura mult mai mare sa se implice in procesul
coordonarii si sustinerii investigatiei, punând uneori întrebari de clarificare care nu
erau trecute in grila. Este evident ca interviul, in functie de cit de structurata este grila
de interviu, poate fi de tip structurat, semistructurat, sau nestructurat, caz in care avem
de a face cu o metoda strict calitativa de investigatie.
Un tip special de ancheta, focalizata pe o problematica limitata, si care este
confundat adesea cu ancheta, este sondajul de opinie. Instrumentele de lucru sunt
practic similare, se utilizeaza chestionare administrate unor esantioane reprezentative
pentru anumite populatii. Sondajul de opinie este centrat insa doar pe întrebari care
vizeaza opiniile subiectilor, mai mult decât atât se încearca estimarea opiniilor care au
caracter public si nu doar a opiniilor personale. Cu alte cuvinte atunci când o
problematica se afla in dezbaterea publica, iar cetatenii îsi exprima anumite pozitii
fata de acea problema atunci putem spune ca opiniile lor au un caracter public, iar
sondajul de opinie asta îsi propune sa masoare. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au
statut de opinii publice. Daca un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama
opinii care sa aiba caracter public, iar întrebarile unui astfel de chestionar, in astfel de
conditii, nu pot masura ceea ce nu exista. Daca Guvernul ia o anumita decizie de
interes public, sa zicem majorarea pretului la anumite produse care sunt de larg
consum, cu siguranta ca se pot contura opin ii cu caracter public fata de aceasta
masura. Daca Guvernul ia insa o decizie strict tehnica, de reorganizare a unor servicii
proprii, decizie care nu vizeaza interesul larg, atunci o întrebare privind favorabilitatea
populatiei fata de respectiva decizie nu poate masura o opinie cu caracter public.
Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca niste simple “termometre”
pentru a lua “temperatura” populatiei in anumite probleme arzatoare si de actualitate.

37
Sunt utilizate de asemenea pe scara larga in campaniile electorale pentru a surprinde
dinamica preferintelor electorilor.

Observatia sociologica
Observatia sociologica este o metoda de cercetare care este preluata direct din
metodologiile de cercetare ale stiintelor naturii. Ea este indiscutabil cea mai veche
metoda de cercetare stiintifica. In sociologie observatia îsi propune, comparativ cu
ancheta, care era focalizata pe analiza atitudinilor si opiniilor indivizilor, analiza
comportamentelor verbale si nonverbale pe care oamenii le au in diferite situatii.
Observatia sociologica, in functie de modul in care se desfasoara si se înregistreaza
datele, poate fi:
• observatia structurata
• observatie nedistorsionanta
• observatie participativa
Observatia structurata poarta acest nume pentru ca in cazul ei se utilizeaza in
mod obligatoriu o grila de observatie (protocol de observatie). Acesta este un
instrument relativ simplu in care sunt trecute (intr-o forma organizata, structurata)
diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observam. Observatia propriu-
zisa consta tocmai in notarea ordinii si a numarului de comportamente de un anumit
tip pe care le -am prevazut in grila. Avem de a face cu o metoda evident strict
cantitativa in care esential este sa identificam cantitativ anumite tipuri de
comportamente. Precizia observatiilor este extrem de mare si deci putem spune ca
fidelitatea masurarii respective este si ea mare. Aceasta caracteristica, fidelitatea, se
refera la precizia unei masuratori, si se afla de multe ori in metodologie intr -o relatie
inversa cu validitatea, adica cu corectitudinea masuratorii. Cu alte cuvinte ne putem
oricând întreba daca ce s-a masurat corespunde exact cu ce se dorea a fi masurat. Este
posibil de exemplu ca in grila noastra sa nu surprindem exact un anumit tip de
comportament, iar observatorul care aplica grila sa nu poata identifica corect un
anumit gest. Exista posibilitatea ca grila sa fie extrem de precisa si sa descrie un
numar extrem de mare de comportamente, insa tocmai acest lucru poate face ca
identificarea si notarea lor sa fie disfunctionala.
Observatia structurata are doua mari neajunsuri. Primul se leaga de ceea ce
tocmai am prezentat. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar sa fii intr-
un anume gen de contact cu aceea persoana. Se pune insa problema daca aceasta

38
prezenta a observatorului nu influenteaza comportamentele celui observat. Daca vreau
sa studiez comportamentul nonverbal al profesorilor in timpul predarii si asist evident
la ore, atunci se pune problema daca nu cumva in realitate profesorul are anumite
comportamente, noi sau doar modificate, tocmai pentru ca cineva l observa. Din
experienta cotidiana stim ca practic întotdeauna oamenii, atunci când se stiu observati,
tind sa îsi modifice comportamentele.
Pentru a înlatura un asemenea neajuns a fost propusa metoda observatiei
nedistorsionante, adica care nu distorsioneaza comportamentele celui observat.
Principiul este simplu si rezida in utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi
aparatura de înregistrare audio sau video, pereti speciali cu oglinzi semitransparente
sau un sistem de televiziune cu circuit închis. Este evident ca aceste procedee nu pot fi
folosite oricând si oriunde, ele ca atare pot sa fie vizibile si, nu in ultimul rând,
utilizarea lor fara stirea subiectilor ridica si probleme de ordin deontologic. Pentru o
gama relativ larga de subiecte de cercetare observatia nedistorisionanta poate fi insa
utilizata cu succes.
O a doua problema pe care o ridica observatia structurata este aceea a limitarii
posibilitatii ei de utilizare. Asa cum am spus ea poate fi utilizata doar pentru acele
tipuri de domenii, de situatii si de indivizi unde avem deja o anumita cunoastere
prealabila care ne face capabili sa construim o grila care sa structureze observatia.
Exista insa domenii de cercetare in care acest lucru nu este posibil. Daca dorim sa
cercetam de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate in
societate) este posibil sa nu stim la ce tip de comportamente ne putem astepta in
anumite situatii. Mai mult, in alte stiinte sociale, cum ar fi antropologia, unde se
studiaza comunitati total diferite de cele in care traim noi, s-ar putea sa nu întelegem
nici macar limba, cu atât mai putin alte tipuri de comportamente.
In astfel de cazuri se poate utiliza observatia participativa, adica acel gen de
observatie in care subiectul participa direct la activitatile grupului, comunitatii pe care
o studiaza. El poate face acest lucru declinindu-si sau nu calitatea de observator. Din
interior, treptat, intr-o perioada de timp destul de mare, un astfel de observator este
capabil sa identifice si sa inteleaga diversele comportamente, ca si produsele culturale
ale grupului in cauza.
Observatia participativa rareori este utilizata ca atare, adica numai observatia
in sine, in realitate aceasta metoda este regasita intr-o maniera mai complexa, ca si
cercetare participativa , pentru ca observatorul nu doar va observa, ci participând la

39
viata grupului sau a comunitatii in cauza, evident el va realiza, cel putin, interviuri
nestructurate cu acei membrii. Cercetarea participativa ne -a condus din nou in
domeniul investigatiilor de tip calitativ, ea fiind o metoda eminamente calitativa si
deci implicit astfel este si observatia particpativa.

Experimentul
O metoda speciala care deriva direct din observatie si care mai este numita si
observatie provocata, este experimentul. In principiu se încearca observarea si
implicit masurarea unei variabile care caracterizeaza un anumit proces, fenomen sau
comportament, intr-o situatie controlata de experime ntator in care controlul presupune
in fond manipularea unui factor (variabila independenta) pentru a observa modul in
care variaza caracteristicile pe care le urmarim si care poarta numele de variabile
dependente (pentru ca depind de variabila independenta). Experimentul presupune in
mod normal conditii speciale de realizare, laboratoare, aparatura de înregistrare etc.
Se poate realiza insa si in mediul in care subiectii, grupurile studiate, îsi desfasoara in
mod obisnuit activitatea, insa trebuie sa reamintim ca sunt in general valabile toate
comentariile pe care le-am facut deja in cadrul observatiei structurate si a celei
nedistorsionante. Cea mai importanta observatie, asupra careia insistam in mod
special se leaga de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însusi.
Acest efect disturbator poarta un nume special, efectul Howthorne. Aceasta
dupa numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de catre unul
dintre pionierii sociologiei industriale, Elton Mayo. Cercetatorul american a dorit sa
faca la uzinele amintite un experiment in care se cerceta modul in care productivitatea
muncii (considerata variabila dependenta) era influentata de diferiti factori de mediu.
Era vorba de nivelul iluminarii atelierelor respective, de temperatura, de nivelul
zgomotelor, etc. (toate variabile independente). Rezultatele au fost paradoxale. Orice
crestere a variabilei independente (zgomot, caldura, lumina) ducea la cresterea
productivitatii muncii. Numai ca si orice scadere a acelorasi variabile conducea la
acelasi efect. In realitate muncitorii respectivi reactionau la schimbarea pur si simplu a
mediului, devenind mai atenti din aceasta cauza si având implicit un randament mai
bun. De fapt, putem spune ca experimentul se studia pe sine, pentru ca ce se observa
in final, variatiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variatiilor de la nivelul
mediului, care erau produse tocmai de experiment. Adica pur si simplu participarea la
experiment ii facea pe oameni mai atenti si mai eficienti. De altfel, daca se schimba

40
nivelul luminii sa zicem, dincolo de experiment, dupa o perioada de timp se ajungea
relativ rapid la randamentul dinaintea schimbarii respective. Concluzia care poate fi
trasa este aceea ca in orice experiment, ca si la observatia structurata de altfel, datele
înregistrate este posibil sa fie intr-o anumita masura expresia tocmai a metodei de
investigatie utilizate. De acest efect trebuie sa tinem cont in orice tip de investigatie
sociala in care observatorul poate influenta, cel putin prin prezenta sa comportamentul
subiectilor pe care ii studiaza.

Analiza documentelor sociale

Un tip special de metoda care ne permite sa studiem in stiintele sociale nu doar
prezentul, ci si procesele si fenomenele, ca si produsele culturale ale societatilor
trecute, este analiza documentelor sociale. Evident acest tip de analiza este posibil de
realizat fata de documentele sociale ale oricarei societati, inclusiv contemporane.
Documentele sociale pot fi:
• publice (exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, carti),
• oficiale (acte, certificate de nastere, de deces, fise medicale, acte de proprietate,
hotarâri de divort, etc.)
• personale (autobiografii, scrisori, cv-uri, memorii etc)
Principala tehnica de analiza a acestor documente este tehnica analizei de
continut. Ea a fost lansata in perioada interbelica si s-a utilizat masiv atât pentru a
investiga fenomenele politice din URSS (fata de care exista o blocada
comunicationala), cit si in al doilea razboi mondial, in special de Marea Britanie.
Analiza continutului pleaca de la ideea exprimarii cantitative a anumitor unitati de
analiza pe care le identificam intr-un anumit document. Unitatile de analiza clasice
sunt:
spatiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat
anumitor probleme spre exemplu),
cuvintele (se presupune cuantificarea aparitiilor anumitor cuvinte, de exemplu de câte
ori apare cuvântul dreptate intr-un program electoral);
temele (sunt propozitii care exprima anumite idei fata de un subiect dat. (dam câteva
exe mple tot din domeniul comunicarii politice: “monarhia este singura solutie pentru
România”, “Monarhia a distrus cultura romaneasca”, “Comunismul este de vina
pentru starea natiunii” etc.)

41
personajele Sunt utilizate ca unitati de analiza in special in analiza unor produse
culturale care implica sau accepta interpretari prin prisma unor analize de personaj.
Putem spre exemplu studia evolutia rolului femeii in societatea americana, studiind
personajele feminine dintr-un serial ca Dallas, care pe o perioada de mai bine de un
deceniu a reflectat in fapt schimbarile din societatea americana.
itemul Este in fapt un tip special de produs care este analizat ca atare, de exemplu,
articolul, editorialul, etc.

Tipuri speciale de investigatii

Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fara a aminti câteva tipuri speciale
de investigatii, care implica utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau
complementare. Un astfel de tip de investigatie este cercetarea participativa pe care
am amintit-o deja si in cadrul careia se utilizeaza atât observatia cit si ancheta pe baza
de interviu. Se pot efectua insa si analize de documente la fel de bine.
Un alt tip de investigatie, derivat din ancheta este focus grupul. La limita este
un tip de ancheta, adica de interviu de grup. Cu toate acestea el este un tip mult mai
complex de investigatie in care se pot realiza si experimente (sau pot fi parti ale unor
experimente), se pot aplica teste, se pot face analize de documente (asupra
continutului comunicarii membrilor in cadr ul focus grupului etc).
Exista de asemenea un alt tip de investigatie complexa, in care se pot reunii
mai multe metode simultan, este vorba de studiul de caz. Studiul de caz se realizeaza
evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o
problematica data. Putem studia de exemplu modul in care s-au format relatiile de
munca intr-o comunitate industriala mica studiind cu diverse metode, pe o anumita
perioada de timp, o singura comunitate pe care o consideram reprezentativa. Putem
utiliza chestionare, putem realiza interviuri, putem sa facem observatie participativa
etc. Toate metodele si tehnicile aferente utilizate au insa acelasi obiectiv de cercetare.
In fine ultimele doua tipuri de investigatii complexe pe care le prezentam se
leaga de analiza temporala a unor procese sociale. Este vorba de analiza longitudinala
si de studiul panel. In cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode, ideea fiind
aceea de a utiliza aceeasi metoda, cu aceleasi instrumente de investigatie, asupra
aceleiasi populatii, intr-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui
anumit proces sau fenomen. Diferenta dintre cele doua tipuri de investigatii este aceea
ca in cadrul analizei longitudinale se utilizeaza acelasi instrument de cercetare

42
(chestionar, grila de observatie etc) aplicat unor esantioane similare decupate la
nivelul aceleiasi populatii, in timp ce in cazul panelului se utilizeaza acelasi
instrument in raport cu exact acelasi esantion, pe o anumita perioada de timp. Ambele
tipuri de investigatii sunt utilizate in analiza dinamicii proceselor sociale si evident
sunt extrem de utile pentru analiza sociala.

INTREBARI:
1. Ce sunt variabilele si câte tipuri de variabile exista?
2. Ce este esantionarea?
3. Care sunt principalele tipuri de scale?
4. Ce este ancheta sociologica si care sunt principalele tipuri de ancheta?
5. Care sunt tipurile de observatie sociologica?
6. Care sunt avantajele si dezavantajele diferitelor tipuri de observatie?
7. Ce este un experiment sociologic?
8. Ce este analiza documentelor si care sunt principalele tipuri de unitati de analiza a
continutului documentelor?
9. Care sunt principalele tipuri de investigatii complexe in cercetarea sociala?

43
44
Cursul 5

Votul si cercetare electorala la nivel empiric

Votul este un act individual si secret. Fiecare este

singur în cabina de vot si nu sunt foarte multi cei care îsi
fac publice, în mod expres, optiunile politice. Si cu toate
acestea stim foarte des pe cine simpatizeaza cei din jurul
nostru. Uneori, într-o forma indirecta, ne spun ei, alteori
deducem singuri. Aceasta pentru ca fiecare dintre noi avem
capacitatea, la nivelul simtului comun, sa cunoastem
realitatea imediata. Aceasta cunoastere este un construct la
care contribuie experienta personala a fiecaruia,
informatiile din presa sa u în general din mediile de
informare si opinie, declaratiile politicienilor, rezultatele, de
regula mediatizate, ale anchetelor sociologilor, ca si,
evident, rezultatele alegerilor trecute.

Si în acest caz, ca si în alte domenii de investigatie, granita dintre cunoasterea

comuna si cea stiintifica este greu a fi controlata. La un capat avem anchetele si
sondajele realizate de specialisti, la celalalt experientele individuale ale oricaruia
dintre noi.
Si unii si ceilalti au ambitia sa cunoasca si sa înteleaga nu numai votul, ci si
mecanismele psiho-sociale care stau în spatele acestuia. Aproape toata lumea intuieste
ca, desi votul este un act individual, el are în mod cert o dimensiune sociala. Într-
adevar taranii au tendinta de a vota altfel decât orasenii, moldovenii altfel decât
banatenii, tinerii sau cei cu studii superioare tind si ei sa aiba comportamente de vot
specifice. Este limpede pentru toti, ca diversele categorii sociale, uneori chiar
profesionale, au tendinta de a avea anumite tipuri distincte de comportamente de vot.
O cercetare stiintifica asupra votului, a electoratului si a mecanismelor sociale
care fac ca un sistem electoral sa functioneze, presupune sa ne îndepartam de doua
lucruri. De abordarea simtului comun mai întâi, iar în al doilea rând, de abordarea
„eseistica” specifica unora dintre analistii sau jurnalistii de la noi. Nu refuzam dreptul
cuiva de a lansa opinii despre vot sau electorat, ci doar consideram ca ceea ce acestia
din urma fac, nu are legatura cu un demers de tip stiintific.

45
 Perspectiva sociologica este cea pe care noi o invocam în acest curs si care
constituie baza referentiala a abordarii pe care o propunem. Nu exista însa un tablou al
cercetarilor electorale atât de simplu pe cât pare la prima vedere. Chiar si perspectiva
sociologica este extrem de nuantata, ea mergând spre psihologia sociala atunci când
este vorba de studiul comportamentelor electorale si al dinamicii atitudinale a
grupurilor si comunitatilor, spre sociologia comunicatiilor atunci când ne preocupa
comunicarea politica, spre cercetarile de tip culturalist sau spre cele antropologice
daca ne intereseaza prevalenta factorilor culturali etc. Pentru a ne preciza mai exact
pozitia teoretica si metodologica vom încerca sa ne referim la câteva dintre aceste
orientari si tipuri de abordari ale mecanismelor electorale.

Tipuri de abordari în cercetarile electorale.

În primul rând, la un nivel general, putem distinge între abordarile empirice si
cele teoretice. Exista cercetari care se opresc la identificarea datelor si la semnalarea
unor regularitati empirice, la descrierea eventuala a fenomenelor, la surprinderea
regulilor si schemelor de comunicare politica, la relevarea unor reguli, norme si
“jocuri” de procente care se manifesta tendential într -un siste m electoral.
Daca dorim sa întelegem însa mai mult, atunci trebuie sa construim o teorie în
baza careia, nu numai sa descriem, ci sa si explicam, si eventual sa oferim, o anumita
“întelegere” a comportamentelor electorale de un anumit tip si, de ce nu, în final, sa
oferim eventuale predictii ale evolutiei sistemului electoral. Nivelul teoretic
presupune pe cel empiric, pe care trebuie sa si-l asume si sa îl depaseasca.
Indiferent ca sunt empirice sau teoretice, investigatiile asupra sistemelor
electorale pot sa fie punctate si în alt registru. Exista înainte de toate, istoric cel putin,
analize de tip politic, care se centreaza în special pe relatia dintre actorii politici si
voturile pe care ei le obtin. Jocul procentelor ca si jocul politic sunt principalele tinte
ale acestor tipuri de abordari. Într-o asemenea ordine de idei conteaza în primul rând
procentele obtinute de formatiunile politice si jocul acestora în sistemul electoral.
Putem calcula astfel, într-o maniera empirica si relativa desigur, o serie întreaga de
indicatori, ai climatului democratic, ai reprezentarii reale a electorilor sau ai
normalitatii unui sistem electoral. Toate aceste atribute specifice unui mecanism
electoral sunt conditionate de catre tipul de sistem electoral pe baza caruia au loc
scrutinurile care furnizeaza procentele respective. Într-un sistem electoral ca al nostru,
care presupune un prag de 5% pentru admisia în Parlament si care presupune în mod

46
obligatoriu distribuirea voturilor ca si modalitatile de anulare a acestora, putem
calcula spre exemplu sustinerea reala a fortelor politice luând în calcul pe de o parte
procentul voturilor real exprimate, al celor corect exprimate si al celor “irosite” pentru
formatiuni care nu obtin pragul si ale caror procente sunt redistribuite, putem calcula
care este suportul electoral real în populatie al alegerilor. Astfel, în 1996 (când
procesul de admisie era de doar 3%) desi au participat la vot circa 71% din cei înscrisi
în listele electorale, ponderea voturilor “utile” adica exprima te pentru câstigatori, a
fost de 57 %. Cu alte cuvinte din totalul electorilor a contat real doar optiunea a 57%
dintre acestia, nu cu mult mai mult decât în alegerile din 1992 când acest procent a
fost de 53,6%.
În aceeasi maniera se pot stabili anumite praguri ale “normalitatii” unui sistem
electoral democratic, desigur în baza datelor furnizate de istoria sistemelor electorale.
De exemplu, J. Blondel stabileste un prag de minim 20% dintre sufragii care trebuie
sa existe pentru cel putin doua partide politice pentru a avea de a face cu un sistem
multipartid “pur” si implicit un sistem electoral democrat real. Potrivit unui asemenea
prag, definit normativ desigur, sistemul electoral românesc a trecut într-o asemenea
stare pentru prima data doar în urma ale gerilor din 1996 când doua formatiuni, PNT-
cd si PDSR (PSD) au obtinut peste 20 % din voturi, în fapt din mandate.
Asemenea regularitati electorale ale normativitatii “democratice”, ca si testul
dublei rasturnari a lui Huntington precum si alte asemenea “legitati” similare, sunt în
fond regularitati definite la un nivel empiric si totalmente normativ. Ele au în spate
adeseori, nu atât optiunile, cât pur si simplu voturile exprimate, uneori chiar
mandatele primite în Parlament. Votul, în dinamica si în fundamentarea sa nu are
relevanta în asemenea analize. Limitele sunt definite strict normativ si, din acest
motiv, înalt discutabil. De exemplu limita de 20% ar privi partidele politice si nu
aliantele, pentru ca mandatele sunt distribuite, în baza ordinii lis telor electorale,
partidelor componente si nu aliantei. Din punct de vedere politic rationamentul este
corect, la nivel social însa, electoratul nu face asemenea distinctii. Alianta este privita
de o parte a sustinatorilor sai ca un partid singular, multi electori ne stiind nici macar
care este componenta politica exacta a aliantei. De exemplu la alegerile din 1996 mai
mult de jumatate din votantii care au declarat optiunea pentru CDR nu cunosteau nici
una din formatiunile componente ale aliantei, în timp ce doar 37% dintre acestia au
putut numi corect una sau doua formatiuni membre.

47
 Pornind de la aceeasi sfera de interes, dar cu alte instrumente, s-au impus
începând în special cu perioada interbelica, o serie de analisti care studiaza doar un tip
de aspect al tabloului electoral si anume cel al comunicarii politice. Acest tip de
investigatie se centreaza, nu atât pe demers, cât mai ales pe procedeu. Cum îi poti
determina pe oameni sa te voteze? Cum îi convingi sau cum îi neutralizezi împotriva
influentelor altora? Modalitatile de analiza sunt destul de multe. Te poti focaliza
asupra analizei continutului mesajului politic, fie sub forma cuvintelor cheie, a
sloganurilor sau, la un nivel superior, analiza tematica, fie ajungând pâna la analiza de
discurs si pr obleme de semantica electorala. Evident ca toate aceste analize, în
principal cantitative si cu privire la texte ce tin de comunicarea verbala, pot fi dublate
de analize calitative, inclusiv asupra mesajelor vizuale. Comunicarea politica se
întâlneste, fie ca o recunoaste fie ca nu, cu propaganda si cu actiunile politice de
campanie. În acest mod însa ne apropiem foarte mult de marketingul electoral.
Exista o piata politica, o oferta ca si o cerere electorala. Ca oricare piata si cea
politica are regulile ei care trebuie sa fie cunoscute si valorificate. Tendintele pietei
trebuiesc analizate permanent, atât la nivelul ofertei concurentiale a actorilor politici,
cât si la nivelul cererii electoratului. Din acest punct de vedere putem sa vorbim si de
o marfa care se ofera pe piata, care poate fi atât mesajul electoral ca atare, mesaj care
presupune idei, asumari de responsabilitati si totodata exprimarea unor dezirabilitati,
cât si, în alte situatii, actorii politici care pot fi “pregatiti”, “aranjati” si mai apoi prin
publicitate electorala, vânduti ca si marfuri.
Exista marfuri care se cauta, ca si unele nevandabile. Publicitatea, mai general
comunicarea politica, poate sa impuna o “marfa”, asa cum poate fi ideea de
“schimbare obligatorie”, de „continuitate” de „eliminare a coruptiei”, sau chiar un
actor politic precum domnul Adrian Nastase sau Theodor Stolojan. Si cu toate acestea
nu putem avea un proces asemanator celui de tip economic Aceasta pentru ca, în
realitate, marfurile nu-si schimba valoarea si în fapt nu circula. Paralelismul, altfel
seducator ca orice paralelism, functioneaza pâna la ceea ce ar putea fi actul vânzarii,
care pentru noi ar fi tocmai comportamentul de vot. În fapt, electorii nu primesc o
marfa, nu devin proprietari si nici nu detin macar un drept de uzufruct asupra acesteia.
Moneda lor, cautata pe piata, votul, nu se schimba pe nimic concret, pentru ca, fie ca
este vorba de idei, fie ca este vorba de actori politici, acestia nu pot deveni subiect al
proprietatii. Se schimba aceasta marfa pe dezirabilitati poate pe “vise” am putea sa
spunem, oricum pe anumite sperante de reprezentativitate. Nu este cazul sa insistam

48
în acest moment. Ceea ce trebuie sa retinem este dimensiunea pragmatica a majoritatii
acestor abordari. Ele se realizeaza din motive dictate cel mai adesea de managementul
electoral, adica de dorinta legitima a actorilor politici si a specialistilor de campanie
de a optimiza performantele si de a eficientiza comunicarea actorilor politici implicati
în cursa electorala, obiectivul final fiind acela al câstigarii acestei întreceri.
În aceasta perspectiva au fost utilizate, aproape permanent în ultimele sase
sapte decenii studiile realizate de cercetatorii sociali. Într-o prima forma, care
continua sa ramâna si astazi prioritara, acestia au fost chemati, si platiti sa nu uitam,
pentru a realiza sondaje de opinie, utilizate în principal pentru a anticipa tendintele
optiunilor exprimabile sau pentru a urmari reactiile populatiei la anumite evenimente
sau mesaje electorale. Sondajele de opinie, asa cum s-a remarcat destul de des,
reprezinta o modalitate absolut minimala de cunoastere sociala. Mai mult, cele care au
specific preelectoral, nu ne spun niciodata lucruri extraordinare, ci dimpotriva, ne
spun într-o manierea aproximativa si cu o precizie relativa, lucruri pe care la scurt
timp le vom cunoaste în termeni precisi. Ele au utilitatea lor în campanie, si managerii
de campanie stiu acest lucru. Ele sunt de asemenea foarte atractive pentru presa, care
în mod normal le comanda precumpanitor.
Cu toate acestea un management eficient de campanie electorala nu se poate
opri la sondajele de opinie. Sunt necesare anchete sociologice, analize longitudinale
sau studii panel, sunt necesare investigatii mult mai complexe, capabile sa treaca
dincolo de exprimarea unor opinii asupra unor probleme de interes public.
În aceasta serie de tipuri de investigatie sociala ar mai trebui sa precizam ca
inclusiv momentele în care se desfasoara anchetele sunt relevante. Studiile serioase
asupra mecanis melor electorale nu se pot lipsi de investigatiile postelectorale, cele în
care nu doresti sa afli cum se va vota, pentru ca s-a votat deja, ci vrei sa stii de ce
oamenii au votat într-un anume fel, cum au receptat ei mesajele actorilor politici, care
au fost factorii care i-au influentat etc. Aceste tipuri de investigatii reprezinta pasul
decisiv pentru a intra în mod indubitabil pe teritoriul cunoasterii stiintifice a
mecanismului electoral.

Dimensiunea empirica a cercetarii electorale

Orice clasificare a cercetarilor electorale se desfasoara tinând cont de un reper
temporal obligatoriu. Este vorba de momentul votului. Mai exact distingem trei
momente în care avem tipuri posibile de investigatii electorale. În primul rând este

49
vorba de un moment preele ctoral, care urmareste în general sa obtina pozitionarile
diferitilor actori politici, profilele electorale ale acestora, caracteristicile electoratului
etc. În subsidiar aceste cercetari au întotdeauna si vocatia prognozei, în sensul ca ele
sunt masiv finantate tocmai pentru valoarea lor de predictie. Un al doilea moment, la
fel de important, îl reprezinta momentul postelectoral. Este vorba de cercetarile care
se fac imediat dupa exprimarea votului si care urmaresc sa analizeze mecanismele
care au conditionat votul, modul în care au fost interpretate si validate mesajele
electorale, mecanismele de absenteism etc.
Ar mai trebui sa mentionam ca în afara de aceste doua momente oarecum
logice în raport cu punctul referential al votului, trebuie sa spunem ca acesta din
urma, împreuna cu momentul mediatizarii rezultatelor (rezultate exit pool si publicare
oficiala) reprezinta un alt moment distinct al unei investigatii electorale. Pentru
fiecare dintre aceste momente avem asa cum se poate observa în figura 2.1. mai multe
tipuri de investigatii care se pot realiza.

Fig. 5.1. Principalele momente electorale si tipurile de investigatii pe care ele le

presupun
Momentul I Momentul II Momentul III
Preelectoral Vot postelectoral
Anchete cantitative si calitative Exprimarea votului Cercetari calitative,
la nivel national si local, Exit pool, publicarea interviuri, focus grup
analiza de continut asupra si analiza re zultatelor etc.
mediei scrise si audiovizuale, oficiale ancheta cantitativa
analiza discursurilor actorilor post-electorala
politici, analiza de produse
electorale (afise, pliante, clipuri
video si audio etc.)

Dintr-un alt punct de vedere, anchetele electorale pot sa se focalizeze atât pe

alegerile locale, cât si pe cele generale. Exista diferente din acest punct de vedere, din
punct de vedere metodologic, pentru ca cercetarile cantitative de nivel national sunt
slab relevante pentru alegerile locale. Pe de alta parte anumiti vectori de nivel national
pot influenta alegerile la nivel local. Spre exemplu la alegerile locale din 2000,

50
campania din Bucuresti a domnului Traian Basescu si ascensiunea rapida a acestuia a
influentat în mod pozitiv electoratul ne-bucurestean, iar din cercetarile noastre a
reiesit ca Traian Basescu desi candidat la Primaria Bucurestiului a constituit un vector
important al influentarii optiunilor catre PD pentru o mare parte din electoratul local
al altor localitati.

Constructia instrumentelor de investigatie

Orice investigatie empirica îsi propune sa culeaga informatii care sa poata avea
calitatea de date sociale, adica este vorba despre acele informatii care sunt relevante
pentru cercetarea sociala. Pentru aceasta este nevoie de o serie de instrumente de
cercetare care sunt elaborate în cadrul normativ al unor metodologii specifice de
investigatie. Studiul metodelor de cercetare sociala s-a realizat în cadrul unor cursuri
speciale si din acest motiv nu insistam asupra lor. În cele ce urmeaza vom insista
asupra modelelor teoretice care stau la baza constructiei unor astfel de instrumente de
cercetare.
Vom prezenta modelul teoretic al primei cercetari postelectorale nationale
desfasurate de noi în 1997 5:

Fig. 5.2 Modelul teoretic al instrumentului de cercetare utilizat în ancheta

nationala postelectorala
Nivel I Nivel ÎI Nivel III
RESURSE ÎNCREDERE
COMPORTAMENT DE VOT
TRECUT
VALORI IMAGINE

DEFINIRE SITUATIE RATONALIZARI LUAREA DECIZIEI

EVENIMENTE
IDENTITATE DEFINIRE CÂMP POLITIC
ELECTORALA
CONSUM CULTURAL/
MEDIA

5
Acest model a fost elaborat împreuna cu profesorii Dumitru Sandu si Vintila Mihailescu el preluând
totodata structura esantionului utilizat în cercetarea condusa de profesorul Sandu, COMALP - 1995

51
 Dupa cum se observa si în figura, am încercat sa construim un instrument de
investigatie pornind de la un model ipotetic al conditionarii comportamentului de vot.
Am distins astfel un prim nivel, cel al elementelor care pot caracteriza punctul de
plecare al oricarui act decizional de acest tip. Luam în considerare deci, resursele
economice, de status, relationale, socio-demografice etc., mai apoi o componenta
valorica în care am inclus modernitatea actionala, deschiderea la schimbare,
acceptarea riscului, rationalitatea, atitudinea fata de reforma, institutii, etnicitate,
toleranta, valori religioase etc.
Definirea situatiei se refera la modul în care oamenii îsi definesc situatia în
care se afla, temerile si sperantele pe care le au în legatura cu viitorul, ce perceptie a u
despre câmpul politic. Separat de resurse ne -a interesat consumul cultural al
electorilor, cu referinta speciala pe consumul mass media. În fine o ultima
componenta este data de câmpul evenimentelor care pot influenta optiunea de vot, în
care includem în mod special dezbaterile televizate finale.
Al doilea nivel se refera la procesele de natura subiectiva în cadrul carora sunt
asimilate componentele primului nivel si în baza carora se fundamenteaza un anume
comportament de vot. Din acest punct de vedere prima componenta o reprezinta
încrederea institutionala si cea în personalitati. A doua o reprezinta componenta
imagine, încercând sa surprindem ce imagine au avut la nivelul electorilor, actorii
politici, si în ce masura aceasta a influentat votul. În fine, componenta rationalizari se
refera la tipurile de “rationamente” pe care electorii le fac atunci când voteaza. Ultima
componenta se refera la identitatea electorala a votantilor.
Al treilea nivel este format din trei componente. Prima o reprezinta
comportamentele de vot trecute, a doua se refera la luarea deciziei si natura acesteia în
preajma alegerilor, iar ultima se refera la definirea câmpului politic din punctul de
vedere al electorilor, adica perceptia asupra convergentelor si divergentelor electorale,
asupra aliantelor politice prezente sau viitoare etc.
Acest model ipotetic nu reprezinta altceva decât structura pe baza careia se
poate construi un instrument de cercetare de tipul chestionarului. Un astfel de model
teoretic se poate elabora pentru orice fel de instrument de investigatie, si deci si în
cazul unei grile de interviu sau de focus grup si în cazul unei grile de analiza de
continut sau a unei analize de discurs, evident cu notele de specificitate aferente.
Orice model teoretic care sta la baza constructiei unui instrument de culegere a
datelor are reprezinta în mod obligatoriu si un punct de plecare al modelului teoretic

52
al mecanismului electoral. Aceasta pentru ca chiar fundamentarea teoretica a
instrumentului are întotdeauna la baza un nucleu referential teoretic dat de un tip de
abordare teoretica pe care ne o asumam chiar înaintea oricarei investigatii. Spre
exemplu noi am utilizat în model un concept precum cel de definire a situatiei
electorale, concept care ne trimite la un tip de paradigma de cercetare sociologica6.
Abordarea empirica nu este însa suficienta în cercetarea sociala. Ea poate sa
fie facila si atractiva, în special pentru publicul larg, care este interesat de datele
sociale empirice. Atunci când este vorba de un joc al procentelor care dinamizeaza
comentariile si dezbaterile politice sau civice atractivitatea fata de datele brute ale
cercetarilor sociale devine foarte mare. Din punct de vedere al unei analize stiintifice
aceste date sunt departe de a constitui finalul investigatiilor. Ele sunt doar materia
prima a analizelor si interpretarilor teoretice. În cursul urmator vom prezenta din acest
motiv problematica teoretica a cercetarilor electorale.

ÎNTREBARI:
1. Care sunt momentele centrale ale investigatiilor de tip electoral
2. În ce constau studiile preelectoale?
3. În ce constau studiile postelectoale?
4. Care sunt metodele utilizabile într-o cercetare electorala?
5. Care sunt nivelele posibile de constructie a unui model teoretic pentru un
chestionar postelectoral?
6. Proiectati modelul teoretic al unui chestionar aplicabil într-o cercetare
postelectorala
7. Proiectati modelul teoretic al unui chestionar aplicabil într-o cercetare
preelectorala
8. Construiti itemi de chestionar pentru cel putin una din casetele modelului
prezentat în figura 2.2.

6
vezi pentru detalii suplimnetre Lazar Vlasceanu, Metodologia cercetarii sociologice, editura Stiintifica
si enciclopedica, 1985

53
Cursul 6

Votul si cercetarea electorala la nivel teoretic

Relevarea mecanismelor electorale si întelegerea

modului lor de functionare nu poate avea loc decât daca
trecem dincolo de universul empiric si încercam sa
construim un model teoretic al proceselor electorale.
Acesta ne permite sa trecem de granita descriptivului si
sa intram pe coordonatele explicatiei si întelegerii.
Pentru a putea construi un model teoretic este necesar
sa simplificam si, în aceeasi masura, sa dam o
dimensiune ideala sistemului electoral.

Modelul pe care îl propunem este conditionat doar de o singura categorie de

factori, cei sociali, ceilalti, care evident intervin în sistem, sunt considerati doar factori
secundari si posibil de a fi ignorati. Componentele politice ne intereseaza doar ca
posibile elemente constitutive ale campaniilor electorale si numai din punctul de
vedere al comunicarii politice si al modalitatilor de influentare a atitudinilor si
comportamentelor de vot. Pe de alta parte în modelul pe care îl propunem, sistemul
electoral îl consideram a avea o functionare ideala, libera de factori decizionali
individuali.
Potrivit modelului nostru, un sistem electoral functioneaza pe baza unor
procese de comunicare politica si cu ajutorul unei infrastructuri creata de putere si
prin care populatia cu drept de vot (electorii) îsi exprima o anumita optiune dintre cele
preformulate, în mod uzual, tot de catre ea. Mecanismele electorale pe care dorim sa
le surprindem se refera tocmai la acele modalitati prin care se construiesc atitudini si
se determina anumite comportamente de vot la nivelul populatiei pe baza
caracteristicilor acestei populatii ca si cu ajutorul proceselor de comunicare politica.
Am precizat într-un curs anterior ca aceste procese de comunicare nu
influenteaza atitudinal si comportamental electorii într-o modalitate directa. Totul se
desfasoara prin intermediul definirii situatiei electorale. Aceasta o vom trata, pentru

54
moment, ca o “cutie neagra”, urmând sa analizam mecanismul definirii situatiei
electorale într-un paragraf separat.

Figura 2.3. Modelul teoretic al mecanismului electoral.

Câmpul evenimentelor
Resurse
economice
Resurse de Actori Mass Societate civila
status politici Media
Resurse de
comunicare
Resurse de Campanie electorala Publicare
mediu actiuni de campanie Rezultate

Orientari Comunicare politica

valorice imagine ideologie
Reprezentari ____________perceptii______________ VOT Vot
sociale Definirea situatiei electorale Real redefinit

Normativitate Intentie de vot

to tn tn+1

Asa cum se observa, modelul pe care îl propunem pleaca de la posibilitatea de

a considera o dubla axa a determinantilor în cadrul unui mecanism electoral. Pe de o
parte avem doua planuri, unul obiectiv si altul subiectiv, mai corect spus poate, social
si individual, si în care judecam întregul tablou, iar pe de alta parte, o axa temporala în
care distingem patru momente ce au un statut special. Exista un moment nedefinit, cel
de pâna la t o, care nu are o precizare exacta si care se refera la caracteristicile
obiective si subiective, acumulate în timp, ale unui sistem electoral. Altfel spus, aceste
acumulari constituie datele de plecare, pe care le vom denumi generic “resurse”. Ele
se refera la totalitatea elementelor constitutive sistemului, cu referinta expresa la
electorat. Acesta din urma nu apare ca atare în schema noastra pentru ca el este

55
integrat în planul subiectiv al definirii situatiei, adica la acel nivel care intereseaza
cercetarea electorala, adica al constructiei optiunii de vot. Resursele sunt în primul
rând economice, materiale la modul general, adica referitoare la statutul economic al
electorilor, definit prioritar din perspectiva veniturilor realizate de acestia, ca si prin
consumul de bunuri si servicii. Din acest punct de vedere electorii se diferentiaza pe o
scala a bunastarii (sau saraciei daca vrem sa ne raportam invers). Mai general avem
deci anumite conditii de viata care caracterizeaza diversele categorii de electori.
Nivelul resurselor economice influenteaza comportamentul de vot, la nivelul
definirii situatiei electorale într-o dubla maniera, direct si indirect. Direct prin
comunicarea politica, anumite mesaje electorale sunt codate în mod ostentativ în acest
registru, actorii politici adresându-se în mod expres anumitor categorii economice de
electori. În al doilea rând, la un nivel indirect, si obligatoriu subiectiv, un anumit
statut economic influentând calitatea ca si stilul de viata, induce si anumite orientari
valorice si atitudini care actioneaza tendential pe anumite coordonate în cadrul
procesului de definire a situatiei electorale.
Mai putem identifica totodata si resurse care tin de pozitia sociala a electorilor
si le vom numi resurse de status. Statusurile luate de noi în calcul sunt fie atribuite,
vârsta, sex, fie dobândite si ne gândim la statusurile profesionale, ale pozitiei în
comunitate, ale pozitiei în grup etc.
Unele dintre cele mai importante resurse valorificabile de catre orice elector le
constituie resursele de comunicare. Acestea se refera la trei tipuri distincte de
elemente care conditioneaza functionarea întregului mecanism electoral. Primul se
refera la resursele informationale , adica la cunostintele electorilor în raport cu
evenimentele electorale sau doar valorificabile în plan electoral. Este evident ca
oamenii sunt extrem de diferit informati în legatura cu viata sociala, economica sau
politica, iar aceste diferentieri informationale au influenta asupra optiunilor de vot. De
exemplu, coeficientii informarii politice a sustinatorilor principalelor formatiuni
politice, relevati de sondajul national postelectoral din 1997 au fost:

Media populatiei 0,1818 PUNR 0,2737

PNT-cd 0,2889 PRM 0,3677
PD 0,4381 CDR 0,1934
UDMR 0,0689 PDSR (PSD) 0,1171

56
 Coeficientii au valoare de estimatori ai unor tendinte si desigur ar trebui sa
lucram pe esantioane mult mai mari pentru a fi extrem de precisi în functia lor
comparativa. Cu toate acestea observam ca diferentele sunt mari, de mai multe ordine
de marime si exprima atitudini diferentiate ale electorilor în raport cu informatia
politica. Din lista în cauza observam, asa cum este de asteptat ca, cei mai putin
informati politic 7 au fost sustinatorii UDMR. Printre cei mai informati politic se afla
votantii PD ai PRM si ai PNT-cd. Alaturi de UDMR, extrem de putin informati au
fost si votantii PDSR (PSD). Pe de alta parte trebuie sa spunem ca CDR-ul a obtinut
un coeficient foarte mic din doua motive. Primul este acela ca o parte semnificativa a
celor care au sustinut ca au votat cu CDR au votat în realitate altfel sau nu au votat
(circa 20%) si prin urmare acestia au influentat valoarea coeficientului. Probabil ca ei
au venit dintr-o “zona” de vot cu coeficienti mici de informare. Este greu de
cuantificat aceasta influenta, dar ea exista cu siguranta.
Mult mai importanta este a doua cauza. Aceasta este interna si nu tine de
metodologia de investigatie. Formatiunile câstigatoare în alegeri nu pot avea
coeficienti de informare politica mari, pentru ca ele se bazeaza pe votul unor
mase mari de oameni care preseaza obligatoriu spre diminuarea coeficientului de
informare. Observam ca CDR are practic un coeficient apropiat de coeficientul
mediu de informare al întregii populatii si este normal pentru ca orice formatiune care
câstiga se bazeaza pe o majoritate, relativa sau absoluta si, deci, valoarea unui
asemenea coeficient ar trebui sa mearga spre tendinta centrala.
Deducem asadar ca o formatiune politica care îsi promoveaza o strategie de
campanie care se adreseaza sau recupereaza exclusiv elitele “informate”, nu
poate câstiga alegerile. Aceasta deoarece gradul informarii populatiei nu poate avea
niciodata o valoare foarte mare. Altfel spus formatiunile care, în campania electorala,
vizeaza populatia cu coeficienti de informare cât mai apropiati de medie au si sansele
cele mai mari sa câstige alegerile. Evident gradul informarii nu reprezinta un factor
unic al conditionarii votului, el actioneaza alaturi de multi altii, asa cum o sa vedem.
Este interesant de subliniat însa, ca cel putin în sens negativ, el este un indicator al
sanselor reduse de acces la putere. Spre exemplu, partide ca PAC, PL93 sau PS au
avut coeficienti mai mari decât ai tuturor partidelor care au intrat în Parlament.

7
coeficientul informarii politice exprima raspunsul la mai multi itemi de chestionar privitor la
componenta unor aliante si conducerea unor formatiuni politice.
 Optiunile nu sunt direct influentate însa, asa cum am spus, doar de acest plan
strict cognitiv al comunicarii politice, ci si de unul persuasiv. Din acest motiv vorbim
si de resurse persuasive si ne referim la capacitatile electorilor de a recepta si de a
transmite mesaje persuasive. Acestea presupun pe de o parte capacitatea indivizilor de
a recepta mesaje care sa îi influenteze atitudinal sau/si comportamental si respectiv de
a difuza la rândul lor mesaje care sa determine la alti subiecti asemenea modificari
atitudinal / comportamentale.
Este clar ca nu toti cei care recepteaza informatii politice sunt si influentati de
catre acestea. De ce sunt unii influentati mai mult si altii mai putin? În primul rând
pentru ca fiecare individ are un sistem de cognitii care este preexistent oricarui mesaj
electoral, iar pe de alta parte, aceste cognitii sunt “întarite” datorita “câmpului“
valoric specific acelei persoane. Cu alte cuvinte un mesaj receptat pentru a fi validat
persuasiv trebuie sa fie consistent cu un “câmp” de cunoastere anterioara si cu
anumite credinte ale subiectului în cauza. Câmpurile cunoasterii si ale credintelor sunt
diferite însa de la un individ la altul. Prin urmare acelasi mesaj politic este validat si,
respectiv, are un efect persuasiv diferit în functie de toate aceste conditionari. În fine,
mai trebuie sa spunem ca exista, corelate si complementare resurselor prezentate si
resurse de tip mediatic, care se refera la existenta si la abilitatea de a utiliza mijloace
de comunicare.
Un alt tip de resurse, de data aceasta fara a mai avea o dimensiune individuala,
îl constituie resursele de mediu, care sunt date de caracteristicile ecologice ale
sistemului electoral. Este vorba de o dimensiune care presupune o componenta
teritoriala, de exemplu distinctia rural/urban, cu semnificatiile ei ecologice, o
componenta politica si vorbim atunci de mediul politic si de vecinatatile politice, ca si
o componenta economica, tehnologica sau mediatica. Acestea din urma se refera la
mediul în care actioneaza un elector potential si nu la resursele directe ale acestuia. Ca
resursa economica personala un elector poate fi considerat bogat, dar el poate sa
traiasca într-un mediu care sa fie, tot din punct de vedere economic, sarac. Mediul
politic, în acelasi fel, poate fi de tip bipartid sau multipartid, poate fi tensionat,
conflictual sau dimpotriva. Corespondenta, între planul individual si cel al mediului
nu este una obligatorie. Mai mult, în practica, în forma absoluta, aceasta este o situatie
destul de rara. Ceea ce este mult mai importat este faptul ca electorii se comporta
diferit în functie de mediul în care se afla chiar daca au resurse individuale
asemanatoare. În analiza societatii românesti de tranzitie profesorul Dumitru Sandu

58
remarca astfel, ca atitudinea fata de reforma, fata de traditionalism sau modernism,
este conditionata prioritar de relatia dintre resursele individuale si cele de mediu, mai
degraba decât doar de resursele individuale 8.
Tot la acelasi capitol al resurselor, trebuie sa remarcam ca mai exista cel putin
alte trei tipuri care functioneaza prioritar în registrul subiectiv. Este vorba de
orientarile valorice , care ghideaza subiectii si îi fac sa filtreze si sa îsi reprezinte în
moduri specifice realitatea sociala. În strânsa corelatie cu ele se afla reprezentarile
sociale pe care oamenii le au despre anumite institutii, despre anumite probleme
sociale, ca si despre sistemul electoral si despre vot ca atare. Derivat din planul
valoric avem si normativitatea sociala, cea care se refera la sistemul normativ care
ghideaza atitudinal si comportamental electorii în cadrul sistemului electoral.
Al doilea moment temporal este unul precis si real si nu unul nedefinit ca
primul. El se afla în câmpul evenimential, adica al actiunilor sociale. În cadrul
acestuia o componenta semnificativa o constituie, din punctul nostru de vedere,
campania electorala. Cele doua momente nu se identifica însa, în primul rând pentru
ca actiunile politice, chiar când ne raportam expres la un sistem electoral, preced
întotdeauna perioada campaniei propriu-zise.
În cadrul acestei componente temporale trebuie sa distingem prezenta la nivel
social a trei tipuri de elemente constitutive. Este vorba de actorii politici, mass media
si societatea civila.
Actorii politici pot fi institutionali, atunci când vorbim de partide sau
formatiuni politice sau individuali, atunci când este vorba de personalitati. În
abordarea pe care o propunem am considerat a fi actori institutionali toate partidele si
aliantele înscrise în cursa electorala. Personalitatile politice, care reprezinta actori
individuali ai sistemului, au fost considerati în primul rând candidatii prezidentiabili,
precum si liderii cei mai importanti ai partidelor (indiferent de natura candidaturii
acestora).
Mass media intervin în raporturile pe care noi le avem cu lumea, cu
evenimentele în fapt, si totodata reprezinta modalitatea principala prin care actorii
politici stabilesc legatura comunicationala cu electoratul. Rolul pe care ele îl joaca
este desigur complex si exista nenumarate teorii care încearca sa explice relatia dintre
mass media si societate. Din punctul nostru de vedere ele reprezinta un mediator al

8
v. Dumitru Sandu “Sociologia Tranzitiei” p.114-123

59
mesajelor politice având un rol crucial în cadrul sistemului nostru electoral. Aceasta
deoarece 88% din electori declara ca sunt informati despre viata politica din mass
media, adica 8,2% din ziare, 16,4% de la radio si 63,6% de la televizor, în timp ce
populatia investigata în sondaje declara ca este informata despre evenimentele politice
de la cunostinte, prieteni sau familie într-o masura incomparabil mai mica, respectiv
4,8%, 2,7% si 3,7% pentru cercetarea din 1997.
Conteaza însa, în egala masura, alte doua lucruri. Pe de o parte simpla aparitie
în media, care confera aproape singura vizibilitate unui actor politic, iar pe de alta
parte o anume imagine pe care acesta o capata prin activitatea mediilor. Imaginea este
construita din multe componente si o sa analiza m separat acest lucru. Una dintre
acestea o constituie media ca atare care poate sa întretina sau sa propuna o anume
imagine unui actor independent de alte surse, adica nu preluând si amplificând mesaje
politice, ci constituind o sursa de sine statatoare.
Societatea civila, ultimul element al schemei prezentata în figura 2.3, joaca un
rol important în mecanismul electoral pentru ca ea poate constitui un mediu politic
care sa favorizeze sau sa temporizeze diversele mesaje politice. Din punctul nostru de
vedere societatea civila este data în principal de sistemul organizatiilor
neguvernamentale, al fundatiilor si institutiilor publice neguvernamentale. Aceste
institutii functioneaza cu resurse economice relativ importante, iar de multe ori
membri reprezentativi ai acestora sunt implicati activ în sustinerea publica a unor
formatiuni politice sau în sustinerea unor idei politice. Cum actioneaza de regula acest
factor în sistem? În primul rând prin rolul de mediator al mesajelor politice. Liderii
marcanti ai societatii civile reinterpreteaza mesaje si evenimente politice inducând
anumite semnificatii care au rol persuasiv la nivelul comunicarii politice. Iata ca nu
numai jurnalistii, dar si liderii importanti ai societatii civile pot sa joace rolul de
moderator în comunicarea politica.
Campania electorala este întotdeauna o rezultanta a activitatilor dezvoltate de
actorii politici, de catre institutiile media, independent sau la cererea acestora, ca si a
actiunilor sociale dezvoltate la nivelul societatii civile. Oricare tip de campanie
presupune doua mari componente, una actionala, referitoare la actiunile de campanie,
vizite în teritoriu, marsuri si mitinguri etc., si o alta comunicationala, care se
suprapune în mare masura celei dintâi si care se refera la procesele prin care se
lanseaza mesaje politice electoratului.

60
 Comunicarea politica, la rândul ei, presupune doua componente majore, una
de imagine si o alta ideologica. Granita dintre imagine si ideologie este greu de
precizat. Este cert ca imaginea se refera în primul rând la reprezentarile pe care le au
oamenii despre o anumita personalitate sau o anumita formatiune si ea functioneaza
deci, sub forma unor reprezentari sociale. Imaginea este indiscutabil un construct
mental care nu poate fi operant la nivel cognitiv în afara unor categorii. Acestea fac
posibila puntea, si totodata imprecizia diferentierii, între zona imaginii si cea a
ideologiei. Ideologia, ca orice sistem coerent de idei privitoare la conducere, îmbraca
întotdeauna forme teoretice, desi nu se si exprima ca si teorie întotdeauna. Orice actor
politic, la un nivel formal, propune o anumita conceptie cu valoare ideologica.
Comunicarea politica, în mod normal, prelucreaza acest model teoretic, iar în procesul
de comunicare se lanseaza astfel doar anumite concepte sau sintagme cheie pe care le
vom denumi generic concepte ideologice. “Fermitate”, “stabilitate”, “egalitate” sau
“schimbare” sunt asemenea tipuri de concepte, care au o forta ideologica deosebita.
Chiar daca ele functioneaza sintagmatic, ca “schimbarea în bine”, “forta si echilibru”
sau “tara fara hoti”, ele au în principiu aceeasi structura. În comunicarea politica avem
de fapt vehiculate asemenea tipuri de concepte ideologice si arareori mesaje
complexe. Nu ne referim desigur la ceea ce lanseaza actorii politici, ci la ceea ce
preiau institutiile media si mai ales la ceea ce recepteaza electorii. Acestia sunt
“sensibilizati” de asemenea concepte cheie ca si, în general, de imaginile asociate
acestora.
Se poate pune totusi problema unui anume primat al ideologicului sau al
imaginii în comunicarea politica, bineînteles din punctul de vedere al eficientei acestei
comunicari. Problema nu are desigur un raspuns universal, contextele particulare
electorale impunând un anumit tip de importanta uneia din cele doua componente.
Cert este ca, indiferent de componentele imagine sau ideologie, comunicarea politica
este principalul determinant al definirii situatiei electorale, iar acest incubator al
optiunilor si comportamentelor de vot merita o analiza mult mai detaliata.
Pâna la aceasta analiza ar mai trebui sa spunem ca urmatorul moment temporal

al modelului nostru este cel definit în schema din figura 2.3. cu tn si care este
momentul exprimarii votului. Tabloul nostru nu se opreste însa aici deoarece,
imediat dupa alegeri au loc importante reconstructii si redefiniri care sunt parte
integranta a aceluiasi mecanism electoral. Publicarea rezultatelor, sau pur si simplu

61
evolutia politica postelectorala face ca electorii sa-si reconsidere definitiile situatiilor
electorale cu care au operat. O parte semnificativa a acestora (mai mult de jumatate în
mod uzual) sunt în situatia în care optiunea lor nu a fost validata. Acestia îsi vor
reconsidera situatia electorala initiala.
Cum? În primul rând prin redefinirea importantei votului, “acesta nu este
atât de important”, prin atribuirea esecului unor factori externi, inclusiv anumite
încalcari ale jocului politic de catre cei care au câstigat, “s -au furat alegerile”, fie se
poate recunoaste transant ca s-a pierdut lupta si este de remarcat ca si acest procedeu
poate avea nuante terapeutice. De ce terapeutice? Pentru ca, cu cât un elector a fost
mai angajat în sistemul electoral, cu atât el va fi mai frustrat daca rezultatele alegerilor
vor fi altele decât cele corespunzatoare propriei optiuni. Ori disonanta cognitiva care
apare trebuie rezolvata într-un fel, iar procedeele amintite sunt doar câteva dintre
solutii.
O alta asemenea solutie este aceea a redefinirii optiunii ca atare. Într -o forma
mai atenuata se considera ca daca actorii cu care s-a simpatizat nu au câstigat este din
vina lor si poate este mai bine ca au câstigat ceilalti, care oricum au fost mai buni.
Într-o forma mult mai profunda este reconsiderat chiar votul exprimat, individul
respectiv negând optiunea exprimata si reorientindu-se catre cei care au câstigat.
Acesti votanti, asa cum am precizat în capitolul precedent, sunt
întotdeauna ai puterii, numiti în diverse lucrari si votanti de conformitate, pentru
ca îsi re definesc votul în conformitate cu majoritatea. Pe de alta parte redefinirea se
produce si în forma retinerii de a declara sau a recunoaste public modul în care s-a
votat, fiind perceputa optiunea respectiva ca fiind gresita tocmai pentru ca nu a fost
validata de rezultatul alegerilor. În fond aceasta este o posibila aplicatie a “spiralei
tacerii” propusa de Noelle -Neumann în sensul în care dupa alegeri vorbim
întotdeauna de minoritari, care în raport cu majoritarii tind sa nu îsi mai afirme public
optiunile. Mai mult decât atât, am putea spune ca o parte a acestora se deplaseaza în
tabara majoritarilor. În realitate, credem ca nu este vorba doar de o pastrare a tacerii în
privinta optiunilor, ci, în multe situatii, de afirmarea publica a altor optiuni, evident
ale câstigatorilor. Trebuie sa spunem ca de fapt, multora dintre noi le este rusine sa
declare ca au ales un pierzator. Acest fenomen se produce si daca este vorba de o
întrecere sportiva sau de orice fel de competitie. Conditia de baza este aceea ca
subiectul sa nu fi fost implicat prealabil în mod public la cote ridicate în sustinerea

62
optiunii în cauza. Pe de alta parte, este pur si simplu mai util, din foarte multe puncte
de vedere, sa fi sustinut câstigatorii si nu pe cei pierzatori.
Aceste procese exista în oricare sistem electoral. Rezultatul este acela ca, dupa
încheierea alegerilor si publicarea rezultatelor, puterea tinde sa urce în scara
aprecierilor foarte rapid. Vorbim astfel despre un vot redefinit care se contureaza în
primele saptamâni de dupa alegeri. Desigur, este vorba de un vot teoretic si nu de unul
exprimat. El poate fi reliefat doar prin sondajele postelectorale. Procentele sunt însa
semnificative, în mod normal cel putin 15% din totalul electorilor îsi redefinesc în
diferite forme optiunea initiala, iar în an umite conditii se poate ajunge la
procente mult mai mari.
Asa cum am aratat deja în primele cursuri, proportia celor care îsi redefinesc
postelectoral optiunea exprimata la vot este undeva între un sfert si o treime din
populatia electorala. Incluzând aic i nu doar pe votantii de conformitate, ci si pe cei
care, desi nu au fost la vot, declara totusi ca au participat, sustinând probabil cel mai
adesea ca au votat cu câstigatorii. În alegerile generale din 1996 circa 17 - 20% din
subiecti au declarat ca au votat desi nu au facut-o. Trebuie sa spunem ca presiunea
conformitatii actioneaza si în acest caz, într-un sondaj postelectoral, pentru ca este
evident ca majoritatea are un comportament valorizat ca fiind prosocial, acela de a
vota, si atunci nonvotantii a u tendinta de a declara ca apartin acestei majoritati.

ÎNTREBARI:
1. În ce constau resursele economice si de status în analiza teoretica a
mecanismului electoral?
2. Care sunt si cum functioneaza resursele de comunicare în analiza teoretica
a mecanismului electoral?
3. Care sunt conditionarile ecologice (de mediu) ale mecanismului electoral?
4. Care este raportul dintre imagine si ideologie în mecanismul electoral?
5. Care este rolul mass media si al societatii civile în mecanismul electoral?
6. Ce reprezinta procesul de redefinire a importantei votului?
7. Spirala tacerii si redefinirea votului
8. Care este nivelul subiectiv al modelului teoretic al mecanismului electoral?
9. Cum poate fi masurat procesul de redefinire a votului?

63
Cursul 7

Definirea situatiei electorale

Am vorbit în primele cursuri de aceasta componenta a mecanismului electoral

si este acum cazul sa insistam asupra ei. Încercam sa facem un pas înainte în analiza
teoretica a mecanismului electoral si sa deschidem astfel cutia neagra de care
aminteam în cursul precedent.

Definirea situatiei electorale, la un nivel minimal, poate fi

înteleasa ca un proces prin care electorul îsi defineste problema
electorala, variantele de solutii ale acesteia si implicit preferinta
pentru cel putin una dintre acestea.

Problema electorala presupune reprezentarea universului alegerii, întelegerea

rolului pe care subiectul trebuie sa-l aiba, ca si o anume reflexivitate asupra
mecanismului electoral ca atare. Am precizat în primele cursuri ca acest proces, al
definirii situatiei electorale, este unul subiectiv, dar care poate avea un corespondent
obiectiv. Acesta din urma se refera la dimensiunea pe care o da puterea, în general la
nivel politic, votului. Puterea politica este cea care defineste la nivel obiectiv situatia
electorala. Ea stabileste regulile, modalitatea de functionare a sistemului, universul
alegerii, conditionarile acestei alegeri si eventual reglementeaza competitia presupusa
de jocul politic. Nu este câtusi de putin necesar si am spune nici macar dezirabil ca
situatia electorala sa fie definita de catre electori în termenii definirii ei obiective.
În ceea ce privesc optiunile, în mod ideal la nivel obiectiv, în definirea situatiei
electorale, puterea nici nu ar trebui sa formuleze asemenea optiuni dezirabile, ca
termeni ai precizarii situatiei electorale. Sugerarea unor optiuni se poate face doar prin
componenta comunicationala a campaniei electorale si nu la nivel de statuare a
situatiei electorale. Exceptiile nu fac bineînteles, decât sa confirme regula.

64
 Doi factori majori influenteaza procesul definirii situatiei electorale:

• Resursele subiectilor
• comunicarea politica.

Orice asemenea proces functioneaza în cadrul acestor câmpuri intercorelate.

În interiorul “cutiei negre” a mecanismului definirii subiective a situatiei
electorale putem distinge câteva componente esentiale ale acestui proces. În primul
rând distingem zona perceptiva, ca o prima zona a contactului comunicational cu
lumea.
Exista un nivel obiectiv întotdeauna al aprecierii indivizilor si al
comportamentelor si actiunilor lor. Exista însa în acelasi timp un plan subiectiv al
perceptiei informatiilor exterioare. O situatie poate fi obiectiv benefica pentru un
subiect, poate fi utila sau dezavantajoasa. La nivel subiectiv însa poate sa apara o cu
totul alta apreciere. Perceptia indivizilor despre respectivele realitati poate fi cu totul
alta. Cineva poate trai foarte prost si sa perceapa propria stare, de exemplu, ca fiind
acceptabila sau chiar buna. Operatorii de teren nu o data asista la asemenea scene în
care oameni aflati în mare nevoie, care nu au aproape nimic în gospodarie, la o
întrebare de genul “Cum apreciati starea materiala pe care o aveti?” raspund cu “bine”
sau, la extrema, ”foarte bine”, iar la polul opus, oameni cu stare mate riala foarte buna
declara ca sunt nemultumiti de aceasta. Dincolo de un efect de fatada sau de posibile
erori ale operatorilor, fenomenul este cu mult mai profund. Este vorba de faptul ca
perceptiile noastre asupra realitatii sunt conditionate esential de factori psiho-sociali,
de ordin valoric -atitudinal, care dau semnificatii speciale acestei realitati. Aceasta
componenta perceptiva este indispensabila oricarui proces de definire a situatiilor,
inclusiv electorale.

65
Fig.7.3.Schema definirii situatiei electorale
Câmpul
comunicational

perceptii imagine

asteptari definirea
obiective problemei vot
asteptari si a exprimat
subiective solutiilor

conceptie ideologie optiune

despre vot de vot

Câmpul intentie de vot

resurselor

Asa cum se poate observa si din schema propusa, perceptiile se pot forma
numai pe baza receptarii unor mesaje si prin actiunea factorilor personali care tin de
resursele indivizilor. În acest tablou însa mai intervin cel putin alte doua elemente
intercorelate. Este vorba de conceptia asupra votului si de asteptarile subiectilor.
Primul element constituie un factor autoreflexiv, care actioneaza în procesele
decizionale. Cu alte cuvinte indivizii au o anumita imagine asupra mecanismului la
care sunt parte si nu conteaza câtusi de putin daca ea este corecta sau nu. În oricare
din conditii aceasta autoreflexivitate influenteaza actul decizional al stabilirii optiunii
si al declansarii comportamentului de vot. Votul poate fi unul de suport de exemplu,
poate fi unul reactiv, ritualic, obligatoriu, lipsit de importanta, unul în care sunt furat
sau îmi exprim liber opiniile etc. Aceasta conceptie asupra votului, în fapt asupra
mecanismului electoral poate influenta întregul proces al definirii situatiei electorale,
iar împreuna cu factorii pusi în miscare, actul decizional privitor la vot.

66
 Asteptarile electorilor, ca si componenta a definirii situatiei electorale,
reprezinta orizontul obiectiv si subiectiv, în care subiectii definesc o situatie
electorala. Orice asemenea definire se face doar prin raportarea la un orizont
temporal. Dincolo de evidenta ca electorii, atunci când voteaza, pot sa priveasca spre
orice punct de pe axa temporala, este clar ca ei întotdeauna au prioritar un orizont de
timp, mai structurat sau nu, privitor la viitor. Aceasta pentru ca, în efortul de
rationalizare a actului decizional, si ca rezultat pe de alta parte al comunicarii politice,
orice subiect îsi proiecteaza anumite asteptari în raport cu votul sau/si cu realitatea
sociala. Acestea au un caracter obiectiv atunci când ne referim la cunoasterea acestei
realitati, ne asteptam sa se mareasca preturile sau sa cada Guvernul, anticipam o
greva, o anume declaratie sau, în aceeasi masura, la un nivel subiectiv, ne exprimam
anumite dezirabilitati în raport direct sau mediat cu propria persoana. Dorim sa traim
mai bine, asteptam sa se schimbe o anumita situatie particulara sau pur si simplu
dorim sa câstige cei care consideram ca ne reprezinta. Prin urmare avem pe de o parte,
asteptari, sa le zicem obiective , în raport cu realitatea sociala si care sunt un produs
al cunoasterii acesteia fiind un fel de predictii ale simtului comun. Ele au conotatiile
subiective ale acestui tip de cunoastere, dar nu implica decât mediat subiectul.
Pe de alta parte, avem asteptari subiective, care sunt produsul direct al
dorintelor subiectilor si nu un rezultat neaparat al cunoasterii realitatii. Exista o
oarecare granita a impreciziei determinarii acestor doua tipuri de asteptari. Distinctia
o facem totusi pentru ca cele doua tipuri de asteptari, conditionate subiectiv ambele, în
mod evident, pot sa se afle în contradictie. Putem dori foarte tare ca liderul x sa
câstige fotoliul prezidentiabil, dar sa stim ca acest lucru nu este posibil. Poate exista
deci o asteptare subiectiva si o alta obiectiva. La alegerile prezidentiale din 96, de
exemplu, pentru multi electori, asa cum o sa vedem, asteptarile obiective au fost cu
mult limitate fata de cele subiective. La nivelul primelor, pentru multi electori nu au
existat decât doi nominalizati la fotoliul prezidentiabil, domnii Ion Iliescu si Emil
Constantinescu, desi la nivel subiectiv au fost cu mult mai multi. Dintr-o alta
perspectiva acest tablou poate fi acela al rationamentelor electorale. Electorii tind sa
stabileasca o demarcatie între competitorii reali si cei care, în realitate, nu concureaza
pentru fotoliul prezidentiabil. Spre exemplu în 1996 aproximativ jumatate din votantii
PRM nu au votat cu Corneliu Vadim Tudor la presedintie, acesta nefiind perceput la
nivel „obiectiv„ ca si competitor, ceea ce nu s-a mai întâmplat însa în 2000, atunci

67
când domnul Corneliu Vadim Tudor a intrat în ultima parte a campaniei pe axa
centrala electorala.
Acest tablou nu poate fi complet daca nu ne referim la produsul proceselor de
comunicare politica care apare la acest nivel. Este vorba de producerea unor imagini
ale diverselor “obiecte” ale realitatii sociale , ca si de anumite conceptii ideologice,
care la acest nivel functioneaza uzual prin intermediul conceptelor ideologice. Prin
intermediul tuturor acestor elemente se pot defini, atât problema electorala, cât si
solutiile acesteia. Asa cum am mai aratat, definirea solutiilor reprezinta deja un pas
enorm în actul decizional pentru ca raportarea în termeni polari, ca si act simplificator,
fac sa se conceapa un numar foarte restrâns de solutii, iar în unele cazuri una singura.
Procesul definirii situatiei electorale este unul care reclama o anume
temporalitate. Din acest motiv, pâna la exprimarea reala a votului, putem vorbi de o
intentie de vot. Aceasta exista numai în masura în care a fost definita problema
electorala. Partea proasta a lucrurilor este aceea ca, metodologic, intentia de vot este
studiata prin sondaje de opinie, care nu disting cu o fidelitate satisfacatoare pe cei care
si-au definit deja problema sau, si mai general, situatia electorala, de cei care nu au
realizat acest lucru. Într-un asemenea sondaj, alegerea unui nume de personalitate sau
partid reprezinta un act foarte simplu si se poate realiza chiar si fara o definire a
situatiei. Problema care poate sa apara este aceea a corectitudinii si a valorii predictive
deficitare a unei asemenea investigatii.
Studiile de tip cantitativ, centrate pe sondaje sau chiar anchete, nu pot sa
surmonteze un asemenea handicap. Aceasta pentru ca statistic sunt combinate si
calculate optiuni individuale, care nu sunt în realitate identice. O întrebare chiar
banala, de genul “Daca ar avea loc alegeri duminica viitoare cu cine ati vota?” induce
tipuri variate de situatii în care se pot pune subiectii. Problema clasica este aceea ca
niciodata nu au loc alegerile duminica urmatoare si deci, cel mai adesea, subiectii nu
si-au definit situatia în care sunt pusi ca situatie electorala. La limita ei aleg un simplu
nume de actor politic, pe diverse considerente contextuale. O parte a acestora, posibil
ca vor face o alegere similara si la vot. O parte sigur nu vor repeta optiunea pentru ca
la alegeri ei vor vota în functie de modul în care îsi definesc situatia electorala, si, asa
cum am vazut, acest mecanism este mult mai complicat si nu poate fi substituit de un
simplu efort de imaginatie.
Solutia surmontarii unei asemenea limitari metodologice o poate constitui doar
analiza de tip calitativ, cea care este în masura sa ne ofere informatii despre modul în

68
care subiectii îsi definesc optiunile, ca si mai general situatia electorala în care se afla.
Doar asa putem întelege de ce multi electori, desi critica sistematic un anumit lider
sau o anumita formatiune, pot vota totusi la fel de sistematic cu acestia sau de ce un
actor politic foarte apreciat în sondaje poate sa obtina la alegeri mult mai putine
voturi. Simpatia sau aprecierea unui actor politic nu înseamna si compo rtament
de vot în favoarea acestuia. Extrem de des putem întâlni situatii în care un lider
politic poate fi caracterizat extrem de favorabil, dar nu ca fiind si un posibil ocupant al
unei anumite pozitii politice, de primar sau de Presedinte spre exemplu.
Rezultanta procesului despre care vorbim o constituie formularea unei optiuni
în termenii care au fost definiti prealabil. Aceasta optiune poate fi însa foarte diferita,
inclusiv aceea de a refuza sa faci o alegere si de a nu te prezenta astfel la vot. La un
nivel obiectual stabilirea unei optiuni se traduce în performarea unui comportament de
vot adica în exprimarea votului.

Votul ca act decizional

Dintr-o perspectiva diferita de cea în care am facut analizele precedente, votul
poate sa para chiar si pentru un nespecialist ca o chestiune de decizie. Este vorba de
actul de alegere a unei alternative politice. Modelul prezentat a încercat sa contureze
mecanismele care fac posibila decizia de vot. Daca încercam sa privim lucrurile în
aceasta forma atunci ne putem întreba ce fel de act decizional este acela al alegerii
unei optiuni de vot. Este un act rational sau unul nerational? Pentru ultimul termen nu
dam sub nici o forma o semnificatie peiorativa. Este alegerea una rationala sau una
afectiva? În modelul nostru nu apar însa acesti termeni. Exista rationamente
electorale? Sunt determinabile comportamentele de vot în registru afectiv?
Este evident ca raspunsul la aceste întrebari nu este simplu. Aceasta în primul
rând pentru ca întrebarile nu au un singur raspuns, care sa aiba forta transarii realitatii,
în primul rând pentru ca ele sunt relativ imprecis formulate. Insistam asupra lor pentru
ca în forme diverse ele se regasesc în multe tipuri de analize dedicate problemelor
electorale.
Ce înseamna în fond un rationament electoral? Probabil ceva de genul: “Îl aleg
pe x pentru ca cei mai multi îl vor alege” sau dimpotriva, ”îl aleg pe y pentru ca putini
îl vor vota si risca sa nu intre în Parlament” sau, pur si simplu, aleg forte diferite
pentru Camera Deputatilor, Senat si Presedintie pentru ca sa nu apara un monopol de
putere” si foarte usor se pot gasi si alte exemplu.

69
 În alte cuvinte întrebarea este aceea privitoare la ce gândesc oamenii atunci
când voteaza. Dar în acesti termeni ideea de rationament electoral este valabila doar la
modul operational si metodologic, de exemplu pentru a distinge anumite tipuri de
întrebari de altele într-un chestionar. La modul concret si real ea nu functioneaza. Toti
oamenii gândesc atunci când voteaza. Exista o anume explicatie în termeni
rationali, chiar daca nu întotdeauna exista si o sustinere logica corecta. Ideea ca unii ar
vota fara sa gândeasca nu este decât o simpla acuza politica si nimic mai mult. Toti
oamenii au semnificatii cognitive în raport cu votul, cu optiunea pe care o fac. Chiar
daca aceste explicatii pot fi extrem de simple “daca îl votez pe asta o sa fie bine” ele
au toate o sustinere de tip rational.
Pe de alta parte conditionarea afectiva functioneaza interdependent,
aproape în toate situatiile. Este clar ca un candidat îmi poate placea în timp ce altul
îmi este antipatic. Pe unii îi pot simtii aproape, pe altii nu. În special în cazul
personalitatilor, spectrul afectiv tinde sa fie o componenta importanta a actului de
decizie. Întrebarea care se poate pune este aceea a locului pe care toti acesti factori
afectivi, respectiv rationali îl au în modelul propus de noi. Daca actul deciziei poate fi
în linii mari circumscris momentului constructiei optiunii, începând desigur cu actul
definirii problemei si solutiilor, locul factorilor rationali sau afectivi este mai greu de
precizat.
În realitate, asa cum am precizat, nu putem avea un univers rational, respectiv
unul afectiv în sine, independent de alti factori determinanti. Toti factorii pot fi
cuprinsi în “cutia neagra” a definitiei situatiei electorale. Pentru a întelege însa toate
aceste raporturi de conditionare implicate este necesar sa insistam asupra unui aspect
mai general.
Exista doua nivele la care se pot judeca lucrurile. În primul rând exista planul
real al comportamentelor si deciziilor concrete si în al doilea rând unul
declarativ, al justificarilor si rationalizarilor, de regula post facto ale optiunilor.
Pentru orice actiune sociala oamenii pot da o definitie rationala a factorilor cauzali
care au condus la comportamentele implicate, iar atunci când am vorbit de atribuire
am aratat cum functioneaza acest proces. Aceasta nu înseamna ca actiunea este
rationala. În termeni weberieni adecvarea mijloacelor la scopuri reprezinta temeiul
unei actiuni rationale. În realitate însa, dincolo de exemplele oferite pedagogic si care
nu au valoare explicativa, ci doar descriptiva, situatia este mult mai complexa.

70
 Din punctul nostru de vedere nici o actiune sociala nu are temei rational.
Temeiul actiunilor sociale îl constituie, fie normativitatea, fie comunicarea persuasiva.
Motivatia actiunilor sociale nu poate sa se gaseasca în registru rational cognitiv.
Acesta poate doar descrie realitatea, dar nu sa o si schimbe. Actionam datorita unei
normativitati care ne impune registre actionale în anumite situatii sau datorita unor
mesaje persuasive primite direct sau mediat. Faptul ca omul rational al modernitatii
opereaza cu justificari de tip rational pentru actiunile sale nu schimba situatia. În
realitate atât inginerul care construieste un pod, cât si capitanul care se scufunda cu
propriul vas sunt autorii unor actiuni la fel de non-rationale desi nu de acelasi tip.
Utilizarea corecta a unor mijloace pentru a îndeplini o actiune nu constituie
câtusi de putin temeiul actiunii respective, ci doar o garantie a reusitei, a eficientei ei.
Chiar daca cineva alege mijloacele cele mai bune pentru a îndeplini o actiune, nu
din acest motiv actioneaza. Chiar daca privim altfel, sugerând un alt exemplu, daca
cineva, revenind la vot, voteaza pentru formatiunea x pentru ca daca vin ceilalti la
putere ar putea avea mari probleme, actiunea concreta a votului nu are un suport
rational, ci doar rationalizant. Cu alte cuvinte actul alegerii este produsul unor procese
complexe, de factura normativa si persuasiva si nu al unui rationament.
Analiza însa nu trebuie sa o purtam la acest nivel, individual, pentru ca pe noi
ne intereseaza cu adevarat doar dimensiunea sociala, actiunile de acest tip si nu cele
individuale. În primul caz, comportamentele pot avea si o baza instinctuala, la nivel
social neputând vorbi decât în manifestarile colective violente de o asemenea
conditionare si atunci doar într-o forma relativa.
Ce înseamna toate aceste lucruri? Nimic altceva decât faptul ca în realitate,
chiar daca sunt prezente analizele rationale si nu doar rationalizarile post facto, ele nu
constituie decât o componenta a cunoasterii comune prezenta la nivelul oricarei
definitii a situatiei electorale si nimic altceva. Rationamentul poate ajuta la procesul
de cunoastere asociat celui de definire a situatiei electorale, dar nu conduce la
optiunea de vot.
Cu alte cuvinte schema decizionala este cu mult mai complexa nefiind vorba
de rational si de afectiv, ci de mai multi factori care conditio neaza procesul alegerii.
Este vorba de componente atitudinal valorice, de perceptii, de asteptarile obiective
determinate la nivelul cunoasterii comune, de cele subiective, care sunt conditionate
valoric si, de ce nu, si afectiv, de conceptiile privitoare le vot, ca si de normativitatea
care reglementeaza sistemul electoral. În fapt, întregul proces de definire a situatiei

71
electorale este o componenta a cunoasterii comune specifica fiecarui individ.
Rationalizarile sunt un tip de produs al acesteia, dar nu ele pun în miscare mecanismul
electoral.
Votul, de data acesta din perspectiva comunicationala, este un tip de feed-
back al comunicarii politice. El poate fi privit ca si act de comunicare si oricum este
generat, la nivel actional sau comunicational de comunicarea politica, de
normativitatea sociala si evident conditionat de resursele electorilor. Iar toate aceste
elemente functioneaza prin intermediul mecanismului definirii situatiei electorale.
Daca problema rationalului pare a fi destul de precis precizata, cea a
afectivului este mult mai nuantabila. Este clar ca afectivul, atractivitatea fizica chiar,
opereaza în sistemul electoral. Folclorul postdecembrist privitor la sustinerea feminina
a domnului Petre Roman este unul care are precedente în sisteme electorale cu
experiente mult mai semnificative. La alegerile din 1965 din Franta populatia
feminina a votat în corelatie semnificativa cu vârsta. Pentru François Mitterrand,
femeile tinere, iar cu generalul DeGaulle, cele mai în vârsta. Este clar ca nu
indicatorul vârsta era cel mai important, atât timp cât corespondenta nu înregistra
aceleasi valori si pentru populatia masculina.
Nu trebuie sa exageram însa. Chiar si în exemplul francez este greu de a
distinge suportul pentru o anumita imagine, anumite teme sau idei, de cel pentru
aspectul fizic al unei persoane. Aspectul conteaza întotdeauna, dar el nu este un
produs pur nici în realitate si nici într-un sistem electoral. În modelul nostru am vorbit
de imagini pentru ca ele sunt de fapt produsul real cu care se opereaza.
De la Ernest Dichter, cel care în perioada interbelica, prin studiile sale dedicate
promovarii produselor cosmetice a reusit sa monetizeze termenul de imagine, acest
concept, a devenit unul indispensabil sferei politice. Imaginea unei personalitati sau
chiar a unei institutii presupune însa mai multe componente si nu doar pe cele legate
de aspectul exterior sau de conditionarile afective induse subiectilor receptori. La
nivelul imaginii sunt implicate, atât componente valorice si afective, cât si de
încredere, de identificare si autoidentificare, de ordin ideologic chiar, si din acest
motiv nu putem vorbi doar de o componenta afectiva a imaginii actorului politic.
Desigur ca la limita, la nivel strict individual, cineva poate vota doar pe baza unor
considerente afective, “pentru ca actorul politic x îmi place”. Dar este foarte greu de
crezut ca imaginea acestuia nu are si semnificatii atitudinal valorice sau normative.
Liderul x poate sa arate foarte bine, sa ne placa, dar el ne poate place si pentru ca

72
reprezinta un model social al virilitatii sau fermitatii, al liderului corect sau al
luptatorului etc. Ori aceste din urma determinari sunt conditionate social si nu pot fi
disociate de preferintele pur afective.
Din aceste motive, pentru ca nu dorim o analiza psihologica sau de nivel
individual, nu operam cu termenii de “rationament” sau de “afectivitate” la nivelul
sistemului electoral. Nu respingem aceste componente si nici nu le minimalizam în
cadrul mecanismului electoral. Consideram doar ca din punct de vedere social ele
functioneaza în cadrul unor mecanisme mai complicate.
Modelul pe care l-am prezentat nu este înca unul functional. Am încercat sa
prezentam doar componentele, dar nu si modul în care ele pot functiona. Pentru a
trece la aceasta dimensiune procesuala legata de mecanismul care pune sistemul
electoral în functiune este necesar sa coborâm (sau sa urcam) la nivelul empiric si sa
încercam sa analizam mult mai profund fiecare din termenii principali ai modelului.
Ori nu putem porni aceasta analiza fara a studia însusi universul investigatiei.
Orice sistem electoral presupune doi actori principali: Electoratul si evident actorii
politici. În modelul propus ei apar în maniere diferite. Actorii sunt prezenti ca atare în
timp ce electoratul este prezentat într-o maniera indirecta prin “cutia neagra” a
definitiei situatiei electorale. Electoratul însa constituie elementul deopotriva central
si referential pentru orice analiza a unui sistem electoral. Metodologic el constituie
unul din termenii majori ai oricarei investigatii, cu atât mai mult pentru una de tip
sociologic. În fond analiza electorala nu poate fi centrata decât pe electorat,
comunicarea politica sau pe actorii politici. În cursul urmator vom analiza din acest
motiv electoratul.

ÎNTREBARI:
1. Ce reprezinta procesul de definire a situatiei electorale?
2. Care sunt factorii majori care influenteaza definirea situatiei electorale?
3. Ce sunt asteptarile obiective?
4. Ce sunt asteptarile subiective?
5. Care sunt solutiile în mecanismul de finirii situatiei electorale?
6. Simpatie versus comportament de vot
7. Votul ca act decizional

73
8. Rationament si rationalizare electorala
9. Care este nivelul afectiv si cel rational al comportamentului electoral?

74
Cursul 8

Electoratul
Tranzitia; De la electoratul socialist la cel prezent

Nu poti întelege elementele definitorii ale

electoratului prezent, daca nu încerci sa te raportezi
într-o perspectiva cronologica si constitutiva la
sistemul electoral ca atare. Mecanismul votului si
constructia electorala îsi au originea în regimul politic
socialist, si evident în perioada tumultoasa a debutului
deceniului zece.

Sistemul electoral socialist.

Este foarte greu sa vorbesti despre un sistem electoral care nu a fost niciodata
studiat stiintific din interior si, mai ales, la destul timp dupa ce el nu mai functioneaza.
Mai general însa, societatea de tip socialist a fost extrem de putin analizata stiintific.
Multele lucrari aparute, în occident în primul rând, prezinta sumar, chiar când
încearca sa fie cât de cât obiective, anumite caracteristici extrem de generale si de
regula de bun simt. Cel mai adesea totul se reduce la controlul politic, la cenzura, la
dirijismul economic, la absenta drepturilor omului si totul prezentat de regula într-un
registru de tipul “asa nu este bine”. Pe de alta parte, analistii sociali din aceste tari,
dupa schimbarile de la sfârsitul deceniului trecut, fie au preluat tezele de aceasta
factura, fie au încercat sa priveasca mai degraba la ceea ce urma si mai putin la ceea
ce a fost. De fapt nici nu credem ca o analiza stiintifica, obiectiva ar fi putut exista în
primii ani de dupa schimbarile politice din Est, dat fiind continutul ideologic extrem,
impregnat în orice analiza asupra trecutului. Dar putem analiza oare dezvoltarea
prezenta sau, cum ne place sa spunem, tranzitia postcomunista, fara a cunoaste exact
datele de la care am plecat? A fost sistemul electoral socialist, spre exemplu, doar o
simpla formula politica lipsita de un continut social. La limita, în acest fel, am putea
considera ca nu a existat vot si nici un mecanism electoral real în socialism si atunci

75
practic putem considera ca în 1990 plecam de la zero. Nu este însa nici pe departe
adevarat. Votul a fost un element definitoriu al societatii socialiste si el nu poate fi
redus ca fenomen social la cenzura sau control politic. Nici macar acest control nu
trebuie absolutizat. Cert este însa, ca sistemul functiona diferit comparativ cu
societatile democratice liberale.
În primul rând votul, în dimensiunea sa sociala, exista la mai multe nivele, si
nu doar la cel politic. De la organizatiile de pioneri si pâna la cea mai umila
întreprindere, votul este prezent în cele mai diverse situatii. Nu este vorba doar de
organizatiile politice. Se alegeau sefii de clase la scoala sau responsabilii pentru
diverse alte lucruri, se alegeau si liderii de sindicat si reprezentantii în diverse consilii,
se alegeau chiar si cei care nu ar fi trebuit în mod normal sa fie alesi. Este evident ca,
cu cât urcam pe scara ierarhica, cu atât votul era mai controlat de reprezentantii
puterii. La nivelele bazale însa, nu era prezent întotdeauna acest control.
De fapt conteaza putin acest aspect, sociologic este mai important faptul ca
ideea alegerii reprezentantilor, a delegarii publice a responsabilitatilor este o valoare
centrala inoculata populatiei în acea perioada. Faptul ca nu se respecta ceea ce oficial
se declara nu este decât un element consonant cu discrepanta mai generala între
ideologie si activitatea politica, specifica oricarui regim comunist.
Democratia socialista, la nivel de propunere valorica consacra votului si, mai
particular, votului politic o pozitie cu totul deosebita. Dar chiar si celelalte
componente ale unui mecanism electoral sunt prezente si functioneaza. Alegerile,
dominate este drept de alegerile pentru functiile centrale politice, sunt precedate de
campanii de propaganda extrem de active. Desigur, nu se pune problema unei
competitii, nici macar formale, pentru aceste functii. Competitia nu exista real în
primul rând pentru ca cei care concureaza sunt deja selectati de putere. Un anumit gen
de competitie exista totusi atunci când avem de a face cu alegerile pentru Marea
Adunare Nationala. Pe liste erau prezenti, de regula, mai multi candidati propusi din
partea unui organism, pretins nepolitic, Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste.
Electorii alegeau real între acestia în foarte multe cazuri.
Cele mai importante aspecte ale acestui tip de sistem electoral, care
functioneaza într-un context de control politic totalitar, nu credem ca sunt acelea
legate de calitatile nedemocratice sau de disfunctionalitatile evidente ale sistemului, ci
acelea legate de câmpul valoric si modelele culturale pe care el le promoveaza la
nivelul populatiei. Iata de ce, imediat dupa Revolutie, populatia a încercat sa-si asume

76
tocmai aceste modele, promovate declarativ de catre puterea comunista, dar nepuse
real în practica. În primul si partial, în al doilea an dupa 1989, cei mai multi dintre
români au devenit democrati potrivit modelului de democratie pe care l-au avut
decenii în minte, democratia socialista. Nu întâmplator astfel, dupa 1990, populatia a
încercat sa se raporteze la vot potrivit unor asemenea modele. Au început chiar sa fie
alesi directorii întreprinderilor, au aparut miscari pentru “detronarea” diversilor lideri,
cetatenii si-au asumat total rolurile de electori în diverse structuri sociale, roluri
promise de mult timp si doar acum posibil de pus în practica.
Este firesc ca cel putin în primii ani de dupa Revolutie populatia sa încerce sa
activeze în principal modelele culturale socialiste. Ele vor fi în aceasta perioada mai
degraba împlinite decât depasite. Iesirea din aceste modele s-a produs lent si într-un
fel nici pâna astazi procesul nu s-a încheiat. Pe de alta parte, o abandonare totala a
modelelor culturale propuse de regimul trecut, nici nu este posibila si probabil nu
întotdeauna de dorit.

Mai 1990; Iesirea din socialism

În Decembrie 1989, aproape pentru toata lumea, conta doar debarcarea lui
Ceausescu si a camarilei sale. Ochii erau tintiti aproape exclusiv pe clanul Ceausescu,
teroristii doar, erau cei care mai reuseau sa capteze atentia. Aproape de la sine s-a
impus o noua forta ce parea a reprezenta pentru toti solutia viitoare, Frontul Salvarii
Nationale. Acesta, puternic mediatizat, parea, în realitatea revolutionara televiziva, a
fi legat de toti care apareau pe micul ecran. Oarecum, el aparea ca fiind legitimat, dar
si legitimarea tuturor celor care ieseau în fata în zilele respective. Nu era nici un
moment în acele zile prea clar ce fel de structura are si nici cine l-ar conduce. Probabil
ca nu prea era important acest lucru pentru cei multi. La scurt timp a aparut o
nuantare. Începea sa se vorbeasca de Consiliul Frontului Salvarii Nationale, poate
tocmai pentru ca, desigur, nu puteai avea reprezentativitate nationala, asa cum o
indica denumirea, doar prin aparitia la televizor.
În teritoriu s-au organizat imediat consilii locale si astfel, în foarte scurt timp,
s-a nascut un nou partid politic. Desigur nu oficial, ci, mult mai important, în mintile
oamenilor. FSN era clar un înlocuitor al PCR-ului pentru cei mai multi. Mai mult, în
institutii, scoli si fabrici au loc, în numeroase cazuri, alegeri pentru desemnarea
organizatiilor de “baza” ale FSN. Parea, pentru câ teva saptamâni, ca nu s-au schimbat
decât initialele care facilitau o noua circulatie a elitelor. Cam în aceeasi perioada s-au

77
reînfiintat, sau pur si simplu au aparut primele partide politice oficiale - în masura în
care putem vorbi de un asemenea caracte r în acele momente. Acestea sunt, pe de o
parte partidele considerate istorice, iar pe de alta parte câteva formatiuni legate direct
de evenimente la Timisoara si Bucuresti. Multe dintre acestea nu s-au înregistrat
oficial sau au fost înregistrate cu mult mai târziu si din acest motiv este greu de a mai
gasi izvoarele fluviului partidelor politice în România postdecembrista.
Dintre celelalte partide, cele istorice, Partidul National Taranesc cu un nou
sufix, CD, adica crestin democrat, mai apoi Partidul National Liberal, ca si Partidul
Social Democrat din România, sunt fara îndoiala cele mai vizibile în acele momente,
însa mai mult ca si curiozitati ale Revolutiei, foarte putini luându-le în serios. Aceasta
pentru ca nu exista nici un fel de idee de opozitie sau mai bine spus opozitia era fosta
putere si nimeni în acele saptamâni nu parea sa aiba curajul sa o sustina public.
La 12 ianuarie 1990 s-a produs un prim eveniment semnificativ pentru istoria
electoratului din România. O prima manifestatie împotriva noii puteri. Aceasta din
urma devenise deja mult mai vizibila si avea un lider în persoana lui Ion Iliescu. Unul
din vicepresedintii CFSN, Dumitru Mazilu, dupa toate probabilitatile, a stat în spatele
acestei manifestari. Ca a organizat-o sau ca a avut proasta inspiratie sa i se alature este
greu de stiut. Cert este ca, dupa modelul Revolutiei, lumea iese în strada, este vorba
de câteva mii de oameni, si scandeaza împotriva puterii constituite. Pentru prima data
se aude clar si distinct lozinca “Jos comunismul”, aceasta fiind în realitate prima
manifestare clar definita si definibila ca anticomunista.
Telespectatorii revolutionari nu prea întelegeau mare lucru. Opozitia, adica cei
cu care luptam, se afla în puscarie sau în Ghencea. Ce cauta în strada? Prezenta lui
Dumitru Mazilu printre contestatari sporeste confuzia pentru unii, dar da claritate
pentru altii, care înteleg totul: este o lovitura de stat! Idee care va mai fascina câtiva
ani societatea civila si lumea politica. Oamenii se ridica rapid împotriva acestor
pucisti. Ce vor ei? Nu prea conteaza. Sunt redusi rapid la tacere. Ceea ce a fost
important cu adevarat este tocmai faptul ca este momentul în care începe sa se impuna
ideea unei alte opozitii decât cea de tip militar (teroristii, securistii) sau decât cea data
de fosta putere comunista. Mitingurile împotriva puterii iau amploare la sfârsitul lunii
ianuarie. De data aceasta în spatele actiunilor se aflau sau doar pretind acest lucru,
partidele istorice. Apar imediat si contramanifestatiile, si mai ales mineriadele.
Contestatarii sunt, la nivel national, o minoritate absolut nesemnificativa
statistic în acele momente. Ea este formata în cea mai mare parte din populatia

78
frustrata a Revolutiei si nu de sustinatori ai unor forte politice. În orice miscare
revolutionara pentru multi indivizi apare o frustrare relativa, semnificativa, data de
orizontul de asteptari extrem de mare si rezultatele benefice obtinute pentru indivizi.
Multi dintre locuitorii oraselor mari au petrecut în zilele Revolutiei multe ore în strada
sau în diverse institutii, având iluzia ca ei cu adevarat lupta cu fosta putere comunista.
Cei mai multi dintre acestia nici nu au avut arme si nici nu au luptat cu cineva. Ei au
participat doar prin simpla prezenta la evenimente. Ei au simtit, în mod logic si
normal, ca ar fi trebuit recompensati. În mintea tuturor reprezentarea sociala a
Revolutiei nu poate fi foarte diferita de ceea ce a însemnat Revolutia socialista. Ce
alte experiente ar fi putut exista? Dar era atunci normal, ca daca lupti cu puterea si o si
învingi, trebuie cumva sa-i iei locul si, cel putin în cartile de istorie asa scria. Numai
ca, evident, în noile structuri nu poate fi loc pentru toata lumea. Pe de alta parte mai
exista o populatie însemnata nesatisfacuta data fiind defazarea acesteia în raport cu
evenimentele. Sunt oameni care au ajuns prea târziu la Televiziune sau la Comitetul
Central, sau pur si simplu în locuri care s-au dovedit mai apoi importante. Zvonul ca
noua putere s-a impus ca rezultat al “crosului”, cei care au ajuns primii în diverse
cladiri importante ne conduc acum, a aparut chiar în noaptea de 22 Decembrie.
Oricum el nu era decât expresia raportarii si identificarii evenimentelor cu o revolutie
socialista.
Exista deci nemultumiti naturali care se întorc împotriva noii puteri. La acestia
se adauga si simpatizantii noilor partide atunci când acestea nu racoleaza ca si membri
asemenea nemultumiti. Cert este ca, dintre cei care îsi exprima public nemultumirea,
cei mai multi nu au legaturi directe cu nici un partid. Nu putem spune însa simplu
partide de opozitie pentru ca de la 1 februarie 1990 scena politica s-a complicat.
S-a nascut o noua formatiune cu caracter legislativ marindu-se si mai mult
confuzia. Aceasta deoarece FSN actioneaza atât ca partid, cât si ca organism legislativ
prin CFSN. Noua structura are un rol legislativ si poarta numele de Consiliul
Provizoriu de Uniune Nationala (CPUN) si este format jumatate din membri FSN si
jumatate din reprezentanti ai noilor partide, la care se mai adauga reprezentantii
minoritatilor si ai unor asociatii precum Asociatia Fostilor Detinuti Politici.
În felul acesta dispar, în mod formal, partidele de opozitie sau altfel spus, sunt
puse într-un creuzet comun care creeaza impresia unei forte comune. Guve rnul este
condus de o personalitate în formare, un profesor universitar foarte tânar pe atunci,

79
Petre Roman si nu este declarat a fi un Guvern de partid, ci mai degraba un gen de
“emanatie” a Revolutiei, ca sa folosim un cuvânt în voga pe atunci.
Aparitia CPUN -ului este indiscutabil un foarte mare pas înainte. Desigur ca
pentru multi, odata cu el si sedintele sale, televizate în direct cele mai multe, au
renascut nu numai partidele politice, ci si lumea lui Caragiale. Cu toate acestea
oamenii încep sa se obisnuiasca cu ideea ca multi sunt cei care lupta pentru putere, dar
si cu ideea totodata de campanie electorala, caci aproape toata perioada respectiva a
reprezentat o campanie. Ea a fost o campanie utila, atât pentru FSN, cât si pentru
restul lumii, dar mai ales pentru Presedintele CPUN, domnul Ion Iliescu, cel care se
impune acum în fata publicului ca un foarte abil si priceput politician. Rezultatele
alegerilor din mai 1990 vor confirma acest lucru.
Alegerile din luna mai vor constitui o serioasa lectie aplicata de catre electorat
opozitiei politice adica celei mai mari parti a partidelor înscrise în cursa electorala, dar
în primul rând partidelor istorice. Acestea atât la nivel parlamentar, cât si prezidential
au fost invalidate de catre cea mai mare parte a populatiei. Domnul Ion Iliescu câstiga
fara drept de replica cursa prezidentiala cu peste 85% voturi în fata domnilor Radu
Câmpeanu, seful PNL (10,60%) si a lui Ion Ratiu, reprezentant al PNT-cd (4,23%).
FSN-ul câstiga majoritatea absoluta obtinând 66,31% voturi, urmând UDMR cu
7,23%, PNL cu 6,41%, MER cu 2,64%, PNT-cd cu 2,56%, AUR (viitorul PUNR) cu
2,12%, PDAR cu 1,83% PER cu 1,69%, Partidul Socialist Democratic Român cu
1,05% urmând alte noua formatiuni cu mai putin de un procent.
De ce aceste rezultate? Pentru unii, mai clarvazatori sau doar mai tematori, ele
erau perfect anticipabile. Poate nu pentru asa putini însa. Pe de alta parte altii, în
general sustinatorii opozitiei, sunt cu totul derutati. Multi dintre ei fiind absolut
convinsi de vic torie înaintea scrutinului, deruta provenind din procentele derizorii pe
care le au obtinut reprezentantii acestor formatiuni. Cine sunt vinovatii pentru aceste
rezultate? O prima tentatie este cea “revolutionara” de a nu accepta regulile. Sunt
aduse tot felul de acuze privind frauda electorala si cu siguranta ca au fost si multe
nereguli. Nimeni nu le poate lua în serios însa atâta vreme cât rezultatele sunt atât de
transante. Multi se debusoleaza, altii prefera sa continue modelul “luptei”
revolutionare.
Acest model era deosebit de simplu. Revolutia din decembrie a impus o
schema, un model revolutionar de actiune extrem de facil. Puterea poate fi rasturnata
doar prin perseverenta si prin capacitatea de rezistenta, de opozitie, fata de ea. Unde?

80
Unde altundeva decât în strada, acolo unde cel putin la televizor parea a se desfasura
spectacolul si acolo unde îi sta bine unei revolutii sa se afle. Ideea era aceea ca
majoritatea populatiei, mai putin cei etichetati ca fiind comunisti, este în fapt
împotriva puterii, dar nu au curajul sa o arate si sa o exprime. Daca unii au însa acest
curaj si vor putea rezista suficient timp în strada, atunci pâna la urma puterea si în
primul rând slujitorii ei vor ceda. Nu asa se petrecusera lucrurile în Decembrie?
Pentru cei mai multi da. Acest model este aplicat în practica de o parte importanta a
sustinatorilor opozitiei. Un produs -l a reprezentat fenomenul Piata Universitatii care
în primavara lui 1990 a sustinut pe de departe, dupa evenimentele de la Târgu Mures,
capul de afis al ziarelor. Treptat se contureaza o distinctie, care va deveni o adevarata
falie în timp, între “clarvazatori” si “orbi”, adica între cei care “înteleg” ce se întâmpla
si continua lupta, în strada în primul rând, si cei care nu îsi dau seama ca Revolutia a
fost “furata”, iar comunistii cu un alt chip au ramas la putere. Aceasta distinctie va fi
prezenta mult timp în societatea româneasca si va constitui un important suport
tematic electoral, cel putin doi ani dupa Revolutie.
Daca ne întoarcem la prima parte a lui 1990, momentul de cotitura în evolutia
electoratului în acele momente l-a reprezentat nu momentul alegerilor, ci cel al
evenimentelor din 13-15 iunie. În iunie se încheie prima etapa a evolutiei
postdecembriste a electoratului Român. Dupa tulburarile din 13 iunie, provocate în
mod indiscutabil în cea mai mare parte de putere si în nici un caz de cei care au fost
acuzati atunci de acest lucru, urmeaza venirea minerilor la Bucuresti si riposta extrem
de dura a acestora, ca si a majoritatii bucurestenilor în raport cu cei care pareau a nu fi
sustinatorii noii puteri, care era de asta data legitima. De ce se încheie o etapa? Pentru
ca se iese definitiv din socialism. Se impune în fine ideea luptei politice si a
respectului pentru regulile jocului electoral. Nu în ultimul rând, ideea Revolutiei
socialiste paleste în fata democratiei.
S-a afirmat atunci, de catre o parte a elitei societatii civile ca si de cea mai
mare parte a presei, primele categorii afectate de evenimente în realitate, în unele
cazuri violent chiar, ca cele întâmplate în 14 si 15 iunie au fost expresia manipularii
exercitate de putere, ceea ce era în mare parte adevarat, si a evidentei imaturitati a
electoratului românesc. Nu întâmplator au fost utilizati minerii, “cei mai redusi dintre
toti”, pentru ca ei nu stiau ce-i democratia, au trecut la acte de salbaticie. Prin aceste
tipuri de declaratii sau doar afirmatii se încerca atât o culpabilizare a puterii proaspat
instituite, cât mai ales o mascare si o deformare a realitatii. De fapt, dincolo de

81
diversii “civili”, care îi ajutau pe mineri cu mult profesionalism, o mare parte a
populatiei Bucurestiului s-a implicat în evenimentele din 14-15 si nu de partea celor
”buni”. Minerii au fost sustinuti de cei mai multi dintre bucuresteni, iar în unele cazuri
acestia din urma au fost mai “exigenti” decât minerii.
Acest aspect a fost tot mai putin, dupa evenimente, lasat sa ajunga la suprafata.
De ce? Pentru simplu motiv ca era extrem de frustrant pentru elita de opozitie a
societatii civile, care avea vocatia de a o reprezenta si în care intrau si ziaristii de
regula. Era mai simplu de a reprezenta ca dusman de moarte o categorie foarte
departata si oarecum intrusa în viata cetatii. Desi minerii au fost indiscutabil actorii
principali, nu ei au fost cei mai importanti în schimbarile care vor urma.
Despre ce este vorba? În primul rând despre maturizarea, ca sa preluam
termenul, care are loc la nivelul unei parti cel putin a electoratului. Problema este ca,
în realitate, nu este vorba de mine ri, de gospodine, sau de muncitorii bucuresteni, ci
tocmai de elita opozanta despre care am vorbit. Lucrurile stau oarecum pe dos.
Regulile jocului democratic sunt învatate sau poate acceptate nu de cei “rai”, ci de cei
“buni”. Maturizarea are loc, dar pentru sustinatorii frenetici ai opozitiei. Ce învata ei?
Sa accepte rezultatul unor alegeri, sa se debaraseze de utopiile socialiste
revolutionare. Ideea de revolutie de tip socialist a murit în acele zile si a fost nevoie de
destule bâte pentru aceasta. Ce faceau în fond minerii si bucurestenii? Îsi aparau
voturile. Aparau niste rezultate si nu încercau nedemocratic sa le schimbe. Ei
respectau regula jocului democratic. Erau manipulati? Cu siguranta! Evenimentele au
avut o logistica cu mult mai vizibila si mai stângace decât cea intuibila în Decembrie
1989. Acest aspect conteaza mai putin. Important este ca din acel moment opozitia
face primul dus rece si permite astfel ca jocul politic sa demareze cu sanse sensibile
pentru un climat democratic.
Poate mai important, modelul socialist începe sa se stinga cu adevarat.
Alegerile si lupta electorala tind sa fie treptat mult mai importante decât lupta de
strada. Acest teritoriu nu este parasit, însa el nu mai constituie treptat atuul forte al
miscarilor opozitiei. Manifestarile de strada se impun sub o noua lozinca nu numai
nerevolutionara, ci cumva antirevolutionara. Nonviolenta devine tema centrala,
sloganul cel mai des utilizat de demonstranti.
Da, socialismul murise cu adevarat. De acum noile miscari de strada se vor
dori nonviolente si nonrevolutionare. Prima mare manifestatie de acest tip este cea din

82
15 iulie 1990 de solidaritate fata de unul din liderii cei mai importanti ai Pietei
Universitatii, Marian Munteanu, care se afla înca arestat.
Electoratul începe sa se raporteze diferit la evenimente. Manifestarile extreme
din iunie, ca si condamnarea lor legitima si permanenta au facut ca o parte tot mai
semnificativa a electorilor sa-si tempereze entuziasmul si abnegatia sustinerii
partidelor si sa intre într-o anumita normalitate. Începe sa se caute tot mai mult
dialogul la nivelul societatii civile si poate acesta este înca un argument în favoarea
celor afirmate.
Sa revenim putin asupra rezultatelor. De ce aceste rezultate atât de nete în
favoarea FSN-ului si în defavoarea opozitiei? Nu dorim sa intram în amanunte pentru
care nu avem suficiente date, dar trebuie sa facem câteva precizari. În primul rând
comunicarea politica, ca si stilul de campanie al opozitiei au fost extrem de deficitare.
Opozitia a mer s practic pe o singura tema majora. Ea asigura democratia reala
iar comunistii, comunismul mai general, trebuie îndepartat. Domnul Ion Iliescu este
acuzat aproape pentru un singur lucru, ca a fost comunist, mai precis activist, fost
prim-secretar în partid ul comunist. Acesta fiind în realitate, indiscutabil, pentru cea
mai mare parte a românilor, în acel moment, unul din atuurile cele mai importante ale
domniei sale. Avem deci, pe de o parte, o formatiune care probase ca poate face ceva,
pentru ca facuse, care era extrem de legata de Revolutie, care ne obtinuse eliberarea -
nu? - iar pe de alta parte partide si personalitati necunoscute, cele mai reprezentative
pentru presa, cele istorice, care nu facusera nimic, care ne acuzau ca nu am fi
democrati în timp ce noi eram foarte multumiti ca suntem, care speriau exasperant cu
comunismul o populatie care într-o proportie de mai mult de jumatate nu cunoscuse
nici un altfel de tip de sistem.
Si de ce ar fi trebuit sa ne sperie de fapt comunismul? Nu, dictatura lui Nicolae
Ceausescu, poate, si mai mult, penuria de resurse, de bani si de bunuri, aberatiile din
ultimii ani ai puterii comuniste, puteau sa ne sperie, dar nu o societate în care traisem
decenii.
Tematica electorala fusese indiscutabil gresita. Extremismul ca formula a
comunicarii politice, promovat în special de reprezentantii PNT-cd, a constituit un alt
motiv al nevalidarii. Procentul de 2,56% fiind elocvent prin el însusi.
Dar nici imaginea formatiunilor nu era comparabila. Puterea prezenta persoane
cu un capital de imagine extraordinar pentru moment. Ion Iliescu, un lider serios si
chibzuit, doar fusese prim-secretar nu?, un Prim Ministru dragut, cum nu mai avusese

83
niciodata România, în general multi oameni destul de tineri si oricum mult mai
simpatic i decât cei cu care eram obisnuiti.
Ce prezenta opozitia? Partidele istorice, în primul rând, o generatie octogenara,
în multe cazuri cu puternice resentimente si refulari, persoane depasite în general de
vremuri, nu rareori personalitati venite, reîntoarse din strainatate, de care nu prea
aveam de ce sa fim legati, cei mai multi dintre noi neauzind niciodata înainte de ei.
Mai mult, legislatia extrem de permisiva privitoare la înfiintarea partidelor politice9 a
facut sa apara tot felul de partide hilare, uneori de familie, alteori conduse de persoane
cu certificate medicale psihiatrice, nu au facut decât sa minimalizeze si mai mult
imaginea partidelor, de opozitie în general. Într-adevar, aceste ultime exemple sunt
anecdotice si nu reprezentative. La nivelul publicului ele capata o anume
reprezentativitate, pentru ca ele socheaza si eclipseaza pe cei mai putin vizibili, care
sunt însa cei mai multi.
În concluzie, electoratul s-a raportat în cea mai mare parte într-o maniera
extrem de simpla în raport cu scena politica. În primul rând erau cei care sustineau
conducerea, fiind multumiti de aceasta (activii multumiti), în al doilea rând, cei care
doreau ca puterea sa fie schimbata cu orice pret (reactivi nemultumiti) si îsi legau
sperantele de toti cei care pareau a avea aceste resurse. În realitate extrem de putini
votau într-adevar cu opozitia. Votul se conturase mai mult ca un vot reactiv si era
oarecum normal pentru ca, de altfel campania electorala a opozitiei nu fusese decât tot
una reactiva. Se promiteau doar lucruri pe care românii erau destul de siguri ca le
aveau deja (democratia reala) si se atacau cei aflati la putere.
Mai exista o categorie, a celor care nu sunt atât de angajati sau au început sa
fie mai putin angajati în lupta celor care pareau a fi cei mari. Acestia si-au îndreptat
voturile spre partide noi, multe necunoscute, altele cu vocatii nonpolitice manifeste
cum sunt partidele ecologiste care, într-o societate care nu prea stia bine ce este
ecologia obtin împreuna un numar extrem de mare de voturi. În realitate se
evidentiaza tot mai mult o categorie de electori care nu prea mai vor sa se angreneze
în lupta dintre cei mari si vehementi, fiind în general nemultumiti de toate taberele.
În fine, s-a conturat, în special dupa conflictele din 15 martie 1990 de la Târgu
Mures, tot mai mult un alt pol al sistemului electoral (fata de cel oarecum normal
FSN-restul lumii) si anume polul etnic. Este vorba de un partid etnic, al maghiarilor,

9
Aceasta presupunea un minim doar de 251 de membri pentru înfiintarea unui partid si de aici o
explozie a partidelor, peste o suta în primii ani dupa Revolutie

84
care preia denumirea unei formatiuni vechi a comunistilor ma ghiari Uniunea
Democrata a Maghiarilor din România, UDMR, la celalalt pol aflându-se o
organizatie culturala, mai întâi Vatra Româneasca, iar mai apoi un partid, AUR -
Alianta pentru Unitatea Românilor, redenumit ulterior PUNR, condus la început de un
personaj extrem de popular si antrenant al CPUN-ului, domnul Radu Ciontea.
Teritorial, ambele partide graviteaza în zona Transilvaniei, acolo unde preiau o parte
atât din voturile opozitiei, cât si ale FSN-ului.

Februarie 1992: O sansa pentru opozitie.

Primele alegeri locale din România postdecembrista au avut loc în februarie
1992. Pentru prima data opozitia iese victorioasa. În majoritatea oraselor mari, dar si
în multe alte localitati, în special în Banat si Transilvania opozitia câstiga, uneori chiar
detasat. Ea primeste practic un cec în alb. Creditul avea sa fie însa în multe cazuri
prea mare, cel putin pentru posibilitatile de moment ale opozitiei. Pentru a lamuri
lucrurile si pentru a vedea care era aceasta opozitie victorioasa trebuie sa ne întoarcem
cu un an înainte.
În septembrie 1991 are loc ultima mineriada în Bucuresti, cea care avea sa
debarce primul Guvern legitim si mai ales pe primul Prim Ministru de dupa revolutie,
domnul Petre Roman. Acesta a fost totodata începutul marii schisme a puterii: ruperea
FSN. Posibilul conflict interior a fost semnalat de presa, ca si de zvonurile din
societate cu mai multe luni înainte. De fapt FSN-ul era un conglomerat care reunea
oameni de conceptii destul de deosebite, de generatii diferite si totodata cu politicieni
având interese foarte diverse. Cei mai multi dintre ei erau de buna credinta, însa
conceptiile lor nu se întâlneau mai ales la nivelul mentalitatilor si modalitatilor de
actiune.
Exista, pe de alta parte, si presa din anul 1991 reliefeaza acest lucru, o
permanenta competitie între Guvern si Parlament, între primul ministru Petre Roman
si anumite fractiuni ale FSN -ului parlamentar. Apar chiar tensiuni între anumiti
ministri si parlamentarii FSN, în primul rând cele în jurul ministrului pentru relatia cu
Parlamentul, domnul Adrian Severin. Conflictele devin tot mai putin conciliabile
ajungând ca în septembrie un conflict initial fara perspectiva deosebita sa degenereze
într-o noua mineriada. Aceasta va determina demisia Guvernului si formarea unui nou
cabinet, de “tehnicieni”, condus de fostul ministru de finante, Theodor Stolojan.

85
 Cele doua mari mineriade, din iunie 1990 si din septembrie 1991 sunt
prezentate de regula împreuna, adeseori confundate si oricum considerate ca similare.
În realitate ele au fost extrem de diferite. Am putea chiar, sarjând, sa spunem ca ele se
afla cumva la antipozi.
În primul rând, continutul manipulator al celei de a doua este mai mult decât
evident. Populatia nu se mai solidarizeaza cu minerii, mai degraba politicienii
opozitiei fac acest lucru. Nu se mai apara niste interese generale, tipic electorale si
democratice, rezultatul unor alegeri, ci interese de casta, strict profesionale. Minerii,
perceputi, poate putin justificat, ca menajati ai puterii, cereau acum drepturi mai mari
sau mai multe.
Populatia nu se simte alaturi de ei. Ea nu se simte nici alaturi de putere care nu
face front comun în fata minerilor inducând astfel multe confuzii. Politica de reforme
a domnului Roman, pe de alta parte, din toamna lui 1990 chiar, începuse sa creeze
deja nemultumiri si deci suporterii neconditionati ai puterii începusera sa sacada
numeric. La modul general miscarea numai poate fi gândita în nici un fel ca un sprijin
al societatii civile pentru impunerea regulilor jocului democratic, ci ca o modalitate de
rasturnare de la putere a unui Guvern care era totusi legitim. Miscarea nu mai poate
avea tangente de nici un fel cu un suport democratic. Amuzant este ca o parte a
opozitiei face greseala domnului Iliescu si îi saluta pe mineri, desi evident ca acum era
mult mai putin cazul.
Cele doua mineriade au fost extrem de diferite si au si jucat roluri opuse. Daca,
la nivel general, prima marcase istoric o despartire si un pas înainte, prin încheierea
unei etape, cea de a doua reprezinta un evident recul.
Nu putem sa vorbim totusi de o autentica lovitura de stat. O parte din vina o
poarta desigur cabinetul care nu a fost în stare sa solutioneze o problema care, cel
putin în faza sa initiala, parea rezolvabila. Nu a fost vorba de intransigenta, cum au
declarat politicienii în cauza mai târziu, ci de inabilitate politica. Ea a fost speculata
rapid de aripa considerata “conservatoare” din FSN si astfel al doilea om ca putere din
FSN era îndepartat de cercul puterii. Pozitia lui Ion Iliesc u, cel putin la început, a fost
destul de putin conturata. El a cautat sa salveze aparentele si în primele luni dupa
demisia cabinetului nici el si nici domnul Roman nu au avut reactii foarte dure. Cert
era însa un singur lucru, ca puterea de monolit palea. Venise rândul acesteia de a trece
prin seisme importante. Schisma plutea în aer desi nu se recunostea acest lucru.

86
Alegerile locale bateau la usa, iar rezolvarea conflictului a fost amânata pentru dupa
alegeri.
În acest climat intervin alegerile locale din 1992. Între timp opozitia parea sa-
si sporeasca rândurile sau cel putin sa creeze imaginea unitatii. Se înfiintase
Conventia Democrata care cuprindea cele trei partide istorice, UDMR-ul, precum si
alte formatiuni si asociatii mai putin importante. Ea apare tot mai mult ca un pol
consistent si totodata puternic al opozitiei. Succesul nu întârzie sa apara. În Bucuresti,
un reprezentant de seama al FSN -ului si al zilelor Revolutiei, Cazimir Ionescu, pierde
alegerile pentru fotoliul de Primar General în fata unui necunoscut, Crin Halaicu.
Acesta are însa avantajul de a fi reprezentantul CD, adica al opozitiei unite. În
numeroase alte localitati, în special în orasele medii si mari, ca si în regiunile de
“dincolo de munti” se întâmpla lucruri similare. Se poate spune ca alegerile sunt
pierdute de catre FSN. Care sunt motivele? Desigur multe, însa în logica sistemului
electoral românesc, câteva sunt esentiale.
În primul rând, asa cum o sa vedem ca s-a întâmplat si la alte alegeri, imaginea
unitara a opozitiei a determinat o sporire a gradului de încredere în aceasta. Paralel,
avem dimpotriva o inducere treptata a ideii de lipsa de stabilitate, de conflict intern, la
nivelul puterii. Este clar ca domnul Iliescu avea multi simpatizanti, dar si domnul
Roman.
FSN-ul, în forma initiala, avusese un procent semnificativ de simpatizanti
tineri sau de vârsta medie, cu studii medii sau superioare. Cei mai multi dintre acestia
se puteau identifica cu generatia de politicieni care gravitau în jurul domnului Roman.
Ceilalti, numiti probabil nejustificat “conservatori”, cei din jurul domnului Iliescu,
sunt mai multi, dar sunt în general din generatii mai vârstnice si ei atrag în special
simpatizanti cu studii inferioare ca medie celorlalti. Acest profil electoral va deveni un
fel de amprenta pentru aceasta grupare si se va pastra, nefericit pentru ei, foarte mult
timp. “Plecarea” grupului Roman avea sa fie si o “fuga a tinerilor si a intelectualilor
din partid”, fuga care va avea, câtiva ani mai târziu, consecinte extrem de neplacute.
Evident ca precizarile pe care le facem au o sustinere si o argumentatie de tip statistic
nefiind vorba de caracterizari absolute 10.
Desi scufundarea vaporului FSN se va produce mai târziu, pasagerii intra în
deruta cu mult mai devreme de la primele semne ale naufragiului. Acesti pasageri,

10
În acest sens se pot consulta barometrele de opinie publica care au fost comandate de Fundatia
SOROS si realizate in principal de CURS si IMAS în perioada 1994-1996

87
electorii simpatizanti FSN, încep sa paraseasca încet corabia. În primul rând ei tind,
natural sa se împarta în tabere. În fapt acestea preexistau pentru ca simpatizantii FSN,
în perioada lui 1990-1991 nu sunt nici pe departe integrabili într-o matrice simpla.
Proportia din populatie este mult prea mare. Pe de alta parte, întregul electorat, are
caracteristici usor distorsionante. Populatia asimileaza dupa 1990 destul de rapid
valori democratice, cel putin decla rativ noile teme ideologice par sa se impuna într-o
maniera generala si la un nivel cu totul deosebit. Aceeasi populatie însa, dincolo de
cadrul declarativ sau de cel al asumarii unor noi valori politice, la nivele mai profunde
ale orientarilor valorice nu mai înregistreaza aceleasi schimbari radicale. Orientarea
catre statul minimal nu este nici pe departe la fel de puternica comparativ cu
atitudinea fata de democratie sau economia de piata. În fapt optiunile asumate de parti
importante ale populatiei sunt putin omogene fiind puternic influentate de presiunile
sociale si politice.
Miscarile politice, dar mai ales acuzele reciproce între actorii politici, vin sa
complice si sa mareasca confuzia electoratului. Cert este ca orientarile valorice de
baza, catre stat minimal sau maximal, ca si atitudinea fata de risc, sau fata de
schimbare în general, precum si mai general atitudinile pe care le putem considera
moderne sau traditionale, constituie elemente de baza ale diferentierilor la nivelul
electoratului si nu neaparat temele ideologice lansate public.
Daca revenim la simpatizantii initiali ai FSN, este evident ca printre acestia
erau si persoane deschise spre noile valori promovate în societate, catre stat minimal
sau catre economie de piata, însa erau si persoane cu mult mai conservatoare din acest
punct de vedere. În afara unui conflict intern vizibil oamenii se puteau simti
reprezentati de diversii politicieni FSN, fara mari probleme, gama acestora fiind
destul de generoasa. Schisma a produs însa si redefiniri firesti ale situatiei. Pentru
electori, erau posibile doar doua solutii. Sa fie de partea uneia din cele doua tabere sau
sa se îndeparteze de amândoua.
În realitate lucrurile nu stau chiar asa. Structura electoratelor fortelor politice
nu este chiar atât de înalt corelata cu doctrina politica afisata de aceste formatiuni si
cu ceea ce ele cred ca ar reprezenta electoratul propriu. În realitate cea mai mare parte
a sustinatorilor FSN au preferat sa graviteze în jurul domnului Iliescu sau sa renunte
la o angajare politica expresa. Acestia din urma se vor transforma în electori
conjuncturali asa cum îi numim noi. Mai important este un alt aspect legat de aceasta
schisma. Ea a distrus ceea ce reprezenta cu adevarat partidul FSN. Acesta, poate parea

88
curios , era un partid “istoric” cu un profil autentic de formatiune politica. Un urias
eveniment, cel putin asa ni se parea noua atunci, Revolutia din decembrie, îl
legitimase. Nici un alt partid nu putea avea aceasta “aura”. Desi, ni se poate parea
curios acum, el nu era si nu a fost nici un moment un partid de personalitati. Cele
doua partide care apar în urma sciziunii vor pierde aceasta aura. Ele vor fi, ambele,
prioritar partide de personalitati si asa vor ramâne pentru foarte mult timp.
Lupta deschisa a debutat imediat dupa alegerile locale, pentru capitalizarea
mostenirii, a aurei de care vorbeam. A câstigat domnul Roman. El pastreaza partidul,
mai precis numele acestuia. Domnul Iliescu, aparent de unul singur, creeaza un nou
partid de nuantare “filologica” introducând în denumire un “democratic” acuzator în
fond la vechiul partid. Noul partid, FDSN va câstiga detasat alegerile demonstrând ca
personalitatea lui Ion Iliescu a fost tot timpul cu mult mai importanta. În jurul lui
Iliescu erau intr-adevar destui politicieni si mai ales destui simpatizanti. Schimbarea,
pentru electorat, este radicala. Una este sa sustii oarecum natural si legitim forta care,
cel putin pentru câteva saptamâni ai sustinut-o frenetic sau chiar aparat-o în
momentele haotice si periculoase, credeam noi pe atunci, ale Revolutiei, si alta este sa
sustii un partid format de o personalitate politica. Acesta, ca partid, nu poate sa mai
fie la fel de reprezentativ. Este de semnalat faptul ca aproape constant, în toate
sondajele din perioada citata, sustinatorii FDSN sunt qvasipermanent si sustinatorii lui
Ion Iliescu, relatia fiind prioritara pe directia Iliescu - FDSN si nu invers.
La polul opus se afla partidele si formatiunile de relatie inversa, pe care le -am
putea numi partide de “program” în care liderul este sustinut în special pentru ca a fost
propus de partid si nu pentru calitatile sale personale. Era cazul pe atunci al
Conventiei Democratice. Era si cazul necunoscutului profesor Emil Constantinescu,
Presedintele Conventiei.
Schisma a mai avut un rezultat extrem de important. Ea a fost o “bomba” cu
efect întârziat. Ea nu a explodat imediat si chiar i-a pacalit pe liderii si sustinatorii
celor doua partide. Ea a produs efecte vizibile doar peste câtiva ani si atunci destul de
dramatice. Este vorba de pierderea prestigiului social al formatiunilor respective, în
primul rând pentru FDSN. A aparut chiar ceea ce am putea numi “rusinea de a fi
FDSN-ist”, mai târziu “PDSR -ist” De ce? În primul rând pentru ca foarte rapid cele
doua formatiuni vor cauta sa scape tocmai de obiectul fundamental al litigiului -
denumirea partidului. Domnul Roman prefera denumirea de partid democrat
adaugând pentru o vreme o paranteza amintind de un defunct FSN, iar nu mult mai

89
târziu si FDSN îsi redefineste originile propunând o alta denumire PDSR (Partidul
Democratiei Sociale din România). Ambele schimbari, aparent minore, s-au facut sub
semnul modernizarii partidelor. Ceea ce s-a realizat a fost doar o consfintire clara a
rupturii de aura pe care prima forma tiune, FSN, a avut -o. Mai mult, cei doi lideri,
reprezentantii celor doua formatiuni, încep treptat sa intre într -un foc încrucisat al
acuzelor reciproce ceea ce va crea efecte perverse negative la nivelul electoratului.
Aceste acuze reciproce au fost picatura care a umplut paharul. Ele se suprapuneau
extrem de multor acuzatii pe care le facuse deja opozitia politica ca si cea mai mare
parte a presei. Noul partid al domnului Iliescu începe sa se erodeze pe de alta parte în
urma alegerilor, prin preluarea si exercitarea puterii.
Era deci tot mai greu sa afirmi public simpatia pentru PDSR. Aceasta evident
pentru acele categorii sociale care devenisera extrem de putin reprezentate de noua
formatiune - tinerii si intelectualii. În realitate includem aici si clasa medie, a
functionarilor si a celor din sfera serviciilor. Desi simpatia pentru Ion Iliescu ramâne
una manifestabila public pentru foarte multi, cea pentru partid devine tot mai mult una
privata, de “urna” am putea spune. Masa mare si linistita voteaza cu PDSR (între o
cincime si un sfert din populatia electorala) numai ca acestia nu au un vot public, ci
unul privat. Care este distinctia? Votul public este cel în care votantii sustin public
optiunile lor, participa eventual la manifestari politice ale respectivelor partide, îsi
exprima deschis preferintele. Votul privat este cel care nu este exprimat public, mai
ales în medii ostile, ci doar în fata urnelor. Acesti votanti au de regula lozinca “las ca
va arat eu voua la vot” si la alegerile generale din 1992 au aratat. Problema este ca un
partid nu poate functiona doar prin asemenea tipuri de votanti privati. În timp acestia,
neconfirmându-se public, constant, optiunea lor, vor înceta treptat sa mai sustina, cu
acelasi aplomb, formatiunea respectiva.
Proportia mare de votanti privati are în timp efecte negative si asupra imaginii
unui partid. Acest lucru ar fi trebuit sa puna pe gânduri politicienii PDSR. În toata
perioada la care ne referim, spre exemplu, ei nu au avut nici un miting sau
manifestatie de amploare în nici un oras mare al României desi, numeric, au cei mai
multi simpatizanti. S-au facut doar câteva încercari în campanie, si doar partial
reusite.
Domnul Roman ramasese pe de alta parte cu denumirea, cu o parte din aura
fostului partid, dar renunta si el repede la ele. Mai mult, o parte din reprezentantii
partidului intrasera înca dinainte de 1992 în colimatorul presei pentru tot felul de

90
afaceri caracterizate ca dubioase. Cel mai important aspect disfunctional este însa
altul. Daca pentru FDSN optiunea publica pare tot mai rar sa fie prezenta, pentru noul
PD o alta problema se ridica. Partidul nu este acceptat pe esicherul politic. El are pe
scena politica, ca si pentru presa si o parte a populatiei, o pozitie foarte ciudata. Nu
este un partid al puterii aflându-se cel mai adesea pe pozitii clar ireconciliabile, dar nu
este recunoscut nici ca partid al opozitiei. Acest lucru va marca negativ activitatea
partidului am spune chiar pâna în 1996. Nu ne referim atât la electoratul partidului,
care graviteaza constant în jurul a 7-10 %, ci la sistemul politic ca atare. Opozitia
traditionala (în primul rând CD) refuza o perioada mare de timp chiar si dialogul,
vazând în acest partid un concurent mult prea puternic. Pe de alta parte, din nou,
exercitiul democratic pare sa joace feste tocmai acelora care îl propovaduiesc cel mai
mult. Opozitia foarte greu accepta, în acel moment, ideea ca cineva poate sa treaca
chiar si peste noapte de la putere în opozitie si ca acesta este în fapt jocul democratic.
Cel mai probabil este vorba si de un alt fapt. De o anume “frica” de noua
formatiune care este cotata initial ca mult mai periculoasa decât era în realitate.
Aceasta pendulare a partidului între zona din vecinatatea puterii si cea de autentica
opozitie va determina o fluctuatie extrem de mare a simpatizantilor acestei formatiuni.
Ea va avea în practica, si asta pentru mai multi ani, în termeni relativi, cei mai putini
simpatizanti stabili, atasati partidului. La aceasta situatie a contribuit si decizia ca în
alegerile generale din 1992 sa nu participe pentru cursa prezidentiala domnul Roman,
asa cum multi simpatizanti sperau în mod firesc (dupa modelul celorlalte partide cel
putin), ci un ilustru necunoscut, doctorul Caius Traian Dragomir.
Daca este însa sa ne reîntoarcem la alegerile locale trebuie sa semnalam ca în
afara de imaginea de partid intrat în deriva si de imaginea de formatiune puternica si
unita a opozitiei, prin Conventia Democrata, mai exista si ale motive ale înfrângerii
FSN.
Unul îl constituie cel legat de tematica electorala vehiculata în comunicarea
politica. Alegerile locale sunt evident altceva decât alegerile generale. Se voteaza în
unele situatii persoane foarte cunoscute, oricum apropiate universului cetateanului,
personalitati care s-au impus în localitatile respective si fara sprijinul unor partide.
Tematica electorala utilizata de acestia, în primul rând de reprezentantii CD,
nemaifiind aceea doar legata de lupta de apostolat împotriva comunismului. Se cer
oameni gospodari si nu politicieni. Evident acestia din urma sunt preferati în final, iar
CD a reusit sa propuna în unele situatii mai multi. În alegerile locale ei nu mai

91
utilizeaza exclusiv discursul simplist si abrutizant al luptei anticomuniste. Promit mai
mult si, mai ales în orasele medii si mari, se bazeaza pe o elita locala mai consistenta.
Evident ca nu trebuie sa uitam un alt aspect. Primii doi ani de guvernare
creasera probleme semnificative populatiei. Numarul nemultumitilor crescuse destul
de mult. Dupa o usoara crester e a nivelului de trai în prima parte a lui 1990, la
sfârsitul lui 1991 se traia, economic cel putin, mult mai prost decât în 1989. Asa au
început sa apara tot mai multe tendinte nostalgice la nivelul electoratului. Nu parea
deloc justificat si oricum nu în acord cu asteptarile noastre sa traim mai prost decât în
vremea lui Ceausescu. Negarea absoluta si radicala a regimului Ceausescu avea sa fie
acum, în mod normal, mai nuantata, mai putin critica si absolutista. Ceausescu facuse
si lucruri bune si nu putine, oricum multe din cele rele le uitasem deja. Mai mult,
imaginea dulce a Revolutiei glorioase fusese destul de terfelita de catre presa, ca si de
unii politicieni. Momentele tulburi nu au fost clarificate, dar s-a impus totusi ideea ca
dramatismul acelor zile din decembrie nu prea avea legatura cu Ceausescu. Acesta
apare tot mai mult ca un sacrificat, ca o victima a unor procese staliniste, cum
remarcase presa occidentala imediat chiar dupa procesul sau.
Apar astfel nostalgicii. Ei se desprind în primul rând din aripa sustinatorilor
FSN. Doua formatiuni se vor impune, revendicând aceasta plaja electorala. Este vorba
de Partidul Socialist al Muncii, vazut initial, pentru doi trei ani, ca si continuator al
PCR si de Partidul România Mare. Ambele partide au în conducere politicieni
importanti, personalitati de prima marime. Primul este condus de un fost Prim
Ministru al regimului comunist, Ilie Verdet, avându-l alaturi pe extrem de
controversatul poet Adrian Paunescu, al doilea pe gazetarul si poetul Corneliu Vadim
Tudor. Aceasta ultima formatiune nici nu prea este un partid în adevaratul sens al
cuvântului. Saptamânalul România Mare condus de Eugen Barbu si de Corneliu
Vadim Tudor a reusit sa-si formeze, printr-un discurs radical, o categorie numeroasa
de cititori, dar si de simpatizanti. În acest fel, poetul si gazetarul se arunca în politica,
devenind într-un timp relativ scurt unul dintre cei mai reprezentativi politicieni din
România postdecembrista. Pe de alta parte, atât Adrian Paunescu, cât mai ales
Corneliu Vadim Tudor sunt extrem de redutabili oratori, ceea ce îi va ajuta, asa cum o
sa vedem, extrem de mult în perioadele care vor urma.
Dincolo de munti lupta se da pe doua axe si nu doar pe una singura. Prima este
aceea generala, a disputei FDSN-CD, a doua este cea etnica. Continutul etnic -national
al temelor electorale, ca si factorii de aceasta natura sunt mult mai importanti la aceste

92
alegeri, locale, decât la cele generale. În orasele în care exista minoritati, dar mai ales
dispute trecute sau mai recente, aceasta tematica este potentata în mod cu totul
deosebit.
În alegerile din municipiul Cluj, inima miscarii PUNR, câstiga fotoliul de
primar un personaj necunoscut în acel moment, dar care va “soca” în câteva luni
electoratul românesc. Stilul sau este indiscutabil unul socant, extremist, etichetat de
catre unii, în realitate este, în forma, extrem de occidental, forma pe care o stapâneste
destul de bine, dar mult mai putin continutul. El va juca un rol deosebit în alegerile
prezidentiale din septembrie acelasi an. Este vorba de Gheorghe Funar.
În plan local, în Transilvania, conteaza în primul rând cele doua partide pe care
le-am putea numi “partide pereche”, PUNR si UDMR. Ele duc o lupta politica înalt
corelata, electoratele lor fiind înalt reactive, reactionând reciproc la actiunile politice.
Cele doua partide nu pot sa se afle decât în tabere opuse. Partea proasta a lucrurilor
este ca UDMR-ul va intra, desi cu o politica autonoma, în CD, adica în opozitie.
PUNR-ul nu este la putere, dar nu poate admite nici opozitia din cauza atractiei
acesteia pentru UDMR. De fapt nu a fost atât o simpatie a Conventiei pentru UDMR,
cât o abilitate a politicienilor acestei formatiuni. Astfel, PUNR-ul apare ca un partid
atasat puterii, electoratul refuzând nuantarile prea complicate. În realitate profilul
electorilor acestui partid îi diferentiaza major de cei ai formatiunilor aflate la putere
sau în sfera puterii. Ei au tendential studii medii sau superioare, au un nivel de trai
bun, superior simpatizantilor puter ii, dar mai ales au o conceptie liberala fata de rolul
statului în economie. Conflictele din Transilvania, în special din Mures, Harghita si
Covasna, declaratiile si actiunile unor radicali maghiari, fac ca actiunile PUNR sa
capete o forma la fel de radicala. Aceasta forma, domnul Funar, o stapâneste foarte
bine si câstiga astfel alegerile locale din Cluj. De fapt Conventia are în aceste zone un
handicap legat de prezenta UDMR-ului în structurile sale si mai ales de politica
ochilor închisi, în care, în diverse evenimente sau declaratii dure ale unor radicali
maghiari partenerii de coalitie nu aleg cele mai bune mijloace de reactie.
Pe de alta parte electoratul din Transilvania, ca tendinta, are caracteristici
destul de diferite de cele ale sustinatorilor puterii. Ei au, în primul rând, un nivel
economic mai ridicat si, în al doilea rând, exista anumite traditii industriale si urbane
mai puternice. Iata deci, de ce PUNR-ul corespundea mult mai bine dorintelor
electorilor români din aceasta zona. Desigur, si aici avem sustinatori ai Conventiei sau

93
ai FSN. În multe situatii însa aceasta ultima polaritate a fost mai putin importanta
decât cea etnica.
Alegerile locale, spectaculoase prin rezultat, nu se dovedesc însa în aceeasi
masura, importante în perioada care va urma. Absenta unei legislatii corespunzatoare,
a experientei în administratie a celor noi alesi, uneori chiar subminarea activitati lor
de catre puterea centrala, au facut ca activitatea la nivel local sa nu fie la fel de
spectaculoasa, oricum nu la nivelul investitiei de încredere a electoratului. Miza cea
mare o constituia desigur, toamna electorala. Doar la sapte luni dupa alegerile locale
urmau alegerile prezidentiale si cele parlamentare. Perioada parea prea lunga pentru
opozitie, care îmbatata de succes astepta cu nerabdare marea victorie, care ar fi trebuit
sa vina de la sine în toamna si prea scurta pentru cei de la putere, care erau divizati, cu
conflicte interne majore si fara structuri stabile de partid.

ÎNTREBARI:
1. Cum functiona sistemul electoral în socialism?
2. Cum pot fi caracterizate alegerile din mai 1990?
3. Cum pot fi explicate rezultatele alegerilor din Mai 1990?
4. Cum a fost depasit modelul revolutiei socialiste?
5. Cum pot fi caracterizate primele alegeri locale din România?
6. Ce este si cum se explica „rusinea de a fi PDSR-ist”?
7. Ce este votul public si votul privat?
8. Cum si de ce au aparut nostalgicii în structura electoratului?
9. Care sunt caracteristicile electoratului din Transilvania în prima parte a
deceniului trecut?

94
Cursul 9

Axele sistemului electoral

Primele alegeri parlamentare constitutionale au avut

loc în septembrie 1992. Desi opozitia se pregatea de doi
ani pentru aceste alegeri, puterea va fi câstigata de un
partid care aparuse doar cu cinci luni înainte. PDSR
(FDSN) a câstigat 28% din voturi si împreuna cu
celelalte forte care gravitau ideologic sau conjunctural
în jurul sau vor reusi si prin redistribuirea voturilor, dat
fiind pragul electoral de 3%, sa obtina majoritatea.
Fotoliul de Presedinte este câstigat, desi nu la fe l de
detasat, din nou de domnul Ion Iliescu.

Este o drama pentru opozitie. Ea pierde aproape 20 de procente între februarie

si septembrie. De ce? În primul rând pentru ca a înteles foarte putin din ceea ce
electoratul doreste si spera fata de politicieni. De ce? Ar trebui, pentru a raspunde, sa
vedem ce facuse opozitia între timp.
Aproape nimic cu adevarat semnificativ. În primul rând la nivel local, acolo
unde câstigase, nu a reusit sa se impuna. Este drept si cu un serios “ajutor” din partea
puterii, care la nivel central controla în fond resursele. Cert este ca ceea ce ea
realizeaza este mult prea putin în raport cu asteptarile. Mai mult, ea începe sa se si
erodeze prin atacurile care apar acum si în raport cu ea. Cel putin în anumite orase,
printre care si Bucurestiul, rezultatele sunt cu mult sub asteptari.
Pe de alta parte, la nivelul comunicarii politice de campanie, ceea ce tematic si
programatic fusese bun, concentrarea în mesajul politic pe problemele oamenilor si
comunitatilor, este abandona t pentru acelasi discurs predominant anticomunist,
acuzele cele mai multe aduse puterii fiind de ordin ideologic. Numai ca daca
orientarea sau trecutul de tip comunist al unor lideri ai puterii puteau sa ne sperie
poate cât de cât în 1990, dupa înca doi ani chiar ca ne lasa indiferenti. Sa ne gândim

95
doar la aspectul extrem de amuzant ca în dezbaterea televizata dinaintea celui de al
doilea tur de scrutin al prezidentiabilelor, domnul Emil Constantinescu i- a calcat pe
urme domnului Ion Ratiu, care în 1990 încercase sa spuna în principal un singur lucru:
ca el ne va aduce democratia, la fel, domnul Constantinescu, se lanseaza mai multe
minute în sir într-o discutie despre ce înseamna de fapt nomenclatura, lucru care nu
interesa, cu siguranta, majoritatea populatiei în acel moment. Se cade de fapt în
pacatul dintâi, al discursului politic nerealist, extremist în continut, e drept nu si în
forma, si total divergent în raport cu dorintele si asteptarile electoratului.
La toate acestea se mai adauga un element esential. Schimbarea radicala a
imaginii obtinute atât de greu la sfârsitul lui 1991. Adica imaginea unitatii opozitiei.
Electorii, o sa vedem, prefera partide puternice capabile sa-i poata reprezenta cu
adevarat. Pe de alta parte, în afara sustinatorilor fideli, destul de putini comparativ cu
votantii reali, exista si sustinatori conjuncturali. Acestia se orienteaza pe piata
electorala si sunt influentati în primul rând de tablourile generale pe care le ofera
partidele si nu atât de oferta ideologica. Ori aceste tablouri generale se schimbasera
radical. În primul rând unitatea opozitiei pare sa se clatine. Cel mai important partid al
Conventiei Democrate, potrivit alegerilor din 1990, PNL, iese din Conventie. El
doreste propriile locuri în Parlament si nu vrea ca diverse formatiuni fara perspectiva
sa se înfrupte din aura partidului. Pe de alta parte nici optiunea prezidentiala pentru
Emil Constantinescu nu este prea agreata. PNL, prin liderul sau de atunci, Radu
Câmpeanu critica atitudinea monarhista a taranistilor, ca si prezenta UDMR-ului în
Conventie, considerându-le ca handicapuri majore ale aliantei. Si a avut perfecta
dreptate. Unde nu a avut dreptate? Atunci când a crezut ca partidul sau este mai
important decât celelalte. Astfel, putini l-au mai luat în serios dupa marea surpriza dar
si rusine de a nu intra în Parlament tocmai partidul pe care-l conducea.
În realitate el sesizase doua din handicapurile majore ale Conventiei.
Atitudinea duplicitara în privinta monarhiei evident nu poate cadea bine într-o tara cu
peste 90% republicani convinsi si cu puternice traditii antimonarhiste în ultimele
decenii. În al doilea rând, era adevarat ca în acea perioada accesul Conventiei la
anumite segmente ale electoratului era complet blocat, data fiind apartenenta UDMR-
ului la Conventie, cu atât mai mult cu cât, perioada respectiva nu fusese una lipsita de
tensiuni. Sa nu uitam totodata ca în zona, atât în Republica Moldova cât si în fosta
Iugoslavie existau conflicte inter-etnice de tip militar, degenerate chiar la stadiul de
razboaie civile. Presupozitiile domnului Câmpeanu, ca si altele, au trecut destul de

96
neobservate, desi partial s-au adeverit, pentru simplul motiv ca cei pe care îi criticase
se aflau în Parlament, iar domnia sa nu.
Evident ca surpriza neintrarii PNL-ului în Parlament a fost una de proportii,
mai ales tinând cont ca partide cotate infim înainte la bursa electorala si absolut noi,
precum PSM-ul, atât de hulit, sau partidul de “ziar”, România Mare, reusisera sa intre
în Parlament. În Camera Deputa tilor a reusit sa intre chiar si micutul partid al
agrarienilor domnului Surdu (PDAR). Cum a fost posibil sa nu între PNL în
Parlament? Ziaristii, atunci, au gasit o explicatie simpla, singura vizibila: iesirea din
Conventie (care devenise ulterior din România - CDR). Aceasta este întrucâtva o
evidenta, numai ca am putea judeca si exact invers. De ce a pierdut opozitia 20 de
procente între februarie si septembrie? Pentru ca a iesit PNL din cadrul ei.
În realitate lucrurile sunt mai complexe. Ambele asertiuni sunt partial
adevarate. Greseala care se face constituie o eroare fundamentala pe care o fac foarte
multi politicieni, dar si reprezentanti ai societatii civile. Ea priveste algoritmul de
compunere al aliantelor electorale. Trebuie sa spunem deci, ca un partid care intra
într-o alianta ori primeste ori pierde voturi, dar nici o data nu le pastreaza identic. Cu
alte cuvinte ori creste ori scade. Aceasta pentru ca intrarea în alianta influenteaza
electorii, fie pozitiv, fie negativ, dar niciodata nu îi la sa indiferenti, tocmai pentru ca
starea normala a unui partid nu este în alianta, ci în afara.
Teoretic, putem vorbi si de o egalitate a celor care apreciaza si a celor care
sunt împotriva aliantei, egalitate care ar reduce variatiile la zero. Numai ca acesta este
un caz de probabilitate redusa. Intrarea într -o alianta presupune de fapt o alta
componenta identitara, chiar daca apropiata, si deci alte tipuri de reactii ale electorilor.
Pe de alta parte aliantele actioneaza tendential în sens pozitiv pentru partidele
mici, care logic nu pot decât sa câstige credite, si în sens negativ pentru partidele
mari. Un alt factor care influenteaza acest proces îl reprezinta nucleul de stabilitate al
partidelor. Partide cu nuclee de stabilitate mari (procentul sustinatorilor permanenti)
tind sa piarda procente în aliante cu exceptia cazului când ele sunt axa centrala a
aliantei, în timp ce partidele cu nuclee slabe tind sa creasca atunci când se afla în
aliante.
Din punctul de vedere al aliantelor trebuie sa spunem ca, la modul general, ele
introduc o simplificare întotdeauna, cel putin asta doresc, a sistemului electoral. Din
acest motiv ele primesc uzual o bonificatie din partea electoratului care apreciaza
orice simplificare a pietei electorale. Bonificatia apare ca tendinta a multor electori de

97
a vota, asa cum am precizat în primele cursuri, în mod polar, pentru putere sau pentru
adversarii acesteia, preferându-se orice structura care se erijeaza în mod clar ca fiind
una din cele doua componente. Este clar însa ca puterea doar în cazuri rare se afla în
situatia de a fi formata din forte diferite sau conflictuale, cum a fost cazul la alegerile
locale din februarie 1992. Opozitia se afla în mod normal în situatia de a lupta
dispersat împotriva puterii. Din acest motiv orice alianta la nivelul opozitiei
actioneaza pe principiul bonificatiei atunci când asa cum o sa vedem ea se afla pe o
axa electorala. Problema care ramâne pentru o alianta este doar aceea de a sugera ca
ea este mai puternica decât celelalte.
O asemenea disputa a avut loc spre exemplu, în preajma alegerilor din 1996 si
a îmbracat forma luptei pentru mentinerea sau schimbarea pragului electoral de 3%.
Ea merita sa ne retina un moment atentia. Prima miscare a fost a opozitiei care
sustinea ideea unui prag de intrare în Parlament mai mare, pentru a minimaliza
sansele partidelor mici din arcul puterii (în principal PRM si PSM). Opozitia nu avea
sustinatori care sa riste în cazul unui prag de 5% sau chiar 6%, UDMR-ul având un
procent garantat în jur de 7%. La scurt timp însa, Conventia a realizat ca ar putea
pierde chiar ea alegerile. Si nu datorita pragului, cât jocului politic care ar fi fost
generat. Ea fusese slabita în iarna lui 1996 de iesirea unor formatiuni importante,
PL93 si PAC, formatiuni care la ridicarea pragului electoral ar fi fost presate în mod
deosebit de a intra într-o alta alianta, si aceasta nu prea putea fi decât cea formata de
PD-PSDR numita USD. O asemenea alianta marita cu alte doua partide desprinse din
CDR cu siguranta ca ar fi putut primi o bonificatie suficient de mare pentru a intra în
competitie reala cu CDR. Asa ca lupta politica a fost redefinita si Conventia în acord
cu puterea a optat tot pentru pragul de 3%. Cele doua partide mai mici, desprinse din
CDR, au preferat sa ramâna independente si astfel au ramas în afara Parlamentului.
Este cazul însa sa revenim în 1992. Jocul procentelor prezentat a aratat cum
procentele obtinute de un partid, într-o alianta, difera în realitate de cele pe care le-ar
putea obtine în afara acesteia. Aceasta tendinta este cu mult mai semnificativa în
situatiile în care alianta este una reprezentativa. Ori CDR era pe de departe cea mai
importanta alianta politica din România. Partidele componente se bucurau împreuna
de bonificatia pe care o acorda electoratul acestui statut. Multi votanti CDR erau
votanti de opozitie, si nu votanti de partid. Cu alte cuvinte ei simpatizau orice
formatiune puternica care lupta împotriva puterii si nu neaparat cu un anume partid. O
parte din electori însa, nu simpatizeaza cu nici un partid component. Ei voteaza

98
simplu cu CDR. Daca luam ca referinta principalele sondaje pe care le-am amintit,
între 1995 si 1997, procentul celor care se afla în aceasta situatie variaza undeva între
25% si 40%. În fapt aproximativ o treime din sustinatorii constanti ai CDR sunt
votanti exclusivi ai aliantei. Este foarte greu însa a preciza chiar si pentru cei din
celelalte doua treimi daca se considera sustinatori ai partidelor componente (în primul
rând PNT-cd si PNL) chiar si în conditia în care acestea ar iesi din cadrul aliantei. Mai
mult, aproximativ 50% din cei care au declarat ca au votat cu CDR nu au putut oferi
numele nici unui partid din cadrul aliantei. Este cert ca aceasta din urma este mult mai
importanta pentru majoritatea electorilor, comparativ cu partidele componente. Iata de
ce nu numai PNL, ci si oricare partid din CDR, în afara aliantei risca sa coboare
dramatic. PNL a fost formatiunea care a facut gestul fatal. Oricare însa dintre ele ar fi
patit exact acelasi lucru.
Imaginea de unitate care se zdruncina, a CDR-ului, a fost însotita în
contrareplica de imaginea puterii care îsi regrupeaza fortele si care apare din nou ca
fiind stabila. Am spus mai devreme ca sciziunea a distrus traditia fostului FSN, aura
revolutionara care captase multe sute de mii de oameni. Nu este însa mai putin
adevarat ca sciziunea a avut si o latura pozitiva: ea a facut sa dispara si esecurile
primei puteri legitime din România. Modalitatea a fost una hilara pentru politicienii
opozitiei. Reprezentantii celor doua noi partide, atât PD cât si PDSR, se întreceau în a
face acuzatii la adresa celor care au condus si de a sublinia ca ei nu au fost la putere.
Partidul domnului Iliescu a aruncat toata responsabilitatea pe umerii domnului
Roman, considerând, mai mult, ca Guvernul domnului Stolojan este unul intermediar
si tehnocrat si prin urmare ei si partidul lor nu puteau fi decât acuzatori, în timp ce, pe
de alta parte, sustinatorii domnului Roman au considerat ca ei au început reforma, dar
prin lovitura de stat, au fost alungati si de aici toate dezastrele economice care au
urmat. Opozitia nu prea a înteles acest joc la timp. Tematica electorala lansata de ea a
bagatelizat aceste explicatii, acuzând de comunism, neocomunism si de antireformism
si pe unii si pe ceilalti. Ceea ce nu întelesese opozitia era faptul ca electoratul crezuse
în buna masura si pe reprezentantii PD(FSN) si pe cei ai FDSN. Mai mult, de fapt
lucrurile nici nu erau departe de adevar. În realitate unitatea de monolit disparuse cu
adevarat, nici unul din partide nu mai era cu adevarat reprezentantul primei puteri
legitime din România. Unele personalitati politice da, dar partidele ca atare nu.
Acestea nici nu mai erau partide revolutionare, ci partide de personalitati si nu mai
puteau fi legate astfel direct si neconditionat de trecut. Nici de Revolutie, dar nici de

99
guvernarea postdecembrista. Iata principalul motiv pentru care puterea guvernase fara
sa se erodeze la nivelul pe care îl scontase opozitia. Cele doua noi partide obtinând
împreuna mai mult de dublul procentelor Conventiei. Ele nu s-au mai aflat însa
niciodata de aceeasi parte a baricadei. Cei care vor decide structura viitoarei
configuratii politice vor fi altii. Câteva partide mici, dar care împreuna vor putea
asigura FDSN-ului majoritatea parlamentara, PUNR, PRM si PSM vor forma un
triumvirat vreme de aproape patru ani, care va garanta stabilitatea puterii pentru
FDSN (PDSR).

Axele principale ale sistemului electoral

Ar trebui sa spunem ca odata cu alegerile din 1992 scena politica s-a
simplificat radical. Au fost retinute doar patru categorii de forte politice. În primul
rând o axa politica centrala data de cele doua formatiuni principale, PDSR si CDR, o
axa etnica data de UDMR si PUNR, doua partide de coloratura socialista si cu un
anume radicalism, destul de asemanatoare ca sustinere electorala, în anumite limite,
asa cum o sa vedem, PRM si PSM si în fine o forta medie “de jumatatea
clasamentului” care nu are griji privind pragurile electorale, dar care nu este suficient
de puternica pentru a conduce. Ea poate miza doar pe aliante, iar în 1992 acest lucru
nu s-a dovedit posibil. Este vorba de PD (FSN). Acest tablou va ramâne aproape
neschimbat si în 1996 cu doar doua mici nuantari, în 1992 mai obtinusera câteva
locuri, doar în Camera, si reprezentantii PDAR, iar în 1996 nici ei, dar nici
reprezentantii PSM nu mai obtin locuri. Cele patru zone electorale ramân însa
aceleasi. Trebuie sa ne oprim tocmai din acest motiv asupra lor.
Prima “zona” a sistemului electoral este aceea a axei centrale PDSR (PSD) -
CDR. Ea cuprinde fortele politice principale, singurele care pentru moment pot
constitui centre gravitationale ale sistemului electoral. Ele constituie termenii
polarizarii electorale de baza. Împreuna ele obtin aproape juma tate din numarul
voturilor (peste 48%) electorilor în 1992. Din punct de vedere politic este o disputa
neechilibrata pentru ca avem pe de o parte un partid si pe de alta parte o alianta. De
fapt pentru electori distinctia aceasta nu exista. Cei doi poli sunt perfect compatibili
pentru ca efectul de polarizare reduce pâna la zero diferentierile interne ale CDR-ului.
Structura electoratelor celor doua formatiuni, potrivit cercetarilor din perioada

100
respectiva,11 este destul de diferita. Electorii PDSR provin în general din comunitati
rurale, în special din zona Moldovei si o parte a vechiului Regat. Ei au tendential
studii medii sau inferioare, au un nivel scazut de trai si în general atitudini negative
fata de statul minimal si economia de piata. Electorii CDR se afla în mare parte la
polul opus pe toate aceste variabile. Ei sunt predominant aflati în orase, îndeobste în
orasele mari, au un nivel mediu sau ridicat de viata, au studii medii sau superioare,
sunt în general mai tineri, dar în primul rând, ceea ce este mai important, ei au
atitudini pozitive fata de economia de piata si statul minimal. În cadrul aliantei CDR,
preferintele electorilor se orienteaza în primul rând catre PNT-cd. Din cadrul
procentelor obtinute de CDR aproximativ 10 -15 % o formeaza uzual simpatizantii
PNT-cd. Desi este destul de greu de estimat, dat fiind ca nu toti electorii percep clar
componenta politica a aliantelor, estimam ca aproximativ o treime o reprezinta atât cei
care voteaza CDR si simpatizeaza si cu PNT-cd, cât si cei care nu sustin clar nici un
partid component al aliantei. Circa o treime sustin diverse alte partide sau formatiuni
ale Conventiei. Câteva procente dintre acestia au preferinte pentru partide care, de
fapt, nu mai sunt în Conventie. Circa 4-5% din votantii CDR oreprezinta electorii
radicali care, desi au încredere în aceasta alianta, sustin în mod clar ca nu au încredere
în nici un partid politic (din CDR sau din afara).
La nivelul discursului politic tematica principala a PDSR-ului este aceea a
stabilitatii, a linistii în tara, a asigurarii macrostabilitatii economice, a corijarii si a
îndreptarii dezastrului facut de fosta putere (cu referire evident la PD). Tematica
lansata în discursurile politice ale CDR a gravitat în continuare în acuze la adresa
fostei puteri, desi aceasta pentru multi electori nu o reprezenta PDSR-ul. Acuzele însa
s-au facut de regula la modul general si din nou prioritar pe teme ideologice,
reaparând la suprafata tema anticomunismului si a acuzelor de antireformism si
conservatorism fata de putere. Evident ca tematica a fost nefericit aleasa. În primul
rând tema anticomunismului nu avusese succes cu doi ani înainte si deci era putin
probabil sa aiba acum în 1992, în acelasi timp în care s-au vehiculat si alte subiecte
care erau destul de delicate, precum problema caselor nationalizate, a revenirii
monarhiei, a fostei nomenclaturi etc. Acestea au fost în general prost selectionate sau
cel putin prost lansate si vehiculate.

11
Aceste date se regasesc în anchetele sociologice întreprinse in perioada 1992-1996. Noi am luat în
calcul si cercetarea efectuata de catre Catedra de Sociologie a Universitatii Bucuresti, COMALP 1995,
ca si sondajul postelectoral din 1996. Datele provenite din cercetarea COMALP pot fi regasite si în
lucrarea lui Dumitru Sandu, Sociologia Tranzitiei.

101
 Pe de alta parte tematica lansata de PDSR a fost una care a avut o receptare în
general buna. Tema stabilitatii, a asigurarii linistii într-o tara care trecuse prin mari
tensiuni în ultimii ani si mai ales care se afla înconjurata de tari aflate în razboi civil, a
temperarii entuziasmului reformator al primului Guvern, care evident socase un
electorat care avusese putine asteptari de înrautatire a situatiei din tara. Marile fraude
care se produsesera în România postdecembrista, cel putin în viziunea presei, marile
disfunctionalitati aparute în viata sociala si economica în primii doi ani dupa 1990, au
facut ca electoratul sa încline serios catre aceasta promisiune de reforma linistita, de
schimbare lenta, mai putin socanta si dureroasa. În fond PDSR -ul promitea o
schimbare, dorita declarativ de aproape toata lumea, numai ca ea trebuia sa fie
suficient de putin sau poate chiar deloc, dureroasa. PDSR -ul a avut câstig de cauza.
Cu toate acestea nici el si nici CDR-ul nu pot obtine o majoritate absoluta. Din acest
motiv celelalte zone electorale devin extrem de importante.
Despre una dintre acestea am vorbit deja. Este a doua polarizare importanta a
sistemului electoral românesc. Cea de factura etnica. Este vorba de axa PUNR -
UDMR. Ea a actionat îndeosebi “dincolo de munti”. Evident ca în plan strict electoral
ea este determinata de compozitia etnica teritoriala. Preferintele pentru cele doua
partide ne intereseaza destul de putin, mai ales pentru UDMR care are un electorat
foarte disciplinat si care voteaza evident pe principiul apartenentei etnice.
Daca etnicii maghiari voteaza în marea majoritate cu UDMR-ul, românii, din
Ardeal în special, au normal, mai multe posibilitati de optiune. Asa cum am aratat,
pentru zonele de conflict sau cu susceptibilitate a pericolului de conflict inter-etnic,
dincolo de aparente, acestia nu au chiar atâtea optiuni. Ca si caracteristici socio-
demografice o mare parte a lor sunt mai aproape de suporterii Conventiei decât ai
PDSR. Este bine stiut ca zona Transilvaniei este una mai bogata, cu puternice traditii
urbane si industriale, cu o anumita deschidere “istorica” spre modele culturale
occidentale. Evident este vorba de o anumita tendinta. Tot o tendinta de sorginte
istorica este aceea a traditiei luptei pentru afirmarea spiritului national, prezenta în
Transilvania cu mult mai puternic decât în oricare alte zone ale tarii. Aceasta traditie
de lupta pentru afirmarea valorilor nationale este una din mostenirile si valorile
centrale ale culturii românilor transilvaneni, în primul rând ale intelectualitatii.
Numai ca, în aceste zone, cel putin în aceea perioada, includerea UDMR în
structurile opozitiei unite a determinat ca un partid corelat, de reactie, PUNR-ul sa
acapareze o parte importata a electoratului românesc din aceste regiuni. În timp ce

102
UDMR-ul a obtinut un scontat procent de 7,4%, PUNR-ul va obtine un neasteptat 7,8
%. Surpriza cea mai mare a constituit-o ascensiunea extrem de rapida si spectaculoasa
a proaspatului lider al partidului, domnul Gheorghe Funar.
Fostul FSN a produs la nivelul populatiei, dupa disparitia sa, mai multe
categorii de electori. Una dintre acestea este a celor cu atitudini puternic
conservatoare, de stânga am putea spune, adeseori etichetati ca nostalgici ai vechiului
regim, si care la doi ani de la evenimentele din Decembrie au început deja sa se poata
manifesta public. Ei se concentreaza în jurul a doua formatiuni, PSM si PRM. Prima a
fost mult timp etichetata public ca si continuatoare a PCR, ceea ce într-un fel a ajutat-
o. Eticheta aplicata datorita celor doi lideri principali ai partidului, fostul Prim
Minis tru comunist Ilie Verdet, ca si mai celebrul poet, recunoscut pentru orientarea sa
comunista, Adrian Paunescu. A doua formatiune este însa cu mult mai surprinzatoare.
Ea are o orientare de stânga, cu nuantari populiste, dar în plus lanseaza si un bogat
suport tematic national (sau nationalist). Aceste partide ocupa o zona aproximativ
similara. Ea fusese lasata libera si era normal sa apara formatiuni care sa o revendice.
Pentru o tara care a trecut printr -o experienta socialista de aproape jumatate de secol
si cu experiente totalitare pe o durata înca si mai mare este absolut normal ca o parte,
nu foarte mica, a populatiei sa ramâna ancorata în aceasta zona atitudinal -valorica.
FSN-ul a reprezentat initial, programatic, interesele aproape ale tuturor categoriilor
sociale.
Treptat, întâi aripa tânara - PD, apoi si noul partid FDSN (PDSR) a contestat,
date fiind acuzele publice care i se aduceau, orice legatura cu zona de stânga sau de
extrema stânga a esicherului politic. Evident ca opozitia, ideologic în pr imul rând, nu
putea sa si-o asume. Era normal sa apara atunci formatiuni care sa reprezinte aceste
categorii. Ele, mai mult, se vor bucura de suportul unor personalitati extrem de
cunoscute si mai ales de o publicitate extraordinara facuta de opozitie. Aceasta a
promovat complet nejustificat imaginea celor doua partide prin acuze sustinute pe
perioade mari de timp, mai ales împotriva PSM, dorindu-se si chiar încercându-se, în
afara unor temeiuri cât de cât legale, scoaterea acestuia în afara legii. Lupta întregii
opozitii, care parea pentru electorat, acum în 1992, extrem de puternica, cu micul
partid PSM (si într-o oarecare masura cu PRM) va face sa creasca rapid creditele
acestora din urma. Daca succesul PRM se poate atribui în proportii extrem de mari
comunicarii politice, succesul în alegeri al PSM a fost conditionat în buna masura de
campania de atac, total disproportionata, dusa de opozitie. Aceasta pentru ca, o sa

103
detaliem în alt curs, o lege electorala de baza spune ca cea mai buna solutie de
campanie pentru un partid mic este sa reuseasca sa-i determine pe cei mari sa -l critice
cât mai dur este posibil.
PRM-ul, am mai spus, este la origine un partid de “ziar”. În alti termeni el este
un exemplu de partid de comunicare politica. Este clar ca nu exista decât o singura
personalitate cu adevarat reprezentativa în aceasta formatiune care a reusit, practic cu
un partid nou înfiintat, sa intre în Parlament în timp ce alte partide, cotate extrem de
bine nu au reusit. Corneliu Vadim Tudor, mai mult, va confirma si la alegerile din
1996, când va fi cotat ca a patra personalitate politica din România. PRM-ul, spre
lauda lui, a reusit sa obtina 3,9% voturi în conditiile unei saracii evidente a resurselor
de campanie.
În 1992 doar doua personalitati au probat rolul de forte motrice pe care
politicienii pot sau ar trebui sa-l joace în viata politica. Este vorba de domnul Ion
Iliescu care îsi face un partid aproape peste noapte si câstiga alegerile cu el si al
domnului Corneliu Vadim Tudor care, prin arta sa orator ica înainte de toate, va reusi
sa aduca în Parlament o formatiune care este destul de departe în realitate de forta pe
care a capatat-o în acest fel. Si aceasta cu atât mai mult cu cât, liderul PRM, în 1992,
nu s-a înscris în cursa prezidentiala.
În fine, un al doilea produs electoral al FSN îl constituie noul FSN, altfel spus
partidul domnului Roman, Partidul Democrat. Prin natura istoriei sale atât de scurte si
atât de bogate, fiind singurul partid din România care experimentase atât pozitia
puterii, cât si a opozitiei, el va ramâne cumva izolat pe scena politica. Am spus chiar
mai devreme ca, poate din acest motiv în primul rând, el va pierde aura initiala a FSN -
ului, si va si recunoaste oficial acest lucru prin acceptarea noii denumiri. El va pierde
însa si numerosi simpatizanti. Multi dintre sustinatorii fostului FSN au mers alaturi de
Ion Iliescu, si alegerile au confirmat-o, altii s-au îndreptat catre alte partide de opozitie
si doar o mica parte au ramas alaturi. Decizia de a trimite în campania prezidentiala
un necunoscut a determinat si ea o scadere a sustinatorilor care au interpretat negativ
acest lucru, ca si în cazul unei alte formatiuni, PNL.
În special PRM si PSM vor fi, în 1992, împreuna cu PUNR, principalii artizani
ai victoriei PDSR. Si istoria se va repeta, într-o maniera diferita si cu victoria CDR în
1996. Aceste partide relativ mici din punct de vedere electoral sunt în realitate cu mult
mai importante decât pare la prima vedere. Ele au în primul rând o forta deosebita la
nivelul comunicarii politice, acolo unde foarte multi dintre ceilalti aveau si înca mai

104
au probleme, de asemenea ele ar mai putea fi calificate si ca partide în primul rând de
“impact” si nu de sustinatori. Cu alte cuvinte influenta lor, ca si a personalitatilor din
fruntea lor, nu este una care vizeaza în primul rând achizitia de sustinatori, cât
influentarea sustinatorilor altor formatiuni.
Astfel de formatiuni însa odata ce se pozitioneaza pe o axa electorala pot sa
creasca spectaculos, asa cum a fost cazul în 2000 cu PRM si liderul acestuia Corneliu
Vadim Tudor.
Vom întelege mai bine acest mecanism daca vom insista pe primul caz în care
actori politici secundari au jucat un rol central în lupa electorala si acest lucru s-a
întâmplat în 1992.
Campania prezidentiala din 1992 a adus în fata electoratului sase personalitati.
Pe Presedintele în exercitiu, domnul Ion Iliescu, pe seful CDR, profesorul Emil
Constantinescu, pe reprezentantul Partidului Democrat, Caius Traian Dragomir, pe
liderul PUNR, Gheorghe Funar, si pe alti doi candidati, oarecum surprinzatori, domnii
Ioan Mânzat, un personaj controversat al CPUN-ului, si pe fostul Prim Ministru al
republici Moldova, Mircea Druc. Tabloul campaniei a fost unul destul de simplu. De
la început s-au impus în atentie tre i personalitati. Pe de o parte, absolut natural,
domnii Iliescu si Constantinescu, si pe de alta, mult mai surprinzator, liderul PUNR,
domnul Gheorghe Funar. Ceilalti trei sunt cu mult mai putin importanti si nici nu vor
avea o semnificatie în lupta electorala.
Pentru aproape toata lumea era evident ca lupta reala se da între reprezentantul
PDSR si cel al CDR. A fost acest lucru mai putin evident poate tocmai pentru
reprezentantii CDR, care într-o anumita parte a campaniei au început sa se teama
pentru locul al doilea, speriindu-se sincer de amenintarea Funar. Si vom începe cu
acesta. Stilul de discurs al domnului Funar a socat pe toata lumea. Este extrem de
direct si de afirmativ. Foloseste exasperant verbul a face la timpul viitor. Pare a nu
avea nici un fel de scrupule si nici modestie. Anunta permanent ca el va fi Presedinte.
Este spontan, critica permanent adversarii si are si un anumit gen de umor, este drept
nu prea rafinat. Umorul sau atinge limitele lipsei de cuviinta, dar pentru multi acest
lucru place. El nu are inhibitiile sistemului totalitar, cele care te obligau în comunism
sa nu recunosti niciodata ca vrei sa conduci, ca doresti puterea. În comunism pentru
orice pozitie, cât de amarâta, te scuzai, sugerai ca nici nu doresti, ca o iei ca o
obligatie, o acceptai pentru ca ti se cerea. Era deci o rusine sa admiti ca vrei pur si
simplu sa conduci, ca depinde exclusiv de tine, si sa ai „nerusinarea” sa consideri ca

105
esti cel mai bun pentru aceasta, sa anunti cu siguranta si emfaza ca numai tu poti fi
câstigatorul.
Pentru electoratul român acest lucru era straniu. Numai ca el se comporta
totusi ca orice electorat din lume si este sensibilizat puternic de aceste tehnici
universale de persuasiune. Efectul ineditului potentând si mai mult rezultatul.
Urmarea a fost aceea ca domnul Funar a ajuns, practic dintr-un necunoscut în urma cu
câteva luni, a treia personalitate politica din România, obtinând 10,88% din voturi.
Campania domnului Gheorghe Funar a fost pe de departe cea mai “occidentala” în
ceea ce priveste stilul discursului, mult mai putin în ceea ce priveste continutul. Pentru
acest stil însa, o parte din electorat îl voteaza, în primul rând în Transilvania.
Dincolo de succesul reputat, campania domnului Funar a avut însa si un alt
gen de importanta. Domnul Funar a reusit sa submineze drastic campania adversarului
domnului Iliescu, adica a sefului CDR, Emil Constantinescu. Cu alte cuvinte domnul
Funar “joaca” pentru domnul Iliescu. Nu ne referim la un joc politic de culise, destul
de probabil poate, ci pur si simplu la comunicarea politica de campanie. Domnul
Funar îl critica si pe Ion Iliescu, însa mult mai putin si fara consistenta. Pe domnul
Constantinescu îl desfiinteaza. Mai mult, ca si în sport, îi pregateste atâtea surprize
tactice încât pe alocuri domnul Constantinescu nu mai stie cu cine se lupta. Greseala
pe care o va face domnul Constantinescu va fi tocmai aceea de a-si risipii resursele si
a începe sa-l atace pe domnul Funar. Doua greseli de fapt. Prima, trebuia evident sa se
concentreze doar pe disputa cu Ion Iliescu. A doua, el este totusi mult prea “stilat”
pentru a avea cea mai mica sansa în fata lui Gheorghe Funar luptând cu „armele”
acestuia Lovitura va fi data în meciul decisiv, la disputa finala a celor sase de la
Televiziunea Româna. Mai avusesera loc doua alte întâlniri finale în zilele dinainte,
dar mai putin mediatizate. Una la Radio România Tineret, alta la cotidianul Adevarul.
În ambele domnul Funar a fost extrem de dur cu domul Constantinescu, care
reactionase prost, era depasit se situatie si începuse sa-i fie mult mai frica de domnul
Funar, la disputa finala de la televiziune, decât de domnul Iliescu. În aceste conditii îsi
pregateste o tactica care îi va fi extrem de potrivnica, sa-l loveasca pe Funar. El îsi
pregateste un discurs foarte critic la adresa acestuia însa, surpriza, în timpul dezbaterii
televizate, urmarita de 90% din populatia tarii, domnul Funar este cât se poate de
linistit. Acuzele domnului Constantinescu, care are si nefericita inspiratie sa
împrumute pe alocuri stilul candidatului PUNR, pare complet lipsita de sens. Pe de
alta parte stilul nici nu putea sa fie acceptabil pentru rectorul celei mai importante

106
universitati din România. Efectul însa a fost mai profund. Impresia care s-a creat a
fost aceea ca domnul Constantinescu a renuntat sa se mai lupte cu campionul, care în
mod absolut cert era domnul Iliescu. Paradoxal este faptul ca la acea dezbatere
aproape nimeni nu a atacat pe Presedintele în exercitiu, iar atunci când a fost atacat,
acesta nu a ripostat absolut deloc în mod direct.

Rolul axelor electorale în mecanismul votului

Am insistat în mod deosebit pe anul electoral 1992 în acest curs pentru ca
1992 a fost momentul în care s-u consacrat cu adevarat axele electorale în sistemul
nostru de vot. Desi polaritati se constituisera si în 1990, doar în 1992 sistemul nostru
electoral va începe sa functioneze normal, adica pe baza principiului organizarii
axiale. Aparent situatia dupa alegerile din 1992 nu este diferita de cea de dupa
alegerile din mai 1990 daca ne gândim cel putin la opozitie.
Ce obtinuse opozitia? La prima vedere nimic. Noul tablou politic nu este mai
favorabil decât cel dinainte. Ea nu are nici un aliat în Parlament, are si tensiuni interne
semnificative. Si atât timp cât a trait domnul Corneliu Coposu, arhitectul din umbra al
Conventiei, nici nu pareau foarte posibile aliantele cu singura formatiune care mai era
real în opozitie, PD. La polul opus, PDSR este sprijinit de PUNR, ca si de micile
partide PRM si PSM. Exista un arc al puterii care va ramâne aproape trei ani extrem
de stabil. El va garanta stabilitatea politica si posibilitatea pentru PDSR de a conduce
fara probleme deosebite.
În realitate se obtinuse cu mult mai mult. În primul rând opozitia intrase acum
într-o cursa reala si fusese acceptata ca si competitor real. Domnul Constantinescu a
fost învins, destul de clar, numai ca acum ca si adversar real. În 1990 nici domnul
Câmpeanu si cu atât mai putin domnul Ratiu, nu au reprezentat pentru electorat
competitori adevarati în cursa electorala. Domnul Constantinescu s-a aflat pe o axa
electorala centrala. La fel CD intra pe o axa electorala. Chiar si PUNR se raporteaza
polar pentru prima data fata de partidul minoritatii maghiare UDMR. Sistemul axelor
electorale începuse sa functioneze.

ÎNTREBARI:
1. Cum se explica victoria FDSN (PDSR) în alegerile parlamentare din 1992?

107
2. Care sunt principalele motive pentru care PNL nu a intrat în Parlament în
1992?
3. Care sunt principalele motive pentru care PSM a intrat în Parlament în
1992?
4. În ce a constat problema pragului electoral în 1996?
5. Care sunt principalele axe electorale în perioada 1992-1996?
6. Care sunt principalele axe electorale în perioada 1997- 2000?
7. Ce este un partid de comunicare politica?
8. În ce situatie rolul partidelor de comunicare politica de mici dimensiuni
este major în mecanismul electoral?
9. Ce diferente sunt între anul 1990 si 1992 din punct de vedere al
rezultatelor obtinute de opozitie?

108
 Cursul 10

Tipologia electoratului

Societatea româneasca în perioada 1992 -1996

a început sa se schimbe profund. Marile miscari
studentesti din toamna lui 1995 au fost un indicator
al acestor schimbari. Pentru prima data studentii
luptau pentru drepturile lor (sindicale în fond) si nu
pentru obiective politice. Ei se plasau evident într-o
stânga politica si nu în revendicata parte dreapta a
esicherului politic în care se autopozitionasera
alaturi de opozitie ani de zile.

Paradoxul schimbarii.
Nu aveam în realitate decât o intrare în normalitate. De fapt, studentii, dincolo
de a fi în primele rânduri ale luptelor sociale, ei sunt în aproape toate societatile
localizabili în zona stânga a spectrului politic, mai putin în dreapta, si extrem de putin
în centru. Studentii reprezinta oriunde, una din categoriile cele mai critice si mai
dispuse la schimbare, o categorie care uzual acumuleaza frustrari importante.
Pretutindeni în lume studentii traiesc la nivele minime de confort, au aproape
permanent un gen de frustrare relativa datorita conflictului dintre aspiratii - si ei sunt
pe departe categoria cu cele mai mari aspiratii - si posibilitatile imediate ale
îndeplinirii lor. Aceasta este una din cauzele majore ale dinamismului, dar si a puterii
si entuziasmului lor. Din toate aceste motive ei sunt situabili si au fost permanent în
mod normal, într-o anumita “stânga revolutionara” a sistemului politic. Iata ca în
1995, în România, ei revin acolo unde ar fi trebuit sa fie. Fiind cea mai dinamica
categorie sociala ei fac primii aceasta miscare.
Ruptura din 1989 a fost una brusca, radicala si vio lenta. Ea, prin amploarea
singulara în tarile foste comuniste, nu a lasat prea multe sanse suporterilor reali ai
valorilor comuniste sau doar “de stânga”. Radicalismul miscarilor opozitiei din primii
ani a facut ca valorile politice ale trecutului sa fie public permanent contestate.

109
 A aparut astfel un comportament duplicitar la categorii largi ale populatiei.
Câtiva termeni cheie, dar mai ales anumite principii au fost permanent negate si
criticate. Comunismul, socialismul au devenit un fel de “cuvinte urâte” care, numai
daca erau rostite atrageau oprobiul si sanctiunile. Multi români, dupa paradigma
comunista a propagandei ideologice, si-au însusit noul model ideologic. Daca în trecut
partidul spunea ca “ceva” este bine, cu totii în cor trebuia sa declaram acelasi lucru.
Daca dupa aceasta se hotara ca totusi nu este bine si noi ne redefineam pozitia si era
nevoie sa o exprimam public. Multi ajunsesera la performante senzationale în ceea ce
priveste comportamentul duplicitar.
Aceste achizitii comportamentale au fost utile si dupa 1989. Totalitarismul a
trebuit sa fie înlocuit cu democratia, comunismul cu economia de piata, cu
liberalismul sau poate doar cu social-democratia. Peste noapte am ajuns suporteri ai
puterii sau ai opozitiei. Împartirea în doua tabere nu are însa la început un substrat
legat direct de caracteristicile valoric -atitudinale ale electorilor. Cei mai multi dintre
votantii din 1990 erau votanti care se centrau exclusiv pe putere, deci care sprijineau
sau criticau puterea si care nu se raportau la alternative pe scena politica.
Aceasta putere era situata la antipozi. Ea era pe de o parte forta “emanata” din
Revolutie, iar pe de alta parte, pentru alti electori, ea era dimpotriva, continuatoarea
regimului comunist, fiind acuzata tocmai pentru ca se împotriveste schimbarii. Extrem
de putini se raportau la alternativele politice care se conturasera în acele momente.
Acestea, pe de alta parte, imediat dupa Revolutie, nu puteau sa critice puterea decât
din “dreapta”, pentru ca “stânga” nu parea sa fie legitima sau legitimabila.
Numai ca asistam la o situatie curioasa. Multi simpatizeaza cu FSN, atât
pentru ca este forta care este legata de Revolutie, cât si pentru ca este etichetat ca un
partid de “stânga”, adica care nu rupe totusi radical o traditie pe care marea majoritate
a populatiei, nu putea sa o depaseasca. Oficialii partidului nu îsi asuma întotdeauna
deschis o asemenea filiatie, unii lideri chiar o resping vehement. Am aratat în alt curs
ca în acest mod o anumita “zona” electorala ramâ ne neocupata pe esicherul politic si
noi partide aveau astfel cum sa o ocupe si sa îsi revendice un electorat important.
Alegerile din 1992 aveau sa confirme aceste orientari ale unor segmente ale
electoratului românesc. Mai mult, câstigatorul scrutinului îl reprezinta aripa de
“stânga” a Fostului FSN si nu aripa mai liberala.
Formatiunile etichetate uzual ca fiind de “stânga” încep sa fie tot mai acceptate
si chiar ajung sa preia sau sa se afle în cercul puterii. În 1996 succesul electoral va fi

110
însa, nu al partidelor etichetate ca fiind de stânga, în primul rând PDSR, dar si PSM
sau PS, ultimele doua care nici macar nu pot ajunge în Parlament, ci al fortelor plasate
uzual în dreapta, adica CDR si - într-un fel USD - artizanul unui prim fel poate de
libera lism în România lui `90-`91.
Aparent avem o stare normala, fireasca, adica o rotatie la guvernare. Întrebarea
pe care putem sa ne o punem este daca valoric - atitudinal electoratul si-a schimbat
opiniile, justificându-se acest gen de schimbare sau daca s-a întâmplat altceva?
Cu siguranta s-au produs schimbari importante si la nivelul electoratului, însa
victoria opozitiei în 1996 a fost asigurata de faptul ca majoritatea electorilor au
votat la fel ca în 1992. Este desigur un paradox, acela ca votantii de “stânga” pot
aduce la putere atât fortele de “stânga”, cât si pe cele de “dreapta”.
De fapt este vorba de o discrepanta, care exista la majoritatea partidelor
importante, între comunicarea politica si actiunea politica. În campania din 1992
FDSN (PDSR) a avut un mesaj electoral clar de “stânga”, în care protectia sociala si
ideea sustinerii rolului semnificativ al statului în societate au fost elemente definitorii
ale campaniei electorale. În practica politica a guvernarii, partidul nu a fost perceput
ca ducând politica propusa în campanie. În campania din 1996, mai mult, fortele
considerate permanent în “dreapta” PDSR -ului, au lansat mesaje politice apropiate de
asteptarile electoratului de “stânga”, ceea ce a bulversat tocmai partidele care ar fi
trebuit sa gestioneze acest gen de propuneri electorale. În aceste conditii “stânga” nu
putea sa faca altceva decât sa supraliciteze oferta CDR, sau sa propuna un alt gen de
oferta. Oricum strategiile alese au fost în cele din urma gresite. Partidele de stânga au
fost învinse de o campanie de “stânga”. Pentru a întelege însa un asemenea mecanism
trebuie sa analizam la un nivel mult mai complex electoratul.

Electori si electorate
Este firesc pentru oricine faptul ca oricare partid are anumiti suporteri care
apreciaza si eventual voteaza pentru el, asa cum este la fel de evident ca atasamentul
fata de acesta este extrem de diferit între suporterii în cauza. Este clar ca unii sunt gata
sa faca aproape orice le-ar cere partidul, la fel cum altii pot fi extrem de critici fata de
ceea ce partidul le pretinde. Este iarasi un lucru bine cunoscut faptul ca unii oameni
voteaza la toate alegerile pentru aceleasi formatiuni, în timp ce altii, de la un scrutin la
altul se reorienteaza, nu rareori alegând extremele. Ar mai trebui sa spunem ca exista

111
si votanti stabili, care decid cu foarte mult timp înainte cu cine vor vota si altii, sa le
zicem conjuncturali, care decid cu putin timp înainte.
Exista o mare varietate de diferentieri între electori. În fapt, putem spune ca se
pot identifica mai multe tipuri, în functie de criteriile pe care dorim sa le luam în
calcul. Aceasta tipologie a electoratului ne ajuta extrem de mult în analiza
mecanismelor de alegere electorala, pentru ca, cel putin pentru unele din variabilele
luate în calcul, diferentierile la nivelul sustinatorilor anumitor formatiuni produc o
imagine pertinenta asupra formatiunilor în cauza.

Modelul cercurilor concentrice

Prima problema care ne preocupa este aceea a definirii tipului de relatie
existenta între electori si partide, ca si a intensitatii acestei legaturi. Puterea unei
formatiuni nu sta cu siguranta numai în numarul votantilor sai, ci si în profilul socio-
demografic pe care acestia îl au, în tipul de relatie existenta între ei si formatiunea
politica pe care o sustin. Cel mai simplu model al electoratului unui partid sau al unei
formatiuni politice este modelul cercurilor concentrice.

Fig.10.1. Modelul cercurilor concentrice

Activistii partidului
Electori de încredere

Electori de campanie
Electori conjuncturali

Potrivit unui asemenea model exista mai multe cercuri sau zone de sustinatori
în relatie directa cu gradul “apropierii” acestora de partid. Exista astfel o zona
centrala, un prim cerc al sustinatorilor, care este format din cei pe care îi putem numi
activistii partidului.
Acestia pot fi membri formatiunii în cauza, însa pot foarte bine sa nu fie.
Principala lor caracteristica este aceea ca ei se implica activ în activitatile politice ale

112
formatiunii în cauza. Ei constituie forta vitala a unui partid, deoarece la nivele locale o
formatiune se poate dezvolta doar pe baza activismului acestor simpatizanti, care sunt
evident cei mai importanti “propagandisti”, instrumentele esentiale ale persuasiunii
politice la nivel comunitar. Ei au aceasta forta si acest activism pentru ca nu sunt
numai votanti de încredere, ci ei sunt totodata si “legati sufleteste” de formatiunile în
cauza. În anchetele sociologice ei manifesta, în mod obligatoriu, un nivel maximal al
încrederii în formatiunile respective.
Daca luam activismul ca o caracteristica definitorie trebuie sa recunoastem nu
numai ca pot exista asemenea simpatizanti care sa nu fie si membri oficiali ai unei
formatiuni, ci si ca pot exista membri de partid care sa nu aiba acest activism si deci
sa nu intre în aceasta categorie. Dimensiunile procentuale ale acestei prime categorii
de electori, chiar si pentru cele mai importante formatiuni politice din România, sunt
extrem de greu de aproximat. Cert este ca ele statistic nu au relevanta în ponderea
electoratului propriu si din acest motiv statistic includem aceasta categorie în
urmatoarea.
Un al doilea cerc al electorilor este al votantilor de încredere . Acestia sunt
electori care au încredere deplina într-o anume formatiune. Desi ei nu se implica real
în viata partidelor sau în diferitele actiuni politice declansate de acestea, ei voteaza
neconditionat partidul. Pot fi considerati si votanti “ideologici” pentru ca încrederea
lor în formatiune se bazeaza înainte de toate pe un atasament cu substrat valoric si mai
putin pe elemente exterioare, de imagine sau de conjunctura. Ca si electori ei au o mai
mare stabilitate în optiuni decât alte categorii, deoarece ei voteaza constant cu
formatiunea în cauza, aproape fara raportare la mediul politic, la factorii conjuncturali
sau la campania electorala. Ei nu sunt interesati sa desfasoare o activitate politica, dar
sunt interesati de politica si se cred responsabili în a-si asuma roluri civice.
Exista în fine o a treia zona sau un al treilea cerc. Este vorba de votantii de
campanie . Acestia sunt votanti care nu au o încredere obligatorie foarte mare într-un
partid, dar s-au convins ca din oferta electorala nu pot face o alta alegere. În multe
cazuri apr ecierea fata de formatiune este conditionata de un factor exterior. O
personalitate politica sau culturala, o actiune socanta la nivel local, etc. Disparitia
acestui factor exterior putând pune în pericol aprecierile pozitive fata de formatiunea
politica în cauza. Acest tip de electori sunt atasati partidului numai ca ei nu mai sunt
niste votanti neconditionati. Uneori au un demers rational pentru optiunile pe care le
fac, adeseori sunt critici în raport chiar cu actiunile politice ale partidului. Desi sunt

113
caracterizati de o mai mica stabilitate în optiuni, ei sunt extrem de numerosi, în mod
normal fiind numeric cea mai importanta categorie de electori ai unui partid.
Al patrulea cerc este cel al votantilor conjuncturali. Acestia se orienteaza
doar în campaniile electorale asupra unor formatiuni si de regula doar în finalul
acestora. Ei se raporteaza strict reactiv la viata politica si sunt puternic influentati de
propaganda din campanii, în primul rând de disputele directe din finalul acestora. Ei
nu sunt votanti consistenti, ceea ce înseamna ca uzual ei voteaza diferit la cele doua
camere, sau la Presedintie cu reprezentanti ai altor formatiuni decât cele pentru care s-
a votat pentru Parlament. Multi dintre acesti electori se decid chiar în ultimele
moment e ale campaniei.
Un rol decisiv îl au pentru definirea optiunilor lor, trei elemente. În timpul
campaniei ei sunt influentati de rezultatele publicate ale sondajelor de opinie, la
finalul campaniei sunt si mai impresionati de dezbaterile televizate finale, si tot pentru
prezidentiabile, între primul si al doilea tur sunt din nou influentati de rezultatele
publicate în urma primului tur. Despre rolul pe care îl joaca rezultatele publicate ale
sondajelor preelectorale ne este greu sa vorbim pentru ca evident doar o parte din cei
circa 40-45% dintre cei care sunt influentati de campania electorala, sunt influentati
de aceste rezultate.
Dintre toti electorii trebuie sa spunem ca în 1996, aproximativ 48% au declarat
ca erau hotarâti asupra votului înaintea campaniei, circa 10% s-au hotarât la începutul
campaniei (dupa o prima oferta a partidelor), alti 17% au declarat ca s-au hotarât la
sfârsitul campaniei, respectiv 17% au declarat ca s-au hotarât chiar în preajma votului.
În ceea ce priveste dezbaterea ele ctorala televizata trebuie sa spunem ca în
1996 s-au organizat mai multe asemenea întruniri în principal la trei posturi de
televiziune: Antena 1, PRO TV si TVR1. În ultima saptamâna de campanie
dezbaterile televizate între prezidentiabili au fost urmarite de 67% din electori. Dintre
acestia doar 12% au declarat ca si-au schimbat optiunile în urma vizionarii
emisiunilor tv. Raportându-ne însa la întregul electorat, înseamna ca circa 8-9% din
electori sunt influentati de dezbaterile finale.
Între cele doua tururi de scrutin cei doi prezidentiabili ramasi în cursa s-au
înfruntat în patru reprize la trei posturi de televiziune. Audienta acestor emisiuni a fost
urmatoarea:

114
Tabel 10.1 Audienta dezbaterilor finale ale prezidentiabililor la principalele posturi
de televiziune
Antena 1 25%
ProTV 30%
TVR 61%

Dintre cei care au urmarit emisiunile (cel putin una dintre ele) circa 10% au
declarat ca si-au schimbat optiunea de vot, 6% declarând ca nu erau decisi înainte, iar
4% declarând ca în urma vizionarii si-au schimbat optiunea avuta initial. Exista
evident o asemanare importanta în comportamentul de alegere între cele doua
scrutinuri. Prin urmare putem spune ca la nivelul electoratului din România circa 10%
dintre electori sunt influentati de dezbaterile din finalul campaniei. Este la fel de
important si faptul ca aproximativ jumatate din electori sunt electori de încredere si
activisti ai partidelor, asupra carora campaniile electorale nu actioneaza în directia
redefinirii votului. Dintre acestia activistii partidelor reprezinta totusi o minoritate.
Aceasta diferentiere pentru managerii de campanie conteaza însa mai putin,
importanta fiind cealalta jumatate, cea care poate fi câstigata sau pierduta în
campanie.
Raportându-ne la întregul electorat atunci aria de cuprindere a cercurilor de
electori ar fi urmatoarea:
Tabel 10.2 Structura modelului cercurilor concentrice si estimarile acestora
Activistii inclusi în categoria urmatoare
Electorii de încredere 45-50%
Electorii de campanie 30-35%
Electorii conjuncturali 10-15%

Este evident ca ne -am raportat prioritar la cei care voteaza, dar aproximativ un
sfert din populatia cu drept de vot, pâna la o treime nu voteaza. Dintre cei care nu
voteaza o parte, pâna în zece procente, nu merg la vot din motive obiectiv e (sau
accidentale). Restul invoca diferite alte motive, dar numitorul comun îl reprezinta
lipsa de interes fata de actul electoral. În procentele prezentate mai devreme exista
integrati circa 1% din electori, care au declarat ca vizionarea dezbaterilor te levizate i-a
influentat în directia renuntarii de a se prezenta la vot.

115
 Este important si un alt aspect. Datele prezentate au semnificatie la nivelul
întregului electorat, formatiunile politice însa difera substantial între ele în ceea ce
priveste structura electoratului propriu. Cel mai important este electoratul stabil, sau
de încredere, cel care îsi mentine aceeasi atitudine fata de formatiune cel putin un
ciclu electoral. Acest electorat, exprimat procentual reprezinta limita minima
“garantata” a stabilitatii politice a unei formatiuni, limita care ramâne constanta o
perioada mare de timp. Din electoratul formatiunilor parlamentare ponderea nucleelor
de stabilitate sau de “încredere” este urmatoarea:

Tabel 10.3 Ponderea electoratului stabil pentru principalele formatiuni politice

parlamentare
CDR 23% UDMR 55%
PDSR (PSD) 58% PUNR 7%
PD 4% PRM 12%
Procentele reprezinta ponderi din electoratele proprii

Se observa usor ca cele mai stabile formatiuni sunt PDSR (PSD) si UDMR.
Este oarecum de asteptat daca ne gândim ca PDSR (PSD) practic nu a înregistrat o
cadere semnificativa din punct de vedere al preferintelor electorale, pierzând alegerile
o singura data în 1996 mai degraba prin jocul rezultatelor sau al pierderii
companionilor care îi asigurau majoritatea parlamentara. În cazul UDMR-ului
explicatia este mult mai simpla având un vot de tip etnic.
Daca plecam de la rezultatul alegerilor din 1996 si de la declaratiile
postelectorale asupra acestora si luam în calcul procentele indicate în tabelul anterior,
atunci putem defini limitele minime sub care formatiunile respective nu pot coborî
într-un scrutin electoral. Pentru a efectua un asemenea demers vom lua în calcul nu
doar o componenta temporala, stabilitatea în timp a orientarii electorilor catre o
anume formatiune, ci si o componenta valorica ce exprima perceptia pentru electori a
relatiei lor cu formatiunea. Cu alte cuvinte ne intereseaza ponderea din electoratul
unui partid a celor care se considera deosebit de “legati sufleteste” de acesta. Vom
avea deci doua tipuri de limite teoretice.

116
Tabel 10.4. Ponderile maxime ale electorilor stabili ai formatiunilor parlamentare
Formatiune stabilitate stabilitate Formatiune stabilitate stabilitate afectiva
temporala afectiva temporala

CDR 12 % 24% UDMR 2,5 % 2,4%

PDSR (PSD) 13 % 8% PUNR 0,17 % 0,4%
PD 0,2 % 2,8% PRM 0,3 % 1,3%
Procentele reprezinta ponderi din totalul electoratului

Prima coloana a tabelului defineste o limita minima într-o ordine temporala si

ea, din acest motiv, exprima mai degraba “istoria” votului pentru respectivul partid. A
doua limita este de regula mai ridicata deoarece ea face apel la caracteristicile si
situatia prezenta în care se afla electoratul si automat ea asuma si perceptia victoriei
unei anumite formatiuni. Acesta este si motivul pentru care PDSR (PSD), desi nu
putem spune ca a pierdut semnificativ comparativ cu 1992 (în procente) el este totusi
perceput ca fiind învins. În acest mod limita “prezenta” este mai mica decât cea
“istorica”. Nu putem sa tragem concluzia de aici ca una din cele doua limite ar fi mai
corecta. Din acest motiv putem calcula o medie aritmetica simpla a acestora. Vom
avea deci urmatoarele limite:

Tabel 10.5. Limitele electoratului minim al principalelor formatiuni politice în 1997

CDR 18% UDMR 2,45%

PDSR (PSD) 10,5% PUNR 0,26%

PD 1,5% PRM 0,8%
Procentele reprezinta ponderi din totalul electoratului

Se observa clar ca axa principala electorala era cea data de CDR si PDSR
(PSD), acestea fiind si singurele formatiuni care nu îsi puneau problema pr agului
electoral. Este interesant de semnalat ca, la limita, deci în conditiile cele mai
improprii, chiar si partidul etnic, UDMR, poate fi amenintat chiar de un prag de 3 %.
Celelalte formatiuni au indici foarte mici. Acest aspect nu este obligatoriu unul
negativ. Daca analizam datele atunci ne dam seama ca electoratul de maxima
stabilitate din România, cel care îsi pastreaza sistematic optiunile si participa la
toate scrutinurile, este de circa o treime din totalul electorilor. Restul de doua
treimi îsi modifica optiunile într-un ciclu electoral, iar circa jumatate din electori îsi
definesc votul doar în campanii. Aceasta înseamna ca exista între 50 si 66 procente

117
electorale care se disputa de catre formatiunile politice si se obtin prin actiuni ca
si prin comunicare politica.
Daca luam în calcul surplusul de procente pe care un partid l-a obtinut prin
comparatie cu nivelul minim garantat atunci putem, în manierea opusa, sa judecam
dinamismul formatiunilor respective, dinamism care exprima întotdeauna abilitati
speciale la nivelul propagandei si comunicarii politice. Din acest punct de vedere PD-
ul sau PRM au o pozitie net superioara, dar si CDR-ul se distanta de PDSR, fiind în
fapt mai dinamic prin faptul ca a obtinut un procentaj important în 1996.

Ce ne mai poate spune aceasta analiza postelectorala efectuata în 1996-1997

prin raportare la o perioada de un ciclu electoral? În primul rând ca Partidele cu
stabilitate mica si care depind de comunicarea politica sunt pasibile de a pierde sau de
a câstiga în functie de masura acestor performante. Spre exemplu PUNR-ul cu cel mai
mic procentaj de stabilitate în 1997 avea rapid sa iasa de pe scena politica, în timp ce
România Mare avea sa creasca spectaculos datorita comunicarii politice promovate în
toata aceasta perioada. Pe de alta parte CDR s-a autodizolvat în preajma alegerilor din
2000 lasând un pol al axei electorale liber. Acesta a fost preluat partial de catre PNL si
PRM. Preluarea electorilor din aceasta zona s-a realizat însa diferit. Pe de o parte
PNL-ul preia electori prin „legitimarea” de continuator al partidului polar PDSR-ului,
iar pe de alta pare PRM preia electorat pe baza comunicarii politice pe care o
realizeaza în special în 2000.
Modelul cercurilor concentrice poate sa ne reprezinte corect structura
electoratului unui partid în primul rând pe baza criteriului distantei sociale între
partid si diversele categorii de sustinatori. Este cert însa ca pe masura ce dorim sa
utilizam si alte criterii vom nuanta acest model si vom construi chiar alte posibile
tipologii.

Electorate de partid si de personalitati

O prima noua tipologie pe care am putea sa o utilizam ar fi tocmai aceea data
de diferenta între partidele care sunt sustinute datorita unei sau unor personalitati de
marca, care influenteaza decisiv votantii partidului si partidele care sunt preferate
pentru propria lor imagine, traditie sau ideologie si care contribuie, ele însele, la
cresterea procentelor acordate liderilor formatiunilor în cauza.

118
 Distinctia cu care operam are o dimensiune teoretica semnificativa, fiind
credem evident faptul ca în realitate este extrem de greu sa poti distinge în cadrul unei
analize cauzale între variabilele “partid” si “personalitate”. Chiar daca la nivel
individual acest lucru este greu de transat, la unul statistic lucrurile se prezinta cu totul
altfel.
Daca luam în calcul, într-o asemenea analiza, preferintele electorilor pentru
anumiti candidati la Presedintie sau pentru diversi lideri politici si totodata preferinta
pentru partidele a caror reprezentanti sunt acestia vom observa indici de corelatie între
aceste voturi extrem de diferiti. Nu este însa foarte simplu de facut o analiza, dat fiind
faptul ca, în cazul aliantelor cel putin, lucrurile se prezinta destul de complicat.

Tabel 10.6.Optiunea pentru partide a votantilor prezidentiabililor

Votantii lui: CDR PDSR USD PRM UDMR PUNR PSM Altii NR
(PSD)

I. Iliescu 18% 61% 5% 2% - 2% 1% 2% 8%

E. Constantinescu 83% 4% 3% - 2% - - 4% 4%
P. Roman 45% 11% 34% 2% - 2% - 6% 1%
C.V. Tudor 29% 9% - 49% - 3% 5% 5%
G.Frunda 6% - - - 94 - - - -
“Altii” se refera la formatiunile care au obtinut scoruri subunitare.

Datele din tabel ne arata care este orientarea politica a electorilor care au votat
cu diversi prezidentiabili. Semnificatia majora este data de spectrul politic de
sustinere a unei personalitati. Plecam de la ideea ca un procent mare în tabel pentru
membri propriei formatiuni, adica o dispersie mica a orientarii ideologice a
electorilor, semnifica faptul ca, în cazul liderului respectiv, creditele partidului sunt
mai importante decât cele personale. Astfel, din votantii domnului Roman doar 34 %
au declarat ca au votat cu USD, respectiv 65% sunt electori care provin de la alte
partide. O situatie buna o are si liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, cu 49%,
respectiv sustinere externa de 46%, ca si liderul PDSR (PSD), domnul Iliescu cu 61%,
respectiv 31%. Rezultatele obtinute pentru primul tur de scrutin de domnul
Constantinescu, desi el are mai multi votanti care au declarat ca l-au votat, sunt mai
slabe. Cauza este data atât de faptul ca domnul Constantinescu utilizeaza credite ale

119
CDR mai degraba decât ofera, cât si datorita faptului ca, în cazul domniei sale, sunt
contabilizate si voturile produse de redefinirile electorale, redefiniri care sunt mai
accentuate pentru personalitati decât pentru partide. Explicatia prezentei unui decalaj
în redefinirea optiunilor este data de faptul ca perceptia esecului este întotdeauna mai
mare pentru personalitati decât pentru partide, care daca intra în Parlament sunt partial
considerate câstigatoare, chiar cu scoruri mici.
Daca dorim însa sa rafinam aceasta analiza vom folosi ca suport un tabel
complementar, în care ne va interesa, modul în care au votat pentru prezidentiabili
diferitii electori ai formatiunilor politice:

Tabel 10.7. Optiunea pentru prezidentiabili a votantilor formatiunilor parlamentare

Votantii I.Iliescu E.Consta P.Roman CVTudor G.Frunda Altii N.R.
ntinescu

CDR 11 % 74 % 10 % 2% - 2% 1%
PDSR 81 % 8% 5% 1% - 4% 1%
USD 21% 20 % 55 % - - - 4%
UDMR 2% 25 % 2% - 67 % 2% 2%
PRM 21 % 12 % 6% 52 % - 3% 6%
“Altii” se refera la personalitati care au avut procente subunitare.

Datele de mai sus permit sa analizam de aceasta data nu “deschiderea” catre

“câmpul” politic, ci capacitatea de “închidere” a personalitatilor în cauza. Este vorba
de capacitatea prezidentiabililor de a atrage votul unei parti cât mai mari din
electoratul formatiunii care a propus respectiva candidatura. Aceasta analiza o
întregeste pe prima, pentru ca “deschiderea” spre câmpul politic, singura, nu este
suficienta. Observam astfel ca domnul Roman a primit extrem de multe voturi si de la
alti electori si datorita faptului ca o parte absolut semnificativa dintre votantii USD nu
l-a sustinut, aproximativ 41%. Situatia cea mai buna o întâlnim în cazul liderului
PDSR, Ion Iliescu care a obtinut 81% din voturile sustinatorilor PDSR (PSD), deci a
pierdut doar 18% din voturile acestora. O situatie buna o întâlnim si în cazul liderului
CDR, Emil Constantinescu, care a obtinut circa trei sferturi din voturile CDR,
respectiv a pierdut 25% din voturile electorilor Conventiei.
Doua situatii interesante le ofera liderii PRM si UDMR. Asteptarile noastre ar
fi fost poate acelea ale unor procente foarte mari pentru vota ntii disciplinati ai acestor

120
formatiuni. De fapt liderii respectivi au obtinut o jumatate, respectiv doua treimi din
voturile sustinatorilor propriilor partide. Explicatia poate fi data de un tip de
“rationament” pe care electorii îl fac în cadrul mecanismului votului. El este
conditionat de faptul ca acest mecanism functioneaza pe principiul polarizarii si pe
sistemul axelor electorale. Electorii nu se raporteaza la competitori în acelasi mod,
deci nu îsi definesc situatia electorala în mod similar pentru toti candidatii. O parte a
acestora nu sunt considerati ca si competitori reali pe scena politica. Uzual, lupta
electorala este perceputa ca o disputa polara, deci între doi competitori, iar în situatia
în care un elector simpatizeaza cu un candidat anume, el poate sa îl considere sau nu,
un competitor real. Cei mai multi dintre electorii din România, în 1996, au considerat
ca lupta pentru Presedintie se da doar între doi candidati, domnii Iliescu si
Constantinescu. (Doar domnul Roman a parut la un moment dat ca ar putea ameninta
sa intre pe axa electorala centrala). Exista asadar, electori care sustin diverse partide,
care pot fi chiar partide de personalitati, dar care în exercitarea votului se conduc dupa
un “rationament” potrivit caruia acorda votul unui candidat pe care îl considera
competitor real si nu candidatului partidului pe care îl simpatizeaza. Iata deci, ca
domnul Corneliu Vadim Tudor, desi are o cota mult mai buna decât partidul, iar în
sondajele preelectorale are o cota extrem de ridicata, înregistreaza, aparent paradoxal
o “pierdere” a unei jumatati din numarul electorilor propriului partid. De fapt, cei mai
multi dintre acestia au dorit pur si simplu ca votul lor sa fie util, adica sa fie exprimat
în raport cu axa pe care ei au perceput-o ca fiind centrala. Acest lucru nu se va mai
repeta la un astfel de nivel în 2000 atunci când domnul Vadim Tudor avea sa intre pe
axa electorala centrala si sa recupereze astfel o mare parte din voturile propriului
electorat.
Aceasta este o exemplificare clara a legii polarizarii, care ilustreaza un precept
extrem de vechi care actioneaza însa si în mecanismul electoral. “Cel care are va mai
primi pentru ca are, iar cel care nu reuseste sa strânga suficient va pierde cel putin
o parte din ce obtine”. De fapt nu este atât vorba de pierderea sau câstigul real, cât de
perceptia pe care electorii o au despre câstigatori si pierzatori. Iata de ce
personalitatile sunt extrem de importante pentru un partid, dar si de ce, ele singure, nu
pot fi suficiente. Este nevoie si de comunicarea politica profesionala, care sa creeze o
anume perceptie electorilor, capabila sa maximizeze sansele competitorilor. Iata de
ce un partid care nu arunca personalitati importante în lupta electorala, la

121
diverse nivele, nu are sanse sa câstige, pentru ca este perceput, din start, ca fiind
învins.
Ce diferente ar putea fi între cele doua tipuri de formatiuni politice? În primul
rând unele de ordinul stabilitatii. Formatiunile care au majoritar votanti de partid au o
mai mare stabilitate, ele fiind rezistente, atât la capriciile electoratului, cât si la
pericolul pierderii personalitatilor respective. Asa cum o sa vedem însa, ele nici nu pot
atrage un foarte important electorat, pentru ca în sistemul electoral românesc ca si în
multe alte locuri în lume, rolul personalitatilor este unul vital pentru un partid,
mergând pâna la colapsul acestuia în anumite momente decisive.
Într-o oarecare masura decizia de a nu propune proprii lideri sau pe cei mai
importanti la prezidentialele din 1992 a facut ca cel putin doua partide sa piarda în
mod deosebit. Este vorba de FSN care nu-l propune pe cel mai important dintre liderii
sai, domnul Roman, dar mai ales de PNL care nu va reusi nici macar sa mai intre în
Parlament. Ideal este deci ca o formatiune sa aiba ambele categorii de votanti, în
primul rând unii de partid, iar mai apoi la acestia sa se adauge si votantii anumitor
personalitati.

ÎNTREBARI:
1. La ce se refera paradoxul schimbarii în alegerile din 1996?
2. Care sunt efectele si originile comportamentului duplicitar în privinta
exprimarii opiniilor?
3. În ce consta modelul cercurilor concentrice?
4. Cum pot fi analizate ponderile procentuale ale fiecarui cerc din modelul
cercurilor concentrice?
5. Cum se poate masura electoratul stabil?
6. Care este tipologia electoratului stabil?
7. Electoratul minim si factorii de influenta asupra acestuia
8. Ce sunt si cum se masoara electoratele de partid?
9. Ce sunt si cum se masoara electoratele de personalitati?
10. Ce rol au personalitatile politice în mecanismul electoral?

122
Cursul 11

Stabilitate si dinamica electorala.

Modelul cercurilor concentrice a presupus o distanta

sociala variabila între o formatiune politica si sustinatorii
ei. Daca acestui model îi dam o dimensiune temporala
vom avea si o a doua scala de apreciere în termeni de
stabilitate si de dinamica. Se pune deci, nu numai
problema distantei sociale între partid si electori într-un
anumit moment, ci si într-o perspectiva temporala.

Din punct de vedere metodologic stabilitatea optiunilor electorale poate fi

exprimata doar prin constanta în vot a electorilor, evident plecându-se de la datele pe
care subiectii le furnizeaza în raport cu propriile lor comportamente de vot trecute.
Acceptând deci singura metodologie posibila, întâmpinam un important handicap, cel
a l redefinirii sistemului politic, care face ca analizele sa nu permita pentru moment o
dimensiune mai mare de un mandat. Dar chiar si cu aceste dificultati putem totusi
diferentia cele mai importante partide din punctul de vedere al tipului de stabilitate a
electoratelor care le sustin.
Acest gen de interpretari au fost efectuate în cursul precedent, pentru ca
electorii de încredere, de campanie sau cei de conjuncturali, au comportamente de vot
specifice la diferitele scrutinuri electorale. Am aratat în paragraful respectiv ca din
votantii care au declarat ca au votat cu CDR în 1996 circa 23 % sunt cei care au
declarat ca au votat la toate alegerile cu aceasta formatiune, în cazul PDSR, acestia
erau circa 58%, în cazul PD doar 4%, al UDMR-ului 55%, al PRM 12%, iar al
PUNR-ului 7%.
Ce semnificatie ar putea avea aceste diferente? În primul rând ar trebui spus ca
ele sunt orientative si nu pot avea o relevanta semnificativa în afara limitelor
demersului statistic, dar si metodologic, prin care au fost produse. Este însa clar ca

123
exista anumite nuclee de stabilitate în jurul partidelor, care sunt date, asa cum am
aratat, de votantii de încredere si din activistii formatiunilor în cauza. Nu trebuie însa
sa consideram ca un procent mic al acestei categorii stabile ar însemna absenta totala
a votantilor de încredere, ci pur si simplu faptul ca formatiunea în cauza este extrem
de dinamica si ca a trecut, cel mai probabil prin mutatii semnificative si eventuale
repozitionari pe esicherul politic.
Nu este asadar întâmplator faptul ca un partid precum PD are un electorat atât
de putin stabil. În primul rând acest partid a fost primul partid din România care a
facut un ciclu electoral complet. A fost la guvernare, apoi în opozitie, iar mai apoi din
nou la guvernare, ori pentru sistemul electoral românesc, care nu are înca o experienta
semnificativa în ceea ce priveste rotatia la guvernare, aceasta situatie a fost destul de
stresanta pentru multi electori. Pe de alta parte PD a fost perceput ca un partid al
Revolutiei, pe când se numea FSN, ca un prim partid liberal prin politica sa din 1990
si 1991, când pentru cei mai multi dintre noi liberalizarea preturilor era un fel de
liberalism, ca un partid social-democrat, ca o alternativa de stânga în anumite privinte
si am putea continua. Mesajul, dar si actiunile politice, înalt aplaudate sau contestate,
au facut ca putini electori sa se poata identifica întru-totul cu acest partid pe o
perioada mare de timp.
Ce poate sa însemne ca un partid are un nucleu de sustinatori stabili redus - la
limita extrem de redus? În primul rând faptul ca acesta este un partid dinamic care
poate sa urce, dar si sa scada dramatic în optiunile electorale. Este vorba de partide
care ar trebui sa aiba campanii electorale pertinente pentru a aduna sau doar a retine
electorii. Diversi factori conjuncturali pot avea firesc un efect extrem de important
asupra formatiunilor în cauza. Sa luam doua cazuri apropiate. Unul din 1996 si altul
din campania din 2000.
Dupa campania locala din 1996, atât liderul PD, cât si partidul ca atare (în fapt
alianta USD), au în special în lunile iulie si august si partial la începutul campaniei
electorale pentru alegerile generale, cresteri deosebite. Mai mult, analistii, în perioada
respectiva, au anticipat chiar intrarea posibila a domnului Roman în turul al doilea al
prezidentialelor. În final, atât domnul Roman, cât si USD vor scadea semnificativ fata
de aceste estimatii si vor obtine rezultate destul de asemanatoare cu cele obtinute în
1992 sau, si mai apropiat, ca înaintea campaniei electorale locale. De ce a crescut si
de ce a si scazut USD, ca si domnul Roman, atât de spectaculos?

124
 Explicatia sta desigur, în structura electoratului acestui partid si într-o anumita
masura este de asemenea si un efect al legii polarizarii. Campania dinaintea campaniei
(între cele doua scrutinuri) a fost una reusita. USD, cu rezultate locale bune si chiar
foarte bune în anumite zone ale tarii, pare din ce în ce mai puternic. El propune o
alternativa reala pentru cei foarte multi, care nu mai sunt multumiti de PDSR dar, nu
vad nici în CDR o alternativa reala. Alianta însa va gresi în strategia electorala cum va
gresi si în continuare în primele luni dupa schimbarea puterii din România la sfârsitul
lui 1996.
Greselile din campanie vor fi oarecum estompate de catre rezultatul alegerilor
din 1996. Desi practic partidul avusese rezultate asemanatoare cu cele din 1992,
acum, prin jocul politic postelectoral, alianta domnilor Cunescu si Roman devine una
câstigatoare. Domnul Roman ajunge Presedintele Senatului, iar numerosi lideri ai
aliantei în structurile noului Guvern. Aceasta situatie ascunde în continuare greselile
grave de strategie politica - si în primul rând electorala - pe care alianta le facuse
sistematic din septembrie 1996 si pe parcursul aproape al întregului an 1997. Despre
ce este vorba? Simplu spus, alianta a încalcat o lege electorala de baza, cea a
polarizarii. Partidul a avut numerosi suporteri, în vara lui 1996, doar atunci când
formatiunea ameninta serios (la nivelul perceptiei sociale) de a intra pe axa electorala
centrala, preluând una din cele doua pozitii principale ale acesteia. Parea sa aiba sanse
reale de a câstiga si oamenii au sustinut “noua” formatiune. Dar ce a facut USD-ul?
Exact ceea ce electorii nu se asteptau într-o campanie electorala. Au preferat singuri
sa iasa din aceasta polaritate de baza si chiar sa recunoasca ca nu este locul lor acolo.
Din ratiuni poate altfel corecte, USD-ul a preferat o campanie nonreactiva,
“corecta” cum au numit-o oficialii partidului, centrata pe probleme si nu pe atacuri, pe
solutii si nu pe acuze la adresa altora.
Cine le spusese liderilor USD ca asta doream noi electorii? Probabil consilieri
de o îndoielnica competenta. În tabloul politic din toamna lui 1996 USD -ul a fost una
dintre cele mai pasnice formatiuni, tocmai atunci când ei trebuiau sa fie cei mai duri si
mai critici. Probabil ca în calcule au stat doua considerente majore. Mai întâi dorinta
de a nu reactiona precum permanentul si istoricul de acum adversar, PDSR-ul, de a
arata probabil un alt stil de propaganda. Mai grav însa, va actiona un al doilea factor.
Statutul ambiguu al partidului pe scena politica româneasca. Am mai spus, PD-ul a
avut câtiva ani un statut extrem de curios. Era acuzat foarte dur de putere, era polit ic
clar împotriva acesteia numai ca celelalte partide de opozitie nu-i recunosteau acelasi

125
statut de opozant. Evident ca si o parte a electoratului se raporteaza mai mult ca la un
partid adversar al domnului Iliescu, decât ca la un autentic partid de opozitie. Aceasta
presiune a facut ca partidul sa comita cea mai importanta greseala. Daca în campania
proprie s-a raspuns cât de cât unora din atacurile PDSR-ului, unele dintre acestea fiind
foarte profesionale, nu s-a reactionat absolut de loc fata de CDR si liderii acestuia,
chiar si atunci când acestia au facut diverse remarci critice la adresa USD.
Teama de a nu ataca opozitia, pentru ca s-a dorit atât de mult sa se obtina acest
calificativ, a inhibat probabil raportarile critice fata de CDR. Nu acestea pot fi însa
asteptarile electoratului, si atât timp cât electoratul stabil al acestei formatiuni are
“dimensiuni” foarte reduse, scaderea spectaculoasa în preferinte avea sa vina. Absenta
discursurilor critice, în special fata de CDR, a transformat USD-ul dintr-un partid
rival, un competitor absolut îndreptatit la locul întâi, într-un simplu suporter al celor
care se afla în arena principala. În loc sa accepte rolul principal pe scena politica, prin
campania dusa, USD s-a apropiat doar de cel de “fan” al CDR. Acest tablou a capatat
si mai multa consistenta dupa alegeri, desi evident a fost mascat de succesele politice
ale negocierii postelectorale.
La nivelul electoratului, Partidul Democrat a confirmat imaginea de sustinator
al puterii, ocupând practic un rol cunoscut, acela pe care îl avusesera partidele mici în
vechea administratie. Evident ca în aceste conditii este normal ca un partid sa scada ca
popularitate întâmplându-se ceea ce s-a si întâmplat, PD ajungând în septembrie 1997
la doar 5% optiune de vot (la care mai putem adauga 2 procente specificate pentru
USD), iar domnul Roman la 6%. Logistica propagandei USD a fost eronata în
campania electorala din 1996 si a continuat sa fie si în 1997. Lucrurile se vor schimba
abia la începutul lui 1998, când partidul, din nou într-o perioada foarte scurta, va
creste spectaculos, în urma unei crize politice profunde pe care el a provocat-o în
societatea româneasca.
Al doilea caz asemanator, dar cu efecte opuse îl avem în anul electoral 2000.
De data aceasta un alt partid sugereaza prin campanie si mesajele politice lansate ca
este un adversar important în lupta electorala. Este vorba de PRM. De data aceasta
posibilitatea de a intra pe axa centrala electorala a fost valorificata atât de liderul
partidului, domnul Corneliu Vadim Tudor. Cât si de PRM. Acest proces s-a realizat
mai mult, într-o perioada optima si anume nu înaintea campaniei, ca în 1996, ci chiar
în timpul acesteia, în special în perioada ultimelor 10 zile de campanie, perioada care
este una critica si implicit foarte importanta pentru propaganda electorala. Fenomenul

126
PRM a dus la o crestere spectaculoasa (dublul numarului de procente în ultima parte a
campaniei) ca urmare exclusiva a actiunii principiului axelor electorale, în care PRM-
ul s-a deplasat de pe axa electorala etnica pe axa electorala centrala.

Electoratul activ si electoratul reactiv.

Daca ne aducem aminte de tipologia votantilor facuta din punctul de vedere al
raportarii la putere sau opozitie, din primele cursuri, remarcam si o alta importanta
diferentiere între diversele categorii de electori. Am spus atunci ca legea polarizarii
este o lege electorala de baza, care simplifica perceptia si reprezentarea fiecarui sistem
electoral. Aceasta lege face ca sistemul electoral sa fie structurat pe câteva axe
posibile, având fiecare doi termeni extremi. Cea mai importanta axa fiind desigur
aceea între putere si opozitie. Actiunea acestei legi este principala cauza a
mecanismului potentator al aliantelor politice asa cum am vazut, dar, în aceeasi
masura, si a oricaror partide care pot sa se pozitioneze clar ca unul din termenii
extremi pe oricare din aceste axe. Acesta este si cazul partidelor de factura etnica sau
al celor etichetate ca extremiste.
Aceasta înseamna ca avem votanti care se orienteaza pe esicherul politic în
functie de diversele polaritati pe care le recepteaza, în primul rând pe axa putere-
opozitie. Polaritatea introduce un nou element important si anume reactivitatea.
Electorii pot asadar sa voteze activ sau reactiv. Ei deci pot sa se centreze exclusiv pe
partidul în care au încredere, dar la fel de bine se pot centra si pe adversarul sau
adversarii cei mai importanti ai acestuia. În modelul prezentat în paragraful anterior
am considerat practic un singur tip de votanti, cei activ i. Modelul presupunea o
raportare exclusiva la propriul partid. În realitate exista multi electori care voteaza
strict reactiv. Acestia sunt foarte putin satisfacuti de oferta electorala a celor cu care
voteaza, însa si-au exprimat votul pentru acea formatiune ca reactie fata de o alta, sau
fata de un alt candidat. Butada posibila ar putea fi aceea “oricine, dar nu asta!” . Este
întrucâtva un caz limita. În unele situatii optiunea pentru un partid sau personalitate
are atât valente reactive, cât si active, problema fiind mai degraba cea a prevalentei
unuia dintre acesti factori.
Daca ar fi sa estimam ponderea votantilor activi si a celor reactivi ar trebui sa
ne referim din nou la atitudinile negative în raport cu oferta electorala. Ne intereseaza
însa în pr imul rând atitudinile negative fata de oferta alternativa pe aceeasi axa
electorala. În mod normal aceasta ar trebui sa fie si cea mai consistenta atitudine

127
negativa dintre toate. Vom exemplifica acest tip de analiza asupra electoratului
prezidentiabililor în 1996. Din electoratul care l-a votat pe Ion Iliescu 18% au o
atitudine declarat ostila fata de Emil Constantinescu, 10% fata de Gyorgy Frunda si
câte 6% fata de Petre Roman si Adrian Paunescu, restul procentelor nefiind
semnificative. În cazul votantilor lui Emil Constantinescu 33% sunt ostili fata de I.
Iliescu, 8% fata de A. Paunescu si C.V. Tudor, respectiv câte 5% fata de G. Frunda si
Gh. Funar. În cazul lui Petre Roman circa 30% se raporteaza negativ la E.
Constantinescu, 18% la G. Frunda si 11% fata de A. Paunescu. În situatia celui de al
patrulea clasat în cursa electorala, domnul Corneliu Vadim Tudor, atitudinile negative
sunt mult mai dispersate, fiind de fapt un indiciu ca nu ne aflam pe o axa centrala.
Reactiile negative sunt prezente la apr oximativ câte 11 procente fata de I. Iliescu si G.
Frunda, respectiv câte 9 % fata de E. Constantinescu si P. Roman.
În mod normal o analiza calitativa ar putea sa ne permita depasirea acestui
nivel statistic în care putem estima electoratul reactiv, în primul rând prin atitudinea
ostila exprimata pentru formatiunile de pe axa centrala (considerate rivale). Votantii
reactivi sunt prezenti în numar mai mare la Emil Constantinescu decât la Ion Iliescu
(avem reactivitate dubla pe axa centrala în cazul elector ilor lui Constantinescu).
Am mai putea sa luam în calcul si un alt aspect. În cazul PD-ului se poate
observa usor ca atitudinile reactive au fost extrem de reduse si oarecum îndreptate
doar într-o directie a axei centrale, catre PDSR, circa 30 % si doar 4 % în raport cu
domnul Constantinescu, acesta fiind printre altele si un efect al campaniei electorale
deficitare.
Prin urmare, oricare partid se înscrie pe o axa a sistemului electoral si reuseste
sa se impuna ca unul din termenii polari ai acesteia va primi o “bonificatie” electorala
prin simplificarea tabloului electoral. Cu alte cuvinte doua partide care functioneaza
în regim polar vor avea un rezultat mai bun decât daca s-ar afla în afara unei axe
electorale.
Acest efect potentator se produce însa, doar daca se respecta o alta lege
electorala de baza. Am prezentat-o într-un alt curs si ea spune ca un candidat singur
este mai puternic decât mai multi, daca acestia se afla în aceeasi zona a
spectrului politic, si ar mai trebui sa spunem generalizând, ca legea se refera inclusiv
la partidele politice si nu numai la personalitatile care conduc aceste partide.
Electoratul doreste un singur candidat, personalitate sau partid într-o anumita
parte a esicherului politic, si cu cât acestia sunt mai multi, cu atât ei vor obtine

128
individual mai putine voturi decât ar fi obtinut un candidat respectiv un partid,
singur.
Aceasta înseamna ca mai multe partide liberale înseamna mai putin liberalism,
mai multe partide socialiste sau social- democrate înseamna mai putin socialism
respectiv social democratie. Si aceasta pentru ca, un corolar al aceleiasi legi spune ca,
o anumita “zona” a sistemului electoral, este cu atât mai bine reprezentata cu cât
exista mai putine partide care o ocupa, evident cu exceptia valorii minime care este
zero.
Explicatia unei asemenea situatii este data de faptul ca o parte semnificativa a
electorilor sunt “reactivi” si nu activi, deci ei voteaza cu o anumita formatiune ca
reactie la actiunile si mesajele politice lansate de un alt partid considerat adversar. Ori
în masura în care ei nu sunt centrati pe o formatiune anume, reactivitatea lor îi
orienteaza nediferentiat catre partidele din zona perceputa ca polara formatiunii fata
de care ei reactioneaza. Daca toti electorii ar fi de tip activ, adica s-ar centra pe oferta
partidelor pe care le sustin, votul lor nemaifiind o reactie fata de adversari, atunci
aceasta lege nu ar mai actiona. În astfel de conditii efectul potentator al aliantelor ar fi
minimalizat sau chiar el ar putea sa induca efecte contrare, adica o scadere a
procentelor obtinute.
Acest tip de proces a influentat de altfel si campania electorala prezidentiala
din 2000, când domnii Theodor Stolojan si Mugur Isarescu se plasau în realitate în
exact aceeasi zona electorala si si-au împartit nediferentiat voturile reactive fata de
liderul PDSR Ion Iliescu. Dar si PRM-ul a anihilat total, în perioada 1997-2000,
partidul cu care o vreme a împartit aceeasi zona etnic-nationalista, PUNR si putem
gasi si alte exemple în istoria electora la postdecembrista.

INTREBARI:

1. Cum pot fi masurate stabilitatea si dinamica electorala a unei formatiuni

politice sau a unei personalitati?
2. Ce înseamna ca o formatiune politica este dinamica din punct de vedere
electoral?
3. Cum poate influenta sistemul axelor electorale dinamica electorala?
4. Care este raportul dintre electoratul activ si cel reactiv?

129
5. Care este rolul pozitionarii zonale multiple sau individuale în privinta
eficientei campaniilor electorale?
6. Cum a functionat competitia electorala din 2000, pentru prezidentiale, între
T.Stolojan si M. Isarescu?

130
Cursul 12

Convergenta si divergenta în sistemul electoral românesc

Asa cum am precizat de mai multe ori pâna acum,

aproape orice elector are în realitate mai multe
preferinte politice si nu una singura, preferinte care, la
nivel individual, pot fi consistente sau contradictorii. Pe
de alta parte am aratat ca electorii, datorita legii
polarizarii în primul rând, sunt, în foarte multe cazuri,
votanti reactivi, ori aceasta înseamna ca ei îsi reprezinta
permanent adversari în raport cu care concep întreaga
lupta electorala. Daca este sa ne raportam nu la nivelul
individual, ci la cel al sistemului electoral ca atare,
atunci vom descoperi mai multe tipuri de structuri. Ele
definesc convergenta si divergenta sistemului electoral.

Cu alte cuvinte este vorba de compatibilitatile si incompatibilitatile pe care

electorii le percep în relatiile lor cu partidele. Daca de exemplu trecem de optiunea
propriu-zisa a votului si ne raportam la doua situatii ipotetice, date pe de o parte de
comportamentul ipotetic de vot care ar fi fost exprimat daca partidul sau
personalitatea cu care s-a votat nu ar fi existat (obtinând o a doua si chiar o a treia
optiune) sau, pentru surprinderea divergentei, de respingerea totala a unor
personalitati sau partide (exprimând actorii politici cu care nu s-ar fi votat în nici un
caz), obtinem un tablou al compatibilitatilor, dar si al disparitatilor, sistemului
electoral.
În acest mod reusim sa estimam doua categorii de electori. Pe de o parte
categoria votantilor de rezerva sau ascunsi, iar pe de alta parte putem da o estimatie
a votantilor reactivi.
Votantii de rezerva îi denumim astfel pentru ca ei nu voteaza formatiunea
respectiva dar, într-o oarecare masura, sunt simpatizantii acesteia. Este evident ca
actul propriu -zis al votului nu ne intereseaza în acest moment, mai ales în perspectiva

131
a ceea ce ar putea sa tina de accidental - si un votant de încredere poate lipsi de la vot
- problema este ca acesti electori voteaza pentru o formatiune, dar simpatizeaza si
altele pentru care ei pot sa fie considerati ca votanti ascunsi sau de rezerva. Ei decid
între acestea înaintea votului sau în alte situatii, au o simpatie fata de un partid, chiar
daca voteaza constat cu un altul pe care îl simpatizeaza însa mai mult.
Aceasta categorie de simpatizanti este importanta pentru ca ea defineste
câmpul de contingenta al sistemului electoral. Corelat cu acest câmp avem unul de
divergenta, care ne ofera antipatiile si polaritatile fundamenta le ale sistemului
electoral. Acesti votanti de rezerva pot îndeplini real o asemenea functie si din acest
motiv ei pot fi un rezervor important de sustinatori pentru un partid. Pe de alta parte
aliantele politice ar trebui, la rândul lor, sa tina seama de aceste câmpuri de divergenta
si convergenta ale sistemului electoral.
Al doilea vot, care nu exista ca optiune reala posibila niciodata, si care chiar si
în sondaje nu este uzual prezent ca alternativa, este în masura sa ne sugereze un tip de
orientare pe care o au electorii unui partid. Aceasta orientare este adeseori extrem de
curioasa comparativ cu ceea ce oficialii partidelor cred, pentru ca uneori, ea este
îndreptata chiar spre adversarii formatiunilor respective. Iata de exemplu câmpul de
convergenta pentru fiecare din formatiunile parlamentare ilustrat de ancheta
postelectorala din 1996-1997:

Tabel 12.1. Optiunile convergente ale electoratului

Nr Simpatiz cdr pdsr usd prm psm ps punr altii altii NR
antii
din
cdr
1 CDR - 13 24 5 9 18 31
2 PDSR 16 - 15 9 17 43
3 USD 30 14 - 6 5 7 11 27
4 UDMR 39 10 6 18 27
5 PRM 11 11 16 - 8 11 11 31
6 PUNR 7 7 29 7 14 36
Convergenta este exprimata de formularea unei a doua preferinte electorale.
Simpatizantii formatiunilor de pe axa verticala simpatizeaza, ca a doua optiune
formatiunile de pe axa orizontala.

132
 Putem sa calculam un asemenea câmp al contingentei optiunilor si pentru
electorii prezidentiabililor.

Tabel 12.2.Optiunile convergente ale electoratului prezidentiabililor

Nr Votantii Ion Emil Petre. Corneliu Gheorghe Nicolae Tudor Alt
Iliescu Constantin Roman Vadim Funar Manoles Moho ii
escu Tudor cu ra

1 E.Consta 21 - 49 6 7 6 10
ntinescu

2 I.Iliescu - 32 31 13 5 19
3 P.Roman 18 28 - 13 9 32
4 C.V.Tud 10 21 35 21 13
or

Convergenta este exprimata de formularea unei a doua preferinte electorale.

Simpatizantii formatiunilor de pe axa verticala simpatizeaza, ca a doua optiune
formatiunile de pe axa orizontala.

Câmpul de convergenta electorala ne permite analiza electoratelor partidelor

ca electorate de rezerva. În maniera inversa putem studia electoratele partidelor si din
punctul de vedre al divergentelor acestora în raport cu scena politica. Chestionând
subiectii care au facut o optiune în legatura cu formatiunea sau candidatul pe care nu
l-ar vota sub nici o forma vom obtine un câmp al divergentelor scenei politice din
România.

Tabel 12.3. Optiunile divergente ale electoratului formatiunilor politice

Nr. Simpatiz cdr PDSR prm psm udmr punr altii din altii
antii
cdr
1 CDR - 40 9 12 20 6 - 13
2 PDSR 28 - 7 35 9 21
3 USD 8 21 5 39 5 5 17
4 UDMR 13 19 48 19
5 PRM 7 10 7 51 7 17
6 PUNR 13 9 57 21

133
 În cazul prezidentiabililor aceste divergente se prezinta astfel:

Tabel 12.4. Optiunile divergente ale electoratului prezidentiabililor

N Votantii Ion Emil. Petre Corneliu Gheor Adrian Gyorgy Altii
Iliescu Constan Roman Vadim ghe Paunescu Frunda +NR
r
tinescu Tudor Funar
1 E.Consta 31 - 8 5 8 5 42
ntinescu
2 I.Iliescu - 18 6 6 6 10 53
3 P.Roman 30 11 18 41
4 C.V.Tudo 11 9 9 - 6 6 59
r

Convergenta si divergenta pot fi surprinse si într-o maniera diferita, prin

acceptarea sau neacceptarea anumitor aliante la guvernare. Potrivit unui asemenea
criteriu, imediat dupa alegerile din 1996, adica înaintea formarii aliantelor cu care s-a
pornit guvernarea dupa alegeri, electoratul considera ca fiind acceptabile, respectiv
neacceptabile urmatoarele tipuri de aliante politice ale formatiunii câstigatoare:

Tabel 12.5. Opiniile electoratului fata de o posibila alianta între CDR si celelalte
formatiuni politice parlamentare în decembrie 1996

Alianta CDR cu foarte buna buna proasta foarte proasta N.R.

USD 15 52 10 3 20

PUNR 2 40 24 10 24

UDMR 4 39 25 11 21

PRM 2 37 24 11 26

PDSR 6 33 21 18 22

Dupa cum se observa, alianta cea mai plauzibila în perceptia electoratului,

imediat dupa alegeri, înaintea oricaror discutii sau negocieri a aliantelor politice
pentru guvernare, este alianta CDR-USD care este vazuta favorabil de doua treimi din
electorat. La o mare distanta, la egalitate, se afla o posibila alianta cu PUNR, respectiv
UDMR, diferenta între opiniile favorabile si cele nefavorabile fiind aceeasi, de 6
procente. La o foarte mica distanta se afla si PRM, iar pe ultimul loc este apreciata

134
posibila alianta cu PDSR. Este de remarcat ca diferenta dintre favorabilitate si
nefavorabilitate în acest caz este zero. Altfel spus nu exista imediat dupa alegeri
atitudini dominant negative fata de anumite aliante posibile. Aceasta situatie este
explicabila partial pentru partidele mai mici, PRM sau PUNR, care au dus în 1996 o
campanie relativ echilibrata în raport cu CDR si chiar au recomandat candidatul CDR
în turul al doilea (în cazul PUNR). Este însa interesant ca si o posibila alianta cu
principalul adversar, PDSR, nu era privit a ca fiind deosebit de paguboasa. Ce
semnificatie are acest lucru? În primul rând aceea ca votul nu a avut dominant o
conditionare ideologica, motivata de orientari valorice radicale si clar diferentiate. Pe
de alta parte regasim aici un fond valoric remanent potrivit caruia unitatea nationala
este un deziderat major si un obiectiv propriu al demersului de transformare,
schimbare, reformare a societatii. În analizele calitative pe care le-am efectuat atât în
acea perioada cât si dupa, o idee clar afirmata a fost tocmai aceea ca “odata cu
încheierea campaniei electorale politicienii ar trebui sa nu se mai critice reciproc si
sa puna mâna sa lucreze împreuna” Este evident ca elemente bazale ale unei culturi
democratice privitoare la viata politica si activitatea formatiunilor politice nu pare sa
fie, pentru moment, internalizate de catre populatia electorala.

Votantii puterii
Nu putem încheia seria acestor posibile tipologii ale electoratului fara a
reaminti o categorie de electori pe care am prezentat-o într -un curs anterior. Exista o
serie de electori pentru care lupta politica înseamna destul de putin. Important este
rezultatul acesteia. Si pentru ei scena politica este destul de simpla. Exista desigur
multe formatiuni, dar totul este reductibil la putere si opozitie. Pentru unii electori
conteaza însa numai o parte a acestei polaritati, cea a puterii. Motivatiile sunt
multiple, iar în aceasta categorie cu siguranta intra mai multe tipuri de electori. În
primul rând trebuie sa precizam ca avem doua astfel de categorii.
Exista electori care opteaza real pentru putere, oricare ar fi aceasta, evident
atât la scrutinul electoral, cât si în posibilele anchete sociologice pre- sau post-
electorale în care acesti electori sunt cuprinsi ca subiecti. Este înain te de toate o
reactie de conformism. O parte importanta a populatiei nu poate considera ca este
normal sa fie pozitionata împotriva celor care conduc. Exista un anume gen de respect
pentru acestia si în acelasi timp o dorinta de conformitate cu majoritatea. Acesti
subiecti ar putea fi considerati si traditionali, în sensul ca sunt marcati de puternice

135
valori traditionale, care induc un respect deosebit fata de conducatori. Ei sunt în
general putin informati si nu accepta jocul politic în datele sale competitive. Ei nu
mint atunci când îsi exprima optiunile post -vot, pur si simplu ei si le redefinesc. Într-o
ancheta calitativa întreprinsa de noi în mediul rural în luna iulie 1997 am întâlnit de
exemplu cazuri extreme, de tarani care aproape toti, la nivelul unei comunitati, erau
marcati de un asemenea gen de schimbare atitudinala. Desi nu avem siguranta asupra
modului în care ei au votat real în noiembrie 1996, toti au declarat însa, ca votasera în
1992 cu domnul Iliescu si cu PDSR. Acum toti erau, declarat, simpatizanti ai noii
puteri. Nu era doar o simpla simpatie, ci o angajare atitudinala radicala. Nu exista nici
un fel de toleranta fata de fosta putere, dar nici fata de posibili alti adversari ai puterii
de dupa 1996. Respectul pentru autoritati fiind o coordonata esentiala a atitudinilor lor
politice. În mai multe asemenea analize calitative ne -am propus de exemplu sa dam o
apreciere acestei atitudini fata de autoritati, construind o situatie ipotetica în care
subiectii investigati erau pusi sa dea sfaturi Presedintelui României. Ceea ce noi
înregistram nu erau atât sfaturile ca atare, cât genul de reactie pe care subiectii îl
aveau în situatia în care fiind singuri cu Presedintele Constantinescu sau Iliescu pentru
20 de minute ar fi trebuit sa îi dea acestuia câteva sfaturi. Cu exceptia a doua categorii
sociale în care în focus grupurile realizate subiectii nu au manifestat reactii de retinere
deosebite, în toate celelalte esantioane aceste reactii au existat. Cele doua grupuri fara
reactii, mai exact cu foarte slabe reactii de respingere, au fost, în primul rând, un grup
de pensionari, însa de retinut, din Bucuresti, care au avut un fel de reactie paterna fata
de domnul Constantinescu, fara accente critice majore, ci mai mult cu nuanta unor
sfaturi “batrânesti”. Lipsa reactiei de respingere a fost însa prezenta în special la
barbatii din grup. A doua categorie a fost una profesionala si anume un grup de mineri
intervievati în aceeasi perioada la o mina din Valea Jiului. Nici aici nu au existat
probleme în a intra în jocul propus, minerii considerându-se perfect îndreptatiti sa dea
sfaturi Presedintelui. O posibila explicatie ar fi data de un anume gen de “constiinta
muncitoreasca” împletita cu un puternic fond valoric al democratiei socialiste.
Aceasta reactie poate fi considerata ca surprinzatoare, deoarece premisele unei
atitudini democratice sunt indiscutabil acelea legate de considerarea autoritatilor ca
egale restului cetatenilor. În cazul celorlalte categorii, functionari, tineri, salariati cu
studii medii din sectorul industrial mic si mijlociu, dar mai ales tarani, acest gen de
perceptie nu a functionat. Subiectii au reactionat în primul rând cu un anume gen de
blocaj în asumarea unui rol de critici directi ai puterii. Ei au evitat asumarea acestui

136
rol. Nu negând însa, posibilitatea întâlnirii directe cu Presedintele Iliescu sau
Constantinescu, ci doar posibilitatea ca ei sa poata sa îi sugereze acestuia ce ar trebui
sa faca. În cazul taranilor despre care am vorbit, reactia negativa a fost extrema. Desi
si ei erau în vârsta si si-ar fi putut asuma un rol de “batrâni întelepti” nu au facut-o. A
existat chiar o pauza de aproape un minut dupa care au început sa-l laude pe
Presedinte si sa spuna ca nu pot ei sa îi dea sfaturi unui om atât de mare, ca le -ar place
sa-l întâlneasca, dar nu vor putea decât sa-l felicite si în nici un caz sa -i dea sfaturi, si
asta chiar daca ei ar avea probleme.
Prin urmare cei care înving în alegeri sau în orice fel de competitie trebuie sa
fie respectati. Mai mult, în cazul celor care înving pentru ca au fost preferati de cei
mai multi, cu atât mai mult ar trebui sa-i respectam. Acest respect la unii electori
însemnând chiar reorientarea propriilor optiuni politice. Aceasta este o caracteristica
general umana desigur, prin care orice personaj victorios, imediat dupa batalie, va
avea cu mult mai multi admiratori si sustinatori decât a avut înainte.
Nu ar trebui sa uitam un alt aspect. Populatia, în orice tip de societate, prefera
sa fie condusa de oameni puternici, capabili sa o reprezinte si sa o conduca. Ori în
modernitate unul din examenele esentiale este tocmai cel electoral. O imagine clara a
puterii este reliefata tocmai de succesul electoral. Chiar daca acesta se bazeaza doar
pe 51%, el va fi întotdeauna mai profund.
În mod normal astfel, dupa orice alegeri, puterea creste si opozitia, noua sau
tot cea veche, scade. În primul rând datorita mecanismului prezentat de noi, în
sistemul electoral se produc întotdeauna modificari postelectorale majore. Acesti
votanti ai puterii sunt principalii actori ai acestor mutatii. În opinia noastra, în
România, din totalul populatiei electorale avem circa 15-20% asemenea votanti, desi,
trebuie mentionat, nu toti acestia se si prezinta în mod obisnuit la vot.
Exista, asa cum am spus mai devreme, si o a doua categorie. Este vorba de cei
care îsi redefinesc public optiunile politice, dar nu întotdeauna si la nivelul
comportamentului real de vot. Este vorba de cei care mint, atât în sondajele si în
anchetele sociologice, cât si în spatiul public, ori de câte ori sunt în situatia de a-si
exprima optiunile. Acesti electori sunt tot un gen de votanti de conformitate. Ei nu îsi
redefinesc însa real optiunea politica, ci doar mesajul public prin care ei sugereaza
orientarea politica pe care o au. Evident ca aceasta categorie, mult mai opaca, este
greu de surprins în investigatii si un analist foarte critic ar putea sa întrebe cum putem
identifica o asemenea categorie, dealtfel destul de “invizibila”.

137
 Trebuie spus ca, într-adevar, la nivelul analizelor cantitative de tipul
sondajelor de opinie este aproape imposibil. În investigatii calitative se pot desprinde
însa numeroase caracteristici ale unei asemenea categorii. Este vorba în primul rând
de persoane care îsi dezvolta un gen de atitudine neutra în raport cu formatiunile
politice. Un semn de conformitate pentru ei este întotdeauna sugerarea autonomiei în
raport cu cei pe care -iau sustinut, prin formularea de critici fata de anumite acte
politice sau fata de personalitatile din aceasta tabara. Ei fac însa, imediat si remarci
critice sau macar nuantari dubitative fata de noua putere, sugerând un gen de detasare
de planul luptei directe. Valoric însa, în exprimarea altor tipuri de opinii si aprecieri ei
sunt reprezentativi pentru categoria sustinatorilor fostei puteri în cazul ultimelor
alegeri, pentru domnul Vadim Tudor sau domnul Stolojan sau pentru PRM ori PNL.
În general subiectii care fac parte dintr-o asemenea categorie critica ambele
tabere politice de pe axa electorala, mentionând ca au votat si ei cu cei noi, pentru
motive însa întotdeauna exogene, date de factori exteriori formatiunilor câstigatoare.
În cazul PDSR –ului o perioada mare de timp, a mai actionat un factor de
minimalizare a exprimarii publice a votului în perioada 1997-2000, dar partial chiar si
în ultimii ani 2002-2003, un factor pe care l-am amintit deja. Este efectul de
moralitate a optiunii, sau în termeni concreti de “rusinea” de a fi simpatizant al
anumitor partide. Acest efect este indiscutabil un efect mediatic. Presa, si posturile
private de televiziune, au prezentat extrem de diferit fortele politice din România. Este
drept într-o maniera diferita în perioada 1997-2000, comparativ cu perioada de dupa
alegerile din 2000. Nu neaparat în forma unei campanii de presa, ci mai degraba
propunând o anume grila de receptare a realitatii politice. Într-un fel poate normal,
puterea a fost cu mult mai criticata decât opozitia, aceasta din urma fiind indiscutabil
menajata în foarte multe situatii. Etichetele de partid neocomunist, de partid corupt si
corupator, de partid conservator si de rea credinta au fost aplicate PDSR-ului aproape
constant ca un fel de eticheta generala a mesajelor mediatice, la fel cum eticheta de
extremist si nationalist a fost aplicata partidelor din arcul guvernamental, PUNR,
PRM si PSM. Foarte putine demersuri critice au existat în realitate fata de opozitie.
Cei mai multi dintre ziaristi, într-o modalitate fals profesionala au încercat sa sugereze
un gen de impartialitate prin demersuri critice la adresa opozitiei întotdeauna însa
punctiform, în timp ce critica adresata puterii constituia un adevarat zgomot de fond
permanent. Vina cea mai mare, desigur, nu poate fi decât a fostei puteri care nu a
realizat consecinta în timp a unei asemenea campanii, sau mai ales, nu a fost

138
competenta în cotracararea ei. Rezultatul a fost un gen de rusine a afirmarii publice a
simpatiilor politice pentru reprezentatii puterii, în special pentru cei din anumite medii
rezidentiale sau profesionale. Procesul acesta a demarat îna inte de 1992, însa el nu a
avut influente majore în alegerile din acel an. Efectul, pe termen lung este distructiv
pentru un partid, el erodând partidul la nivelul celor mai importante categorii de
simpatizanti. Acestia îsi pot redefini la un moment dat optiunile, sau mai putin grav,
sa nu le mai declare public, dar sa voteze în continuare pentru partidul respectiv. În
aceasta ultima situatie avem categoria despre care am vorbit. Este greu sa precizam
care ar putea fi procentul din populatie care îsi redefineste doar declarativ votul dupa
alegeri si care sunt doar niste falsi sustinatori ai puterii, în realitate ei pastrându-si
optiunile initiale. În orice caz acestia sunt primii care se despart de noua putere în
conditiile unor esecuri, chiar putin semnificative, dupa o anumita perioada de timp de
la alegeri.
Tocmai datorita acestui handicap înregistrat pâna în 2000 PDSR (PSD) a avut
o cu totul alta strategie de influenta si control al presei si al mediei dupa câstigarea
alegerilor în 2000. În special în zona televiziunii acest efect a condus la estomparea
aproape totala a imaginii traditionale negative a partidului si liderilor sai si totodata la
blocarea accesului opozitiei la mediile importante de informare. Acest blocaj a fost
performant pâna în anul electoral 2004 si pentru ca fortele de opozitie nu avusesera
real probleme de acces în media pâna în 2000 si nu îsi dezvoltasera strategii în acest
sens.
În general puterea câstiga simpatizanti în primele luni dupa alegeri, în
conditiile în care acestea s-au desfasurat normal, si pastreaza acest supliment de forte
electorale aproximativ un an. Dupa un an apar câteva elemente noi. În primul rând
trece o perioada rezonabila de timp în care noii guvernanti puteau arata ceva. Evident
nu conteaza atât de mult ce fac, cât mai ales asteptarile pe care electorii le au în raport
cu ei. Pe de alta parte responsabilitatea pentru anumite disfunctionalitati sau
nerealizari poate fi tot mai greu transferata asupra vechii puteri dupa mai multe luni
de la preluarea acesteia.
Memoria sociala functioneaza pe baza unor legitati generale ale memoriei
umane. Ea este selectiva si introduce întotdeauna un filtru pozitiv. Cu timpul oamenii
minimalizeaza experientele negative si le filtreaza prioritar pe cele deosebite, socante,
dar pozitive. Cei care au facut armata, sau sotiile lor, cunosc foarte bine acest proces
reliefat perfect de “povestirile din armata”. Mai bine de 90% din amintirile din armata

139
cuprind întâmplari amuzante, istorioare deosebit de hazlii si apropare deloc întâmplari
sau experiente negative. Si la nivelul memoriei sociale se întâmpla ceva similar. Dupa
circa un an referintele critice fata de fosta putere devin tot mai putin conturate, în timp
ce cele catre cea prezenta devin mult mai acide. În aceste situatii o parte din câstigul
postelectoral al puterii tinde sa se piarda.
Votantii puterii sunt astfel analizabili si din perspectiva unei alte disjunctii,
aceea între votantii conjuncturali si cei “vocationali”. Acestia din urma sunt cei care
îsi redefinesc optiunile în mod radical si nu le schimba decât o data cu schimbarea
puterii. O parte însa a votantilor puterii nu au o asemenea vocatie. Ei opteaza doar în
conjunctura electorala pentru putere. În contextul imediat urmator alegerilor ei îsi
redefinesc optiunile pentru putere, iar în timp le schimba din nou, însa evident, nu
neaparat tot catre fostii simpatizanti, ei alimentând masa mare a nehotarâtilor. Noile
formatiuni de pe scena politica îsi recruteaza uzual de aici electorii.
Acesti votanti în România, indiferent de faptul ca sunt de o categorie sau de
alta, ajung pâna la o cincime din electorat si pot fi identificati în sondajele electorale
prin diferenta procentuala a celor care spun ca au votat pentru putere si rezultatul real
al voturilor. La acestia se adauga si cei care sustin ca au votat, dar în realitate nu au
facut-o.
În cercetarea întreprinsa de noi în luna decembrie 1996, peste 90 % din
subiecti ne -au declarat ca au participat la vot desi datele oficiale ne garanteaza un
procent de aproximativ 76%. Dincolo de o eroare de esantionare de circa trei
procente, rezulta ca diferenta este data în principal de cei care pur si simplu au mintit
în legatura cu comportamentul lor de vot. Acestia sunt aproximativ 15% din electorat,
ceea ce este un aspect semnificativ. Daca ne aducem aminte de ceea ce am prezentat
în cursurile anterioare, si anume de faptul ca o parte la fel de semnificativa de electori,
circa o treime, îsi redefinesc votul imediat dupa alegeri, atunci vom întelege ca este la
fel de normal ca si persoanele care nu au mers la vot sa îsi redefineasca
comportamentul si sa declare ca au participat.
Mai mult, între cei care îsi redefinesc votul se afla integrati, în mod normal, si
cei care nici macar nu au participat la vot. Desi nu putem sa stim exact optiunile celor
care nu au participat la vot, dar au declarat ca au votat, avem toate motivele sa credem
ca acestia sunt votanti de conformitate, care au declarat voturi în favoarea
formatiunilor percepute ca si câstigatoare. Acest tip de electori au un statut special. Ei
influenteaza sondajele de opinie ca si anchetele post si preelectorale într-o masura

140
mult mai mare decât influenteaza alegerile propriu-zise. Cu alte cuvinte ei sunt aceia
care declara frecvent în anchete o anume optiune, dar care rar ajung sa si voteze si
deci sa influenteze real sistemul electoral.
Din datele prezentate în primele cursuri a reiesit ca circa sase luni dupa alegeri
nu exista nici un fel schimbare radicala a optiunilor declarate, cu mentiunea ca este
vorba nu de optiunile reale de la alegeri, ci de cele redefinite ulterior. În conditii
normale sunt necesare cel putin noua luni pâna la un an pentru a se schimba
semnificativ optiunile electoratului, cu referinta expresa la electoratul puterii. Nu
trebuie însa sa consideram ca în conditiile unor alegeri anticipate reale, în timpul
acestei perioade de stabilitate, rezultatele acestor alegeri ar confirma optiunile din
sondaje. Aceasta pentru ca cel putin un sfert pâna la o treime din electorat poate sa
performeze alt comportament decât cel indicat. Mai mult, în realitate conteaza în mare
masura si oferta care se contureaza pe piata electorala, evolutia ca si asteptarile
populatiei fata de cursul evenimentelor. În conditii normale însa organizarea unor
alegeri anticipate în primul an de guvernare nu poate produce mutatii semnificative în
sistemul politic.
Dar în al doilea sau al treilea an? Este firesc sa ne întrebam când se produc si
cum mutatiile în optiunile politice ale cetatenilor si cum astfel este posibila o rotatie a
partidelor de guvernare.

Schimbare graduala versus schimbare brusca

Pentru a raspunde la întrebarea anterioara trebuie sa luam în calcul diversele
conceptii asupra schimbarilor opiniilor politice. În general se acrediteaza ideea ca
schimbarile de atitudini fata de personalitati, ca si schimbarile de opinii politice se
datoreaza impactului direct al conditiilor de viata asupra acestora. Cu alte cuvinte
activitatea politica a puterii are implicatii benefice sau malefice asupra calitatii vietii
si prin urmare oamenii vor reactiona în primul rând sub presiunea realitatii. Exista în
acest gen de asertiune si o doza de adevar, dar exista si un stereotip de gândire
“marxista”, mai general de “stânga”, având de a face cu ideea ca oamenii sunt în
conceptiile lor direc t influentati de situatia economica si sociala în care se afla. Am
aratat în alt curs ca mai degraba decât actiunea politica este important timpul pur si
simplu într-o asemenea ecuatie electorala. Timpul, pentru ca exista un nivel subiectiv
al votului, dat de mecanismele definirii situatiei electorale, cele care nu permit
redefiniri ale propriilor optiuni într-un termen foarte scurt. Nu putem deci, psihologic,

141
sa ne contrazicem si sa ne invalidam un demers anterior, cu atât mai mult în situatiile
în care ne -am implicat serios în demersul electoral. Iata de ce este posibil sa ne
orientam spre formatiuni politice aparute postelectoral sau sa refuzam sa ne mai
angajam în optiuni, dar foarte rar sa ne reorientam spre partidele percepute ca rivale în
alegeri. Este nevoie de un interval de timp pentru ca efectul psihologic frustrant sa fie
minimalizat.
Nu este însa vorba doar despre factorul timp. Daca ne întoarcem la datele
prezentate în paragrafele anterioare, atunci vom vedea ca o parte semnificativa a
electoratului îsi definitiveaza optiunea în cursul campaniei, electoratul de campanie si
cu cel conjunctural sunt aproape jumatate din totalul electorilor. Prin urmare ideea
unei schimbari gradate poate fi pusa serios la îndoiala. Pe de alta parte sondajele
preelectorale realizate în timpul campaniei, ca si în lunile anterioare acesteia, tradeaza
mutatii semnificative, practic în ultimele sase luni dinaintea campaniei.
Ar parea deci ca în aceasta perioada se produc schimbarile majore si ca ciclul
preelectoal ca atare nu joaca un rol prea important. Acest lucru pare sa se întâmple si
cu electoratul prezidentiabililor. În 1996 de exemplu, pâna în vara cel putin, domnul
Ion Iliescu a fost permanent în fruntea tuturor sondajelor, pentru ca sa piarda serios
doar în ultima parte a campaniei.
La o analiza mai detaliata trebuie sa spunem ca lucrurile stau doar partial asa.
Mecanismul schimbarii opiniilor este mai complicat. O parte a electorilor
formatiunilor sau personalitatilor politice au optiuni clar stabilite cu mult timp
înaintea alegerilor si ele nu se schimba în campanie. În România, si în general într-
un sistem electoral normal, nu exista nici un partid care sa aiba electori stabili
într-o pondere care sa asigure succesul electoral. Prin urmare cei care înclina
balanta în final sunt electorii de campanie si cei conjuncturali. Mecanismul prin care
se genereaza anumite comportamente de vot înaintea si în timpul campaniei este legat
de sistemul axelor electorale. Votul, chiar si cel care nu este principial de tip reactiv,
se construieste pe un mecanism de comparatie sociala bazat pe polarizare si din acest
motiv axele electorale, ca si reprezentarile lor sociale, sunt indispensabile constituirii
opiniilor politice si inducerii pe temeiul acestora a unor comportamente concrete de
vot. Prin urmare, conteaza pentru o formatiune masura în care ea se legitimeaza ca
apartinând sau nu unei axe principale, iar în masura în care aceasta vrea sa lupte
pentru câstigarea alegerilor, atunci este important daca ea va fi perceputa ca
apartinând axei electorale centrale.

142
 Daca vom discuta despre actorii politici individuali, cu referinta speciala la
prezidentiabili, atunci conteaza daca ei sunt perceputi ca si competitori reali sau nu si,
la fel, daca ei sunt asimilati ca termeni ai unei axe electorale. În acest tip de situatie nu
avem însa, de regula decât o singura axa electorala. Nu avem de a face atât cu o
erodare a puterii, cât cu un proces în care actorii politici, institutionali sau nu, sunt
raportati si pozitionati pe anumite axe electorale. În multe situatii schimbarile pot sa
para bruste, având loc în câteva saptamâni sau chiar zile în perioada campaniei, asa
cum a fost cazul în campania generala din 2000. Ele se datoreaza atât votantilor
puterii sau de conformitate, care se raporteaza le cei care par în final a intra în
competitia principala, cât si votantilor conjuncturali ca atare care se pozitioneaza Si ei
doar fata de axa centrala.
Am vorbit despre votantii puterii într-o dimensiune postelectorala, ei fiind
votanti care îsi redefinesc votul imediat dupa alegeri. În aceasta categorie nu intra însa
doar cei care, fie nu au fost la vot, fie au votat cu alte formatiuni, ci si cei care chiar au
votat cu puterea. Aceasta deoarece o parte a acestei categorii si-a redefinit optiunea
înaintea votului, adica în campania electorala. O parte din cei, aproximativ 50% dintre
electorii care îsi formeaza o optiune de vot în timpul campaniei, sunt votanti de
conformitate care pe masura evolutiei evenimentelor politice în campanie percep ca
viitor câstigator al cursei electorale o alta formatiune decât cea aflata la putere. Astfel
ei ajung sa îsi redefineasca propria optiune si sa o si traduca în comportament de vot
la alegeri. Prin urmare în masura în care un actor politic reuseste sa influenteze
perceptia acestei categorii de electori si sa influenteze modul în care ei îsi definesc
situatia electorala, atunci actorul politic respectiv poate produce o schimbare
importanta la nivelul acestui electorat. Schimbarea poate fi spectaculoasa daca avem
în vedere ca pe o axa electorala o diferenta de 5-10 procente poate schimba balanta,
polarizarea garantând ca sporul unei formatiuni va însemna o posibila pierdere pentru
cealalta.
În România votantii puterii sau de conformitate reprezinta între un sfert si o
treime din electorat. Un procent absolut semnificativ pentru a influenta votul în sensul
prezentat anterior. Ei sunt extrem de multi la prima vedere pentru ca structura
populatiei tarii este cea care este. În special populatia din mediul rural are un vot de
conformitate si în general populatia cu un nivel scazut de instructie. Este vorba însa
nu doar de un profil demografic, ci si de unul cultural, de faptul ca anumite categorii
sociale au o predilectie, mai mare sau mai mica, pentru conformism politic. Am aratat

143
ca anumite categorii, inclusiv profesionale, au atitudini si implicit un respect
diferentiat în raport cu institutii de referinta ale vietii politice. Acest tip de analiza,
care tine de ceea ce s-ar putea numi marketing electoral, va fi detaliat într-un alt curs.
Pentru moment trebuie sa semnalam totusi faptul ca analiza unui sistem electoral nu
se poate face decât pe baza analizei diferitelor tipuri de electorat ca si pe baza
investigarii mecanismelor de definire a situatiilor electorale si aceasta în primul rând
la un nivel calitativ si doar ulterior la unul cantitativ.

Structura electoratului partidelor si prezidentiabililor

Multe din abordarile sociologice ale electoratului se axeaza uzual pe analize de
tip statistic ale structurii ele ctoratului din România, studiindu-se caracteristicile
definitorii ale sustinatorilor diferitelor formatiuni sau personalitati politice. Acest gen
de analiza este, pe de alta parte, foarte atractiv si interesant pentru jurnalistii si
analistii, care prezinta si comenteaza acest tip de date sociale. Rezultatele sunt
prezentate ca fiind elementele bazale ale unei investigatii de tip stiintific a
electoratului. Acestea se concretizeaza în diferite profile pe care din punct de vedere
socio-demografic le are elec toratul diverselor formatiuni sau personalitati. Ni se spune
astfel ca electoratul PDSR (PSD)-ului provine prioritar din mediul rural sau din cel
urban mic, ca el are tendential un nivel educational mediu sau inferior, venituri medii
sau mici, un anumit pr ofil atitudinal consonant cu principiile statului maximal si al
controlului statal în economie. La polul opus electoratul CDR sau mai recent al PNL
are un profil oarecum opus, aflându-se în special în mediul urban, mai ales în orasele
mari, un nivel de ins tructie superior, venituri mai mari, atitudini favorabile economiei
de piata si democratiei. Profile oarecum similare se pot si sunt construite si pentru
celelalte formatiuni politice importante.
Acest tip de analiza descriptiva este însa departe de a constitui un demers
serios de investigatie a mecanismului electoral. Desigur, el este atractiv pentru analisti
sau jurnalisti, dar de multe ori are putin de a face cu realitatea si, în orice caz, nu are
valente teoretice explicative. În primul rând, strict metodologic, analizele care se fac
nu sunt justificate decât pentru cel mult formatiunile de pe axa electorala centrala. În
practica, la noi, qvasitotalitatea esantioanelor care sunt investigate au între 1000 si
2000 de subiecti, ceea ce înseamna ca, luând în calcul si nonrespondentii,
subesantioanele corespunzatoare principalelor formatiuni ajung la câteva sute de
subiecti. Acestea implica în mod normal erori de esantionare de peste 5% si deci un

144
nivel scazut al încrederii în datele obtinute. De fapt, pentru majoritatea actorilor
politici subesantioanele simpatizantilor sunt sub o suta de membri si deci orice analiza
de tip statistic, chiar daca poate fi atractiva, este lipsita de sens. Desigur, analizele
succesive pe perioade mari de timp pot prin cumulare sa confirme aceste tendinte. Dar
ce se confirma în fond? O anumita tendinta a unor valori ale unor variabile care pot
caracteriza un anume electorat. La ce pot servi ele într-un discurs teoretic? Aproape la
nimic pentru ca cele care sunt clar conturate, ca si caracteristici tendentiale se pot
observa în general si fara asemenea analize. Cu alte cuvinte acest gen de profil tine
oarecum de cunoasterea comuna si în fond ar putea sa fie conceput si ca o consecinta
fireasca a unui anumit tip de discurs si de actiune politica.
Nu vrem sa minimalizam acest tip de studii care, în mod indiscutabil pot sa
aiba un rol descriptiv si chiar sa fie utile managerilor de campanie. Problema pe care
dorim sa o semnalam este aceea ca acest tip de analiza nu are valente teoretice
explicative. Chiar daca stim care sunt aceste tendinte tot nu putem sa garantam ca o
anume categorie sociala voteaza într-un anume fel sau altfel spus întotdeauna în
cadrul oricarei categorii sociale exista oameni, care vor vota altfel decât majoritate a
din categoria respectiva.
Întrebarea este deci cum si de ce se produce o asemenea diferentiere. Mai
mult, ne intereseaza cum se raporteaza oamenii la vot, ce semnificatii are acesta
pentru ei si totodata si ce tip de factori perturbatori intervin în ecuatiile electorale. Din
punct de vedere statistic aceste elemente nu ne intereseaza prea mult si oricum nu le
putem asuma unui asemenea demers. Numai ca daca dorim sa construim un model
teoretic al mecanismului electoral este nevoie sa plecam de la o altfel de analiza a
electoratului, precum cea propusa de noi în cursurile anterioare.

ÎNTREBARI:

1. În ce consta convergenta sistemului electoral?

2. Cum se poate masura convergenta sistemului electoral?
3. În ce consta divergenta sistemului electoral?
4. Cum se poate mas ura divergenta sistemului electoral?
5. Cum functioneaza votantii puterii în mecanismul electoral?
6. Care este tipologia votantilor puterii?
7. Care sunt paternurile de schimbare electorala?

145
8. Cum functioneaza procesul de schimbare a orientarilor politice ale electorilor?
9. Care este si cum se masoara structura electoratelor formatiunilor politice?
10. Ce probleme metodologice ridica analiza profilului electoratelor
personalitatilor si formatiunilor politice?

146
Cursul 13

Comunicarea politica în campania electorala

Viata politica a unei societati, în special a uneia

democrate, activitatea partidelor si indiscutabil sistemul
electoral ca atare, nu pot functiona fara comunicare politica.
În fapt, campaniile electorale pot fi reduse în cea mai mare
parte a lor la aceasta. Prin urmare nu putem studia un sistem
electoral numai cu referinta la actorii sai, cei politici pe de o
parte si electorii pe de alta, fara a ne raporta si la relatiile
dintre ei, relatii care sunt date în principal de comunicarea de
tip politic.

Campanii electorale, propaganda si comunicare politica

Nu numai la noi termenul de propaganda a capatat de -a lungul timpului o
conotatie negativa, facând ca el sa fie tot mai putin preferat în lucrarile de specialitate.
Peiorativizarea termenului s-a produs ca un efect al fortei extrem de mari pe care acest
gen de comunicare persuasiva a avut-o si o are. Experienta national-socialista din
Germania interbelica este edificatoare în acest sens. Adolf Hitler a reprezentat,
indiscutabil, unul dintre cele mai reprezentative momente în istoria propagandei
politice. Cel care considerase ca un razboi se poate câstiga sau pierde prin
propaganda, a fost, daca ar fi sa-l parafrazam pe Thomas Mann, arhetipul artistului
romantic, care a reusit sa faca din lupta politica un spectacol, iar din propaganda
politica un recital al comunicarii. Marile manifestatii politice ale partidului national
socialist din Germania au reprezentat un moment de cotitura în istoria propagandei
politice. Daca secolul al XIX-lea fusese un secol al ideologiilor, al disputelor
teoretice, iata ca secolul XX anunta o schimbare radicala a filosofiei propagandei.
Transformarea manifestatiilor de tip politic în spectacole de sunet si lumina sunt
primele exemple ale noilor tendinte de afirmare a componentei persuasive si

147
imagistice a comunicarii politice. Câteva decenii mai târziu, un nou mijloc de
comunicare, televiziunea avea sa marcheze clar si definitiv aceasta cotitura.
Chiar si Hitler îsi asumase anumite principii de functionare ale noilor media.
Cinematograful va fi unul din instrumentele intens utilizate, dar nu numai de germani,
atât în perioada interbelica, cât si în timpul celui de al doilea razboi mondial. În
spatiul german scoala cinematografica a lui Franz Lang va fi luata ca reper pentru
propaganda Partidului National Socialist al Muncitorilor Germani.
În timpul celui de al doilea razboi mondial activitatile de propaganda au
înregistrat o atentie deosebita din partea ambelor tabere beligerante, marcându-se
astfel o alta etapa semnificativa în evolutia sa. Dupa razboi însa, termenul este asumat
prioritar si monetizat în raport cu spatiul comunist facând ca acesta sa aiba tot mai
mult conotatii peiorative.
Propaganda deschisa, asumata politic si social, care devine un mod de a fi al
vietii politice introduce întotdeauna în societate atitudini negative, indiferent de cine o
pune în aplicare. Ideea în sine, ca cineva vrea sa ne convinga de ceva, nu doar sa ne
informeze, ci sa ne determine sa si facem ceva, nu este una acceptabila fara rezerve.
Propaganda are maximum de eficienta în doua conditii:
• Când este putin vizibila si nu este foarte manifesta sau declarativa
• Când nu se exercita continuu si deci nu determina astfel obisnuinta,
plictiseala sau oboseala.
Aceste criterii, singure, nu pot asigura neaparat eficienta unei actiuni de
propaganda, mai degraba ele actioneaza limitativ atunci când nu sunt respectate
cerintele respective. Pentru a vedea care ar putea fi criteriile de eficienta ale
propagandei, ar trebui mai întâi sa lamurim câteva aspecte definitorii ale acesteia.
Propaganda politica presupune un demers prin care un actor politic
încearca sa influenteze atitudinal si comportamental un anumit public tinta prin
intermediul unor actiuni politice si prin comunicare.
Propaganda are în principal o dimensiune comunicationala. Ea presupune însa,
si actiuni sociale diverse, generate de actorii politici, prin care acestia îsi pot realiza
obiectivele. Din acest motiv identificarea propagandei cu comunicarea politica nu este
permisa decât pâna la un punct. Ea înseamna întotdeauna mai mult. Propaganda
presupune cu necesitate si actiuni de promovare a unei idei, a unui candidat sau a unei
institutii, actiuni care nu pot fi reductibile la procese de comunicare.

148
 Cu toate acestea se prefera tot mai mult astazi termenul de comunicare politica
celui de propaganda. Pentru a suplinii însa cu succes toate conotatiile se mai utilizeaza
si termenul de promovare, de regula a imaginii actorilor politici. Promovarea
presupune actiuni speciale prin care se încea rca impunerea unui anumit produs sau a
anumitor idei despre acesta. Termenul provine din universul economic fiind utilizat
initial în studiile de marketing si în publicitate. El va fi preluat mai apoi de un
domeniu relativ nou, aflat în conexiune cu acestea, cel al relatiilor publice. Acest
domeniu de specializare încearca în principiu sa îmbunatateasca relatia diferitelor
organizatii, economice sau nu, cu publicul pe care ele îl deservesc. În prelungirea
acestei optimizari aflându-se si interventiile care încearca sa impuna anumite produse,
materiale sau ideatice, acestui public.
Relatiile publice, ca si domeniul publicitatii în general, sunt mai mult elemente
ale practicii sociale, domenii si specializari “tehnice” prin care se reuseste
îmbunatatirea anumitor parametrii ai actiunilor social-economice. Ele nu sunt însa
domenii de cercetare stiintifica. Specialistii acestora se bazeaza pe rezultatele
cercetarilor teoretice din alte domenii, cum ar fi sociologia si psihologia comunicarii,
a publicitatii, sociologia opiniei publice, psihologia sociala, etc. Din aceste motive
continutul empiric al interventiilor si abordarilor în domeniul actiunilor de promovare
prevaleaza în mod deosebit si de aici si dimensiunea aleatoare a multora din
rezultatele înregistra te.
Lucrurile nu stau cu mult mai bine în privinta comunicarii politice.
Comunicarea este un domeniu cu mult mai vast decât ar putea fi vreodata domeniul
relatiilor publice. Acesta din urma, ar putea fi privit ca un domeniu specific al
comunicarii organiz ationale (între o institutie si publicul sau). Iata de ce preferarea
termenului de comunicare politica celui de propaganda nu reprezinta o optiune mult
mai fericita. Se elimina desigur dimensiunea peiorativa însa, la nivel teoretic -
conceptual, problemele mai degraba se multiplica.
În primul rând comunicarea politica este greu de diferentiat în raport cu
celelalte genuri, ea fiind definita mai mult într-un mod axiomatic decât în unul care sa
aiba baze teoretice. A spune ca avem comunicare politica în cazul în care sursa de
comunicare este un actor politic si continutul mesajului este persuasiv nu spunem
nimic esential. Daca actorul este o persoana atunci acest proces nu difera cu nimic de
procesele de comunicare dintre oricare alti actori, iar daca actorul este institutional,
atunci avem un tip de comunicare organizationala.

149
 Lazarsfeld si Katz ne-au aratat, cu aproape jumatate de secol în urma, în teoria
comunicarii în doi pasi, ca, în influentarea publicului, relatia de comunicare
persuasiva este mediata în doua trepte. Se utilizeaza mijloace de comunicare, într-un
prim pas, dar în al doilea se utilizeaza comunicarea interpersonala dintre liderii de
opinie si grupurile lor de apartenenta. Aceasta înseamna ca în comunicarea politica
intervine întotdeauna o asemenea dubla conditionare, a mijloacelor de comunicare,
dar si a publicului propriu-zis, care nu este omogen, nestructurat, având doar functia
de receptor.
Problema pe care o punem este deci aceea a modalitatilor prin care se poate
diferentia comunicarea politica de alte tipuri de comunicare. La nivelul emitatorilor /
receptorilor nu putem marca o asemenea diferenta pentru ca simpla calitate de actor
politic, am aratat, nu reprezinta un temei suficient, iar publicul, în realitate, nu
diferentiaza transant si permanent între mesajele provenind de la actorii politici si cele
provenite de la alte surse. Am putea încerca o diferentiere la nivelul mesajului. Care
ar fi însa mesajul politic? Unul persuasiv cu privire la influentarea atitudinala si
comportamentala a publicului în raport cu un actor politic sau cu un eveniment
politic? Nu prea putem atunci diferentia între aceste mesaje si altele, tot persuasive,
care, evident, urmaresc acelasi lucru - influentarea, în general, a atitudinilor si
comportamentelor . Daca suntem restrictivi atunci am putea sa ne referim la mesajele
politice ca fiind cele care urmaresc construirea unor atitudini favorabile pentru un
actor politic si nefavorabile pentru adversarii acestuia, ca si comportamente corelate si
consistente c u aceste atitudini. Comunicarea politica ar fi astfel procesul prin care se
vehiculeaza mesaje cu rolul de a forma atitudini favorabile pentru un (unii) actor(i)
politic(i) si nefavorabile pentru adversarii acestuia(ora), ca si comportamente
corelate si consistente cu aceste atitudini.
Si aceasta definitie este destul de restrictiva si nu cuprinde cu adevarat toate
aspectele posibile ale procesului de influentare a populatiei de catre, sau în favoarea,
unui actor politic. Nu este surprins de exemplu rolul informatiei propriu -zise, al
planului cognitiv al comunicarii, care indiferent de sursa are un rol în procesul
definirii situatiei electorale. Definitia este una operationala si o vom accepta pentru
moment.
Chiar daca o acceptam, ca definitie de lucru, nu vom reusi sa ne canalizam
decât pe un sector al problematicii. Aceasta pentru ca actiunile de promovare, evident
nu pot decât artificial sa fie subsumate comunicarii politice. Un miting sau o

150
manifestatie au desigur componente comunicationale, dar nu se reduc la acestea. Pot
fi generate de procese de comunicare persuasiva, dar ele sunt totusi actiuni sociale.
Din punct de vedere metodologic, atunci când se discuta despre comunicarea
politica se remarca câteva domenii de cercetare specifice acesteia. Est e vorba de
analiza discursului actorilor politici, analiza de continut asupra produselor (mesajelor)
mediatice, ca si analiza imaginilor, respectiv a procesului de constructie a imaginii
actorilor politici. Cu exceptia ultimului domeniu, celelalte sunt strict comunicationale
si chiar exista metode si tehnici bine puse la punct pentru analiza lor. Discursul politic
pe de o parte, constructia de imagine pe de alta, constituie cele doua componente de
baza ale definirii situatiei electorale, asa cum am aratat într-un alt curs. Prima este
responsabila de zona “ideologiei” a doua de cea a “imaginii”.
Am spus mai înainte ca exista doua cerinte bazale pentru ca propaganda,
eventual comunicarea politica, sa fie eficienta. Ea nu trebuie sa fie manifesta si, în al
doilea rând, sa nu fie continua pentru a nu determina obisnuinta, plictiseala sau
oboseala. O modalitate qvasiperfecta de a realiza aceste deziderate cu eficienta
persuasiva foarte mare o reprezinta campania electorala. Aceasta reprezinta o
perioada stabilita oficial înaintea unui scrutin, depasita de regula doar în punctul
initial, nu si în cel final, în care actorii politici îsi intensifica actiunile de
propaganda într-un context social si mediatic favorabil.
Ea realizeaza ambele conditii. Statuarea de drept a acestei perioade mareste
permisivitatea populatiei fata de actiunile de propaganda, considerate normale tocmai
prin recunoasterea publica si acceptarea necesitatii acestei perioade, iar pe de alta
parte ea are un orizont temporal limitat, minimalizând efectele secundare de tipul
celor mentionate.
Nu trebuie însa sa credem ca lucrurile sunt atât de simple. Orizontul de timp
poate fi, pentru diversi electori unul acceptabil sau neacceptabil, conteaza de
asemenea tipul de mesaje lansate, cu o perisabilitate mai mare sau mai mica, tipul de
mijloace de comunicare utilizate, conteaza daca mesajele sunt transmise în special pe
canal auditiv sau vizual, daca exista si care este istoricul ideologic si de imagine al
actorilor implicati si putem continua. Chiar si conditiile prezentate de noi pot fi
amendate de cercetarile dedicate problematicii persuasiunii. Repetarea continua a unui
mesaj poate duce la o acceptare treptata a acestuia, obisnuinta putând sa determine o
crestere a aprecierii favorabile fata de referentii presupusi de mesaj. Publicitatea în
fond, se bazeaza în primul rând pe un asemenea efect. Pe de alta parte, exista situatii,

151
este drept rare, dar exista, în care declararea caracterului persuasiv, ostentatia
persuasivitatii mesajului, reusesc sa potenteze forta persuasiva a acestuia. Cu toate
acestea cele doua conditii ramân fundamentale cu toate exceptiile ce pot fi enuntate.
Exista multe variabile care conditioneaza eficienta unei campanii electorale si
vom insista asupra fiecareia. Pentru a putea analiza acesti factori ca si tipurile de
campanie posibile, trebuie mai întâi sa prezentam o schema generala a unei campanii
si sa insistam mai apoi asupra componentelor bazale ale acesteia.

Figura 13.1. Modelul tridimensional al unei campanii electorale.

Actori Adversari politici
Politici Ideologie Electorat
(institutionali) Structurat
(personalitati) Actiuni de campanie Imagine pe nivele
capital
electoral Actiuni sociale
Institutii media

Asa cum se observa si în figura 6.1. exista trei elemente distincte care
actioneaza ca si factori bazali în campanie. Este vorba de actiunile de campanie, de
actiunile adversarilor care vizeaza activitatea unui anume actor politic luat ca referinta
si de institutiile mediatice. Aceasta schema poate fi gândita si ca schema a
comunicarii politice si a actiunilor de promovare. Emitatorul si receptorul, sursa si
destinatarul, potrivit modelului, îi constituie, pe de o parte actorul politic, fie el
institutional, fie personalitatile propriu-zise, iar pe de alta parte este vorba de
electorat.
Actorul politic intra în ecuatia comunicarii politice cu un anumit capital
electoral, care poate fi privit drept capital ideologic si de imagine. Altfel spus un
anumit partid are asociate la nivel de cunoastere comuna si de reprezentari sociale,
anumite etichete ideologice si anumite caracterizari valorice. Acest capital are desigur
valente, atât pozitive, cât si negative, putând avea un temei real sau nu. El uneori
trebuie sa fie amplificat, alteori estompat sau chiar anulat.
Capitalul electoral al unui actor politic, fie ca este vorba de formatiunea
politica, fie ca este vorba de un lider al acesteia, nu este bun sau rau în sine, necorelat

152
cu un anumit tip de electorat. Asa cum am aratat deja, electoratul este întotdeauna
puternic structurat si din acest motiv îl putem gândi organizat nivelar. Ceea ce
înseamna ca respectivul capital electoral trebuie valorificat în campanie în corelatie cu
caracteristicile diferitelor tipuri de electori.
Dupa cum se observa exista trei coordonate ale interventiilor în cadrul
campaniei electorale. Una, ideologica mai întâi, care se refera la ideile politice de
baza cu care partidul opereaza si pe care doreste sa le promoveze, o alta de imagine -
si o sa vedem la ce se refera ea, si în fine, mai avem si o dimensiune legata de
actiunile sociale si comportamentele colective care se urmaresc a fi generate la nivelul
comunitatilor în vederea potentarii influentei campaniei electorale. Sa le ana lizam pe
rând.
Componenta ideologica se refera la ideile de baza pe care actorul respectiv le
formuleaza în raport cu stilul si tipul de guvernare pe care îl propune. Aici includem
temele electorale majore pe care o formatiune sau un candidat le propun electoratului
ca si conceptele ideologice despre care am vorbit deja. Actiunile de campanie
urmaresc astfel sa promoveze în termeni accesibili si publici o anumita doctrina, o
anumita conceptie despre guvernare, în final, anumite valori si norme ale conduite i
politice si administrative.
În acelasi timp aceste actiuni de campanie urmaresc si construirea, anihilarea
sau potentarea unei anumite imagini. Imaginea este cea a actorului politic, dar ea
poate fi elaborata si pentru elemente abstracte, precum un program, anumite idei sau
principii etc. Imaginea reprezinta, la limita, anumite calificative de identificare
acordate de catre public unui anumit actor. Ea poate fi privita si ca ansamblu al
reprezentarilor sociale care exista la nivelul unei populatii în le gatura cu un anumit
obiect al atentiei publice.
O imagine poate fi analizata prin prisma unor calificative valorice care sunt
asociate de catre anumite segmente ale populatiei, eventual de întreaga populatie, cu
un anume actor politic. Astfel, acesta poate avea imaginea unui om cinstit, corect,
rigid, populist, simpatic, extremist, puternic, viril sau ambitios si putem continua pe
aceasta linie. Imaginea exista - si poate fi analizata - doar prin prisma unor asemenea
atribute. Atributele au integrate, în mod normal, conotatii de tip evaluativ, pozitive
sau negative. Atât atributele cât si conotatiile atasate sunt întotdeauna relative la un
anumit tip de electorat, el fiind si cel care le aloca.

153
 Ar trebui însa sa semnalam ca, dincolo de oferta de imagine care exista pe
piata electorala, de diferentierile care se produc la nivelul diferitelor categorii de
electori, exista anumite atribute definitorii care pot reprezenta un gen de imagine
prototip a unui actor politic. Exista deci atribute care sunt extrem de importante, fie
pozitive, fiind absolut necesare (de exemplu curajul, cinstea etc.), fie negative, care
sunt de dorit a nu fi prezente (un handicap fizic, o boala mintala etc.).
În acest mod, am putea considera ca imaginea reprezinta o eticheta sintetica pe
care populatia o acorda unui actor politic, care este în fond un feed back la actiunile si
mesajele lansate de catre acesta si evident de catre ceilalti actori ai scenei sociale, asa
cum o sa vedem, în primul rând de presa si de competitorii politici.
Orice campanie poate fi cercetata prin urmare pe aceste trei dimensiuni.
Fiecare în parte va fi analizata împreuna cu o alta dimensiune, care conditioneaza
profund eficienta unei campanii electorale. Este vorba de dimensiunea temporala.
Orice campanie se desfasoara dupa o logica care ia, sau ar trebui sa ia obligatoriu, în
calcul, aceasta variabila. Nu exista desigur o regula de aur a invincibilitatii unei
strategii, dar exista cu siguranta principii de baza care pot asigura o anume
performanta minim acceptata. Vom desfasura analiza noastra separat pe fiecare
componenta.

ÎNTREBARI:

1. În ce consta diferenta dintre comunicarea politica si propaganda?

2. Cum poate fi definita comunicarea politica
3. Ce este propaganda?
4. Ce este o campanie electorala?
5. Cum poate fi analizata o campanie?
6. Cum este definita ideologia în campanie?
7. Cum este definita imaginea în campanie?
8. Ce sunt actiunile de campanie?

154
Cursul 14

Promovarea în campania electorala; între ideologie si imagine

În acest curs urmeaza sa ne ocupam de cele doua

componente strict comunicationale ale oricarei
campanii electorale. Este vorba de cele doua
dimensiuni pe baza carora functioneaza orice fel de
proces de definire a situatiei electorale si implicit
orice campanie, dimensiunea ideologica si cea de
imagine. Vom începe cu componenta ideologica, dar
aceasta nu înseamna ca aceasta ar trebui sa fie si
cea mai importanta.

Promovarea ideologiei în campanie

Exista trei aspecte diferite. Primul este al gestionarii capitalului ideologic. Al
doilea al respingerii acuzelor de natura ideologica aduse de adversari în campanie si,
în final, promovarea propriilor teme politice. Raportându-ne la o campanie de 45 de
zile, deci pentru alegeri parlamentare sau/si prezidentiale, distingem câteva perioade
distincte cu rolur i diferite în ecuatia propagandei politice. Din punctul nostru de
vedere distingem patru etape inegale ca dimensiune. Primele trei au aproximativ 12
zile si marcheaza începutul, aproximativ primele trei saptamâni de campanie,
respectiv mijlocul acesteia, evident tot trei saptamâni. O atentie deosebita trebuie
acordata ultimei perioade, care mai poate fi numita si campania de zece zile, care desi
aproximativ egala ca numar de zile cu precedentele, este cu mult mai importanta.
Daca dorim sa analizam fiecare din aceste componente atunci trebuie sa
urmarim schema din figura 6.2 Asa dupa cum se observa o campanie demareaza în
principiu cu doua momente esentiale. Pe de o parte, în plan ideologic, avem actiuni de
redefinire ideologica, în situatiile în care este necesar, si este întotdeauna atunci când
se lanseaza o alianta noua, o conducere noua a formatiunii, si în principiu, ori de câte
ori experientele electorale precedente pot fi considerate nereusite. Aceste redefiniri
pot fi esentiale pentru matricea de ide ntificare a partidului, de exemplu se poate pune
problema unui nou nume, asa cum s-a pus în campania din 1996 pentru USD, alianta
PD si PSDR, ca si pentru UNC sau ANL.

155
Figura 14.1. Schema campaniei electorale pe dimensiunea ideologica.
Actiuni de redefinire actiuni de minimalizare a ideologiilor
ideologica alternative
actiuni de individualizare
ideologica
pregatirea relatiei cu atacuri dure la adresa
presa celor mai puternici
campania

actiuni de contracarare a acuzelor de

strategie activa vs. strategie reactiva 10 zile

lansare teme electorale confirmari publice ale

ideologiei
crearea de evenimente

sustinere consistenta a temelor electorale

Zile 0 12 24 35 45

Aceste redefiniri pot sa fie unele care se focalizeaza pe anumite mutatii de

accent, anumite teme politice trecând în planul al doilea, fiind uneori minimalizate,
promovându-se în acelasi timp altele noi, sau ele pot fi doar secundare, în programul
ideologic anterior campaniei. Acest moment al redefinirii este întotdeauna unul care
are un orizont mai mare decât cel al campaniei, procesul începând, de regula, înainte.
Nu este recomandabil însa, ca redefinirile sa se faca exclusiv înaintea campaniei.
Aceasta din doua motive. În primul rând receptivitatea populatiei la mesaje politice
este incomparabil mai mare în timpul campaniei electorale. În al doilea rând, anumite
mutatii în registrul temelor electorale ale unei formatiuni sunt mult mai pertinente si
vor fi internalizate mai corect daca se fac în contextul electoral, datorita oferitei
comparative de teme electorale.
Exista si situatia, relativ rara, când este de dorit ca mutatiile ideologice sa se
faca într-o forma putin ostentativa, chiar nemanifesta, atunci când exista pericolul
unor pierderi importante de electori. În aceste cazuri, sigur, este de preferat ca
mutatiile sa se faca cu mult înaintea campaniei.

156
 În prelungirea acestui tip de actiuni de campanie, avem actiunile de pregatire a
presei, evident din punctul de vedere al receptivitatii mesajelor politice lansate si
lansabile în campanie. Actiunile de pregatire a presei si a relatiei cu presa presupun
analize si campanii de monitorizare, ca si analiza stilului jurnalistic a celor mai
importanti ziaristi care se ocupa de campanie. Analizele asupra presei pot fi efectuate
la comanda sau pot fi doar achizitionate de la institutii care se ocupa cu asemenea
investigatii. Ceea ce intereseaza este tipul de orientare tematica a fiecarui cotidian,
atitudinea consacrata fata de anumite teme sau probleme, inclusiv strategiile tipice ale
celor mai importanti jurnalisti care se ocupa de campanie. Serviciul de presa al
oricarui partid ar trebui sa ofere informatii presei tinând cont de “tratamentele”12 pe
care informatiile le suporta în cadrul demersului jurnalistic, dar sa si pregateasca
receptarea eficienta a temelor lansate de catre respectivul partid. Spre exemplu
lansarea unei teme electorale oarecum tipice cum ar fi lupta împotriva coruptiei este
util a fi promovata prin sustinerea anterioara a unei campanii de informare privitor la
diverse acte de coruptie sau susceptibile de fi calificate astfel, utilizându-se cu
predilectie mediile care au o buna rezonanta la asemenea teme. Desigur, acest tip de
activitate este mult mai complexa, însa nu este locul în acest curs pentru a o trata în
mod detaliat.
În primele 24 de zile de campanie se lanseaza, uzual la o saptamâna dupa
demararea acesteia, temele electorale propriu -zise, dezvoltate, argumentate si
sustinute public de diversele personalitati implicate în campanie. În acelasi timp
trebuie sa se dezvolte actiuni de individualizare a ideologiilor.
Am spus într-un curs precedent ca una din legile electorale de baza este aceea
care spune ca un actor politic este cu atât mai puternic cu cât ocupa o anumita “zona”
pe esicherul politic împreuna cu cât mai putini alti competitori. Aceasta presupune ca
pentru orice formatiune primii contracandidati importanti ar trebui sa fie tocmai cei
mai apropiati din punct de vedere ideologic si nu cei mai departati.
Cum sa demonstrezi însa ca esti mai liberal decât ceilalti liberali? Cum sa
demonstrezi ca esti mai social democrat decât ceilalti, când exista atât de multi social-
democrati? În sistemul electoral, mai multi actori înseamna mai putina forta. Solutiile
practice sunt doua. Cea mai comoda, si poate si cea mai eficienta, este aceea a

12
Utilizam termenul din jurnalism, referindu-ne la procesul prin care o informatie este prelucrata
pentru a deveni o stire de presa. Aceste tratamente presupun filtrari si prelucrari în functie de o serie de
principii de baza ale jurnalismului precum: continutul conflictual, pozitia fata de audienta, interesul
acesteia, gradul de apropere al evenimentului etc.

157
aliantelor. Handicapul aglomerarii “zonei” electorale se poate transforma astfel într-
un atu, obtinându-se chiar un bonus pentru alianta respectiva. Singura problema,
totusi importanta, este cea a legitimarii noii formatiuni. A doua solutie este aceea a
detasarii clare de ceilalti competitori, prin atacuri foarte dure la adresa lor (pe linie
ideologica). Din acest motiv, în general în cadrul oricarei miscari sociale, politice sau
doar culturale, cei mai temuti adversari sunt tocmai cei care s-au desprins de miscarea
initiala, adica dizidentii. Desi rupturile de acest tip au si motivatii ideologice, cel putin
pentru o perioada de timp formatiunile rezultate în urma unei sciziuni nu pot sa fie,
ideologic, decât apropiate în perceptia electorilor, iar respectivii actori politici, evident
dorind fie care în parte sa mosteneasca (sau sa pastreze) cât mai mult din capitalul
electoral.
Atacurile însa, este preferabil sa fie lansate în functie directa de raportul de
putere existent între formatiuni. Regula fiind aceea a atacarii doar a celor mai
puternici decât tine, (sau a celor de aceeasi categorie). Aceasta deoarece exista o alta
regula electorala care spune ca cel care ataca în campanii electorale în mod direct (la
nivel manifest) poate câstiga credite doar daca cel pe care îl ataca este perceput de
electori ca fiind de aceeasi categorie sau eventual mai puternic. În cazul în care acesta
este perceput ca fiind mai slab, creditele vor fi câstigate de catre adversar. Atacurile
celor care sunt cotati mai slab la nivelul electoratului, ar trebui deci evitate sau, în cel
mai rau caz, sa fie prezente, dar produse întotdeauna în mod indirect.
Regula actioneaza pentru ca, practic în nici-o cultura, nu este apreciat un atac
împotriva unor adversari cotati ca inferiori, mai ales când acestia nu pot ataca foarte
serios (si nu pot fi perceputi ca atacatori periculosi). Mai mult, atacurile, în aceste
conditii, reusesc sa faca ca publicul sa considere actorul atacat ca fiind mai important
decât fusese considerat înainte, tocmai pentru ca un competitor mai puternic l-a luat în
serios.
Aceasta regula presupune asadar, si o alta componenta a campaniei. Aceea a
atacurilor la adresa principalilor adversari. De regula este ideal ca atacurile sa fie
deosebit de dure la mijlocul campaniei, si obligatoriu fata de competitorii cei mai
importanti. În masura în care se reuseste declansarea unui val de acuze de reactie din
partea acestora, se reuseste in final sa se intre “la start” practic fara handicapul
important dat de importanta mai redusa a formatiunii. Aceasta regula a facut ca
formatiuni altfel mici, precum PSM si PRM, sa intre în Parlament, în 1992, iar PRM
inclusiv în 1996. Atât PSM ca partid, cât si domnul Corneliu Vadim Tudor, liderul

158
PRM, au fost puternic atacati în perceptia electorilor, formatiunile respective aparând
ca fiind cu mult mai puternice decât erau în realitate, urmarea fiind aceea a obtinerii
unor credite suplimentare. La fel diminuarea atacurilor din partea UDMR-ului, dar si
ale opozitiei în general, în raport cu PUNR-ul ca si cu liderul Gh. Funar, în campania
din 1996, comparativ cu cea din 1992, a avut ca unul din efecte o diminuare a
preferintelor electorilor catre aceasta formatiune ca si fata de domnul Funar.
Este astfel foarte important într-o campanie, pentru orice partid (sau candidat),
cu atât mai mult pentru formatiunile mai mici, sa fie criticate sustinut si mai ales
foarte dur de catre adversari mai puternici. Este, am putea spune, mai important sa fi
criticat decât laudat într-o campanie electorala. La aceste acuze este preferabil sa se
ras punda, fie direct, fie prin alte atacuri fara legatura cu cele receptionate. Cu aceasta
am ajuns la o alta componenta si anume aceea a contracararii acuzelor care pot fi
aduse pe linie ideologica.
Pot exista însa, strategii de campanie reactive sau active . Indiferent de
strategie, aceasta componenta trebuie sa existe la nivelul oricarei campanii. Absenta
unei asemenea componente a constituit unul din motivele majore ale scaderii
numarului sustinatorilor USD în timpul campaniei electorale din 1996, ca si ai
domnului Roman, scadere aproape de jumatate, comparativ cu toate datele oferite de
sondajele din vara respectiva. Prin urmare, faptul de a fi criticat nu este bun în sine,
daca nu exista si masuri reactive la aceste atacuri. USD, ca si domnul Roman, nu au
ripostat decât foarte greu si foarte putin si astfel capitalul de speranta câstigat o data
cu lansarea aliantei si mai apoi a candidaturii domnului Roman, s-a pierdut tocmai
pentru ca respectivii actori, pentru electorat, au parut ca au renuntat la lupta.
Lupta electorala nu presupune numai dispute cu contracandidatii din “zonele “
ideologice apropiate. O componenta a campaniei este si aceea a actiunilor de
minimalizare a ideologiilor alternative, deci a celor din alte “zone” ale esicherului
politic. Este poate curios, dar aceasta componenta este într-un fel secundara, desi
uzual se considera ca fiind principala dimensiune o oricarei campanii. Secundara
pentru ca principalii sustinatori cu greu trec de la o formatiune la alta atunci când
acestea se afla în “zone” polare ale sistemului electoral. Stabilitatea electorala a
formatiunilor este conditionata major de profilul socio-cultural al electorilor si deci,
este greu sa se poata produce asemenea mutatii. În mod normal, pentru a obtine voturi
din partea unor electori care apartin fortelor politice polare nu poti decât sa te apropii
ideologic de acestia. Este exact ceea ce a facut CDR în 1996. Temele lansate de

159
aceasta alianta în campania din 1996 au fost, cele mai multe dintre ele, extrem de
apropiate de ce le cu care PDSR-ul câstigase în 1992. Mai mult, s-a actionat într-o
dubla maniera. Atât prin apropierea ideologica de electorii sustinatori ai PDSR-ului,
cât si prin actiuni de individualizare ideologica în raport cu acestia, adica prin atacuri
la adresa ideologiei lansate de PDSR, acuzat tocmai pentru ca nu a respectat în
practica politica a guvernarii principiile ideologice lansate în 1992.
În acelasi mod au survenit atacuri în 2000, este drept într-o maniera diferita,
din partea PDSR la adresa noii puteri. Acest gen de atac este des întâlnit, dat fiind ca
el se bucura de o înalta receptivitate din partea publicului, speculându-se incapacitatea
qvasipermanenta a guvernantilor de a se tine de promisiunile electorale. Acest gen de
critici tin de ceea ce numim campanie de individualizare ideologica .
În fine, o ultima componenta pe care dorim sa o prezentam este cea a
confirmarilor publice ale ideologiei. Aceasta presupune de regula, crearea de
evenimente, de situatii sociale, care sa confirme temele electorale majore. Cu alte
cuvinte, chiar daca o formatiune are o cota înalta de vizibilitate si chiar o reprezentare
tematica consistenta la nivel de electorat, este nevoie ca în mod constant, cel putin
temele majore, sa fie confirmate public atât la nivelul disc ursurilor publice ale celor
mai importanti lideri, cât si prin actiuni care sa fie consistente cu temele respective.
Daca ai un program social democrat, atunci este bine sa vizitezi un cartier
muncitoresc în campanie, sau o uzina, daca esti liberal trebuie sa iei atitudine radicala
într-un conflict de munca si desigur, se poate continua. Vom reveni însa, într-un curs
separat asupra actiunilor de campanie.

Promovarea imaginii în campanie

Vom utiliza o schema asemanatoare datorita faptului ca în cadrul une i
campanii, planul ideologic cu cel imagistic functioneaza întotdeauna împreuna.
Schema este asemanatoare si pentru ca, într-o logistica temporala a campaniei, trebuie
sa existe o corespondenta qvasipermanenta între componenta ideologica si cea de
imagine. Pentru a analiza aceasta corespondenta trebuie sa insistam mai întâi asupra
componentei de imagine a unei campanii. Si în acest caz o formatiune pleaca cu un
anumit capital de imagine. Acesta este format din doua componente, una stabila,
respectiv una dinamica. Exista o anumita imagine relativ traditionala a unui partid sau
a unei formatiuni politice. Ea este relativ stabila si asigura în mod normal o anumita
limita, atât superioara, cât si inferioara, de sustinatori. Spre deosebire de componenta

160
ideologica însa, care în principal este raportabila doar la actorii politici institutionali,
componenta de imagine a unei campanii tine în primul rând de capitalurile de imagine
ale actorilor politici individuali, lideri recunoscuti ai formatiunilor respective. Acest
capital de imagine este de regula mai dinamic decât cel al partidului nu atât pentru ca
imaginea unui actor ar suferi mutatii importante în perioade scurte de timp, ci pentru
ca într-o formatiune politica, dinamica ascensiunii liderilor poate fi una deosebita. În
ceea ce priveste raportul între cele doua componente ale capitalului de imagine în mod
clar este dominant cel al personalitatilor.

Fig 14.2 Schema campaniei electorale pe dimensiunea ideologica.

actiuni de redefinire a imaginii si negativizarea imaginii liderilor
lansarea de noi actori politici politici adversari
actiuni de individualizare a imaginii

pregatirea relatiei cu presa

campania

Actiuni de reactie la adresa de

campaniilor de negativizare a imaginii 10 zile

lansarea noii imagini a actorilor politici proprii confirmarea publica a

imaginii

actiuni de promovare a imaginii

0 12 24 35 45

În ce consta un asemenea capital? În primul rând exista doi indicatori

utilizabili în analiza imaginii unei personalitati. Primul este vizibilitatea, care exprima
gradul de cunoastere a personalitatii în cauza, în sondaje el este exprimabil ca procent
al celor care au o anumita opinie în raport cu o personalitate.
Cu alte cuvinte vizibilitatea se poate cel mai simplu exprima procentual ca
diferenta fata de 100 a non-raspunsurilor la itemii care privesc aprecierea unei
personalitati politice. Al doilea indicator este unul atitudinal si se exprima pe o scala
de tip ordinal, uzual în termenii favorabilitatii sau defavorabilitatii în raport cu actorul
respectiv. Evident, imaginea poate fi surprinsa si pe scale nominale, în termenii unor

161
atribute concrete care sunt asociate personalitatilor. Atributele la rândul lor sunt
considerate pozitive, negative sau neutre de catre electori. În mod normal însa, ceea ce
conteaza în primul rând în jocul electoral este favorabilitatea sau defavorabilitatea fata
de actorul politic.
Vizibilitatea unei personalitati are în general o constanta foarte mare. Ea creste
în conditiile în care personalitatea primeste responsabilitati publice, si se poate
observa un asemenea efect pentru toate personalitatile care au preluat functii
ministeriale (în primul rând este vorba de Prim Ministri), dar si pentru alti lideri
politici care s-au impus la un alt nivel dupa alegeri. Scaderea vizibilitatii se poate face
în special pe baza lipsei perceptiei activitatii publice a unei personalitati pe o perioada
de mai multe luni de zile, cu efecte semnificative doar dupa cel putin sase luni.
Trebuie sa spunem însa, ca vizibilitatea ridicata este atât un atu, cât si un
posibil handicap politic. Inertia imaginii este mai mare decât cea ideologica pentru
electori. Un lider ce are o imagine negativa cu greu poate schimba datele electorale, în
replica schimbarea unei teme electorale este mult mai usor acceptata, atât la
politicieni, cât si de electori, care se pot obisnui relativ neproblematic cu noi principii
ideologice. De fapt, temele electorale tin aproape exclusiv de un plan cognitiv al
comunicarii si deci au o mare flexibilitate, în timp ce imaginile, prin natura lor, tin de
o dimensiune persuasiva a comunicarii si nu pot sa fie la fel de flexibile.
Din acest motiv un indice scazut de vizibilitate permite achizitia, prin
campanii de promovare eficienta, a unor noi sustinatori, care nu aveau anterior o
imagine clar definita asupra actorilor politici în cauza.
Ce ar însemna o imagine favorabila a unei personalitati? În primul rând o
acceptare de ordin general a acesteia, iar în al doilea rând o acceptare concreta, în
relatie directa cu un anume rol/pozitie pe care ar putea sa o ocupe. Aceasta din urma
poate fi în relatie cu eventualele calitati de om politic, de sef de partid, de
prezidentiabil etc. O personalitate poate avea o imagine buna fara a fi considerata
însa ca fiind potrivita pentru o anumita pozitie politica. În mod uzual o mare parte a
electorilor opereaza cu doua tipuri de distinctii la nivelul competitorilor politici
individuali. Una este între cei care sunt simpatizati si cei antipatizati si o a doua între
competitorii considerati adversari reali si cei care sunt practic, în afara jocului
electoral.
În 1996 spre exemplu, pentru alegerile prezidentiale competitori reali au fost
considerati, pentru foarte multi electori, doar domnii Iliescu si Constantinescu. La

162
alegerile locale din Bucuresti candidati precum Dinu Patriciu sau Doru Viorel Ursu au
fost apreciati extrem de bine de catre unii dintre cei pe care i-am intervievat, dar
aproape toti acestia au considerat ca cei doi candidati nu erau competitori reali si de
aceea nu au votat pentru ei. Pentru alegerile pentru postul de primar general al
Bucurestiului cei mai multi, uneori relativ independent de optiunea politica au
considerat ca adversari reali doar pe Ilie Nastase si Victor Ciorbea, eventual si doar
partial, pe Anton Vatasescu. În campania locala din 2000 în Bucuresti în mod atipic
au fost trei competitori, Oprescu, Chirita si Basescu. La nivelul campaniei
prezidentiale spre exemplu competitori reali au fost doar domnii Iliescu, Vadim Tudor
si partial Stolojan. Acesta din urma are o cota de apreciere foarte mare, dar nu este
raportat de foarte multi electori la postura de Presedinte. Chiar dupa alegeri cei care
nu-l votasera îl simpatizau si îl apreciau în continuare, dar sustineau ca „înca nu este
pregatit sa fie Presedinte”.
Prin urmare exista simpatizanti ai unei personalitati politice care nu voteaza cu
aceasta în anumite circumstante în care se considera nerealista sansa acesteia de a
câstiga. Iata de ce, la nivelul campaniilor de imagine, este vital sa se prezinte orice
posibil candidat ca un câstigator sigur al cursei electorale. Orice suspiciuni sau nuante
dubitative în campania electorala determina rapid scaderea numarului sustinatorilor,
în special a celor care considera ca optiunea de vot trebuie îndreptata doar spre cei
care au sanse reale si, mai ales, care cred în ele.
Este dealtfel absolut firesc sa credem în victoria doar a celor care cred, ei
înainte de toate, în propria victorie. Sa ne gândim doar la întrecerile sportive în care,
pentru public, nimic nu poate fi mai detestabil decât lipsa vointei de a lupta, pe când
atunci când proprii sportivi sunt învinsi, poate chiar umilitor, daca ei s-au luptat si au
facut aproape orice pentru a-si apara sansele, nereusita este în general usor acceptata.
Spectacolul si întrecerea politica se desfasoara dupa reguli similare.
Politicianul care pare sa nu aiba dorinta de a câstiga sau care nu crede în aceasta,
pierde din start cursa. Un exemplu elocvent în campania din 1996 îl ofera domnul
Nicolae Manolescu. În numeroase întâlniri mediatizate, el a lansat tema “datoriei de a
candida la presedintie”, sustinând ca pentru ca nu a facut nimic (în sensul unei
atitudini dizidente) în vechiul regim, este de datoria lui acum, pentru ca nu mai poate
avea nici o scuza, sa se implice în politica si sa candideze. Pe undeva el nu doreste
acest lucru, este obligat sa o faca. Nimic mai aberant! A reusit doua lucruri dintr-o
data: sa îsi erodeze propriul capital de imagine si sa îsi creeze si un handicap în cursa

163
electorala. Domnia sa sustine ca nu a avut acte de dizidenta în vechiul regim. Si care
dintre candidati avusese? Dimpotriva, domnul Manolescu era singurul candidat
important care nu intrase în Partidul Comunist si reusise totusi sa se afirme ca o
importanta personalitate înainte de 1989.
Atitudinea favorabila se exprima sintetic cel mai bine prin încrederea pe care
electorii o au într-o anumita personalitate. Încrederea reprezinta întotdeauna mai mult
decât o intentie de vot, dat fiind ca ea exprima perceptia unei relatii între actorul
politic si cel care îsi investeste încrederea. Din acest punct de vedere încrederea în
actorii politici este un indicator extrem de pertinent în analiza electorala. Indicatorii
încrederii se bucura si ei de o mare stabilitate fiind modificati substantial doar în doua
situatii, ambele cu o anume doza de dramatism. Pe de o parte, în afara campaniilor, în
momentele de criza sau în contextul unor evenimente extrem de semnificative la
nivelul electoratului, iar pe de alta parte în urma alegerilor, atunci când, o parte cel
putin a electorilor de conformitate, pentru a putea sa-si elimine disonantele cognitive,
îsi sporesc încrederea în cei aflati la putere. De fapt, aceasta tendinta de a crede mai
mult în cei care conduc decât în cei din opozitie este manifestata de catre o parte
semnificativa a electoratului cel putin în primul an dupa alegeri. Ar mai trebui sa
spunem ca exista întotdeauna o corelatie înalta între nivelul încrederii si votul
exprimat, desi nu trebuie sa consideram ca votul bazat pe încredere este singurul tip
de vot.
Cum am putea construi o asemenea imagine favorabila a unui lider politic?
Exista doua strategii practic polare. Prima am putea-o numi strategia tipului ideal, a
doua strategia liderului charismatic . În primul caz ideea de baza a campaniei de
promovare este aceea a profilului cultural tipic al românului (pentru spatiul nostru
cultural).
În orice societate exista structurat generational un anumit tip ideal al
barbatilor, fie foarte tineri, fie maturi sau în pragul batrânetii. Tipul ideal este luat aici
într-un sens weberian si nu unul legat de dezirabilitate. Exista anumite modele de
barbati, de conducatori. Este excelent deci, ca o formatiune sa selecteze si sa îsi
formeze asemenea lideri. Ideea omului obisnuit, care seamana cu cei mai multi dintre
noi, dar este, prin tipologia ideala, putin deasupra celorlalti, este una extrem de
pertinenta în spatiul electoral. Desigur ca nu se poate judeca o asemenea tipologie
pentru toate categoriile posibile de electori. Dar pentru cei mai multi da. O asemenea
imagine a avut partial domnul Iliescu în primii ani de dupa 1990. El a pierdut-o într-o

164
buna masura datorita vârstei si imaginii virilitati scazute pe care a afisat-o, în special
în 1996. Pentru ca am enuntat acest ultim atribut trebuie sa spunem ca exista si
anumite caracteristici generale, de o anume universalitate în raport cu modelele
culturale ale barbatilor si mai particular ale conducatorilor. Una dintre aceste
caracteristici este virilitatea, care este acceptata ca un indicator al potentei generale de
a face ceva, “a face” fiind asa cum am aratat în alt context un verb care este vital
pentru viata politica.
Sanatatea si integritatea fizica si psihica sunt alte constante ale imaginii
conducatorului tip. Virilitatea este vizibila social prin dinamismul afisat de o
personalitate, prin vitalitatea actiunilor si mai ales a atacurilor sale, prin intransigenta,
prin violenta simbolica sau cea verbala, evident, la limita, si prin cea fizica. Alaturi de
aceste caracteristici mai exista altele, la fel de universale, legate de întelepciune,
inteligenta, dibacie pâna la siretenie etc.
Desi operanta, distinctia paretiana între elitele vulpi si elitele lei nu induce o
dichotomie semnificativa la nivelul atitudinilor populatiei fata de aceste tipuri de
lideri. În realitate aceste calitati, desi polare, sunt dorite de electorat în aceeasi masura
atunci când este vorba de conducatori. Dorim conducatori puternici, exigenti si chiar
intransigenti, de care sa fim siguri ca pot oricând câstiga, dar în acelasi timp dorim ca
ei sa fie isteti, iscusiti si nu doar puternici, si chiar suficient de vicleni pentru a
învinge oricând adversarii. De fapt, nu atât aceste calitati, cât mai ales contextele
particulare ale luptei politice reclama conducatori care au anumite atribute sau altele.
Strategia tipului ideal este utila atât pentru liderul cel mai important al unei
formatiuni, cât si pentru toti ceilalti lideri. Mergându-se pe aceasta formula, în general
se maximizeaza numarul sustinatorilor si se minimalizeaza inconsistentele de imagine
dintre principalii lideri ai formatiunii. Nu trebuie însa sa întelegem ca toti acestia ar fi
identici, pot fi diferiti, pe criteriu de vârsta în primul rând, fiecare societate având
modele conditionate generational pentru barbati sau conducatori. Într-o asemenea
relatie s-a aflat de exemplu, în 1990, cuplul Iliescu - Roman, “tatal si fiul”, ambii
reprezentativi pentru anumite categorii generationale, principalii competitori, domnii
Câmpeanu si Ratiu fiind cu siguranta foarte departati de asemenea modele prototip.
A doua strategie este aceea a liderului charismatic . A liderului care este
altfel. El este extrem de diferit de locul comun, de modelul obisnuit. Este liderul de
exceptie, cu vocatie naturala de a conduce, cel care poate conduce nu pentru ca ne
reprezinta pe noi, ci pentru ca este altfel. Aceasta strategie presupune constructia unei

165
imagini unicat pentru lider. El trebuie scos în evidenta ca fiind cu totul altfel decât
ceilalti. Fie ca este eroul unor evenimente, ca a suferit imens si neegalat în trecut , ca
este singurul care se bate pâna la ultima suflare cu toti adversarii, ca are har divin,
trecut politic exceptional, el cumva difera de noi toti. Numai poate fi vorba de un tip
ideal. El nu este cum suntem cei mai multi dintre noi si nici macar mai mult. El este
altfel. Aceasta strategie asigura în mod normal succese, cel putin pe termen scurt, cu
mult mai mari decât precedenta. Problema principala care apare este ca în aceeasi
structura, teoretic nu pot fi acceptati mai multi lideri de acest tip.
Aceasta nu este singura problema. Charisma se poate pierde în timp, prin
evolutia culturii politice, prin schimbari evenimentiale majore, prin însasi viata
liderului respectiv. Pierderea la nivelul capitalului de imagine poate fi extrema. Toate
acestea fac ca formatiunile care se bazeaza pe asemenea strategii sa fie partide axate
pe o singura personalitate centrala. Imaginea formatiunii fiind absolut conditionata în
aceste situatii de imaginea liderului în cauza. Acesta a fost cazul PNT-cd pe timpul în
care Corneliu Coposu a fost liderul real al partidului, este cazul PRM-ului lui Corneliu
Vadim Tudor si este partial cazul PDSR (PSD)-ului în 1992, pentru care
personalitatea lui Ion Iliescu a fost una de tip charismatic, care nu a permis aparitia si
a altor personalitati politice, cu exceptia domnului Adrian Nastase (Nu ne referim la
personalitatile de la guvernare desigur, ci doar la cele politice). Observam ca tipurile
pe care le-am prezentat sunt separate analitic, în practica politica ele sunt însa adesea
amestecate. În campaniile de imagine ale domnului Iliescu, de exemplu, s-a pendulat
permanent între liderul din popor, la fel cu toti ceilalti si liderul erou al Revolutiei,
dizidentul regimului comunist, personalitatea de exceptie.
Strategia liderului charismatic mai poate ridica o problema. Trebuie sa probezi
real ca ai, la cote net superioare, anumite calitati, un anumit trecut, pentru a putea fi
considerat si a te mentine în registrul charismatic. Aceste potente nu sunt însa la
îndemâna oricui. Din pacate cei mai multi lideri politici din România opteaza, fara a
avea potente reale, pentru strategii de tip charismatic. De aici conflicte puternice
interne la nivelul a numeroase formatiuni si mai ales esecuri electorale majore, pentru
ca nu trebuie sa uitam ca, în afara probei capacitatilor deosebite, o personalitate care
opteaza pentru o strategie charismatica poate la fel de usor sa devina extrem de
penibila.
Strategia tipului ideal are deci, anumite avantaje. Unele dintre acestea sunt
legate de posibilitatea incomparabil mai mare de a valorifica universul cultural

166
normativ. În primul rând valorile si normele morale. Liderul charismatic nu poate la
fel de usor invoca moralitatea pentru ca uzual este perceput deasupra acesteia. Nu în
afara sau împotriva, ci pur si simplu, prin dimensiunea exceptionala, deasupra
cutumiarului. El mai degraba statueaza regulile decât le respecta.
Liderul de tip ideal este el însusi un exemplu de moralitate. În conditii de crize
structurale puternice liderii charismatici se impun astfel mult mai rapid. În conditii de
normalitate se impun incomparabil mai usor lideri de tip ideal. Aceasta înseamna ca
oricine opteaza pentru o strategie de tip charismatic trebuie obligatoriu sa opteze si
pentru o strategie de negativizare a imaginii realitatii sociale si politice din societate
pentru a putea avea succes. Asemenea actori politici propun uzual imagini catastrofice
asupra realitatii sociale. Daca ne uitam astfel la discursurile si implicit imaginile
propuse de politicieni precum Corneliu Coposu sau Corneliu Vadim Tudor vom
observa foarte clar acest procedeu. Daca primul a propus o imagine catastrofica legata
de politica comunista sau neocomunista a puterii în primii ani de dupa 1990,
sinucigasa pentru societatea româneasca, cel de al doilea are un discurs la fel de
radical pe doua directii, una nationala estompata este drept începând din 2000, a doua
focalizata pe problema coruptiei. Modalitatea de a le propune este însa una de
scenariu catastrofic.
În functie de cele doua strategii trebuiesc potentate anumite atribute ca
apartinând unei anumite personalitati la nivelul campaniei propriu-zise. În primul rând
sunt, evident, cele mai generale, pe care le-am amintit deja. Mai apoi sunt operante
acele calitati consistente cu ideologia propusa. Nu exista exceptii decât în sensul în
care se maximizeaza orizontul electoral prin imagini care sa fie acceptate de mai multi
electori decât cei care sunt sustinatori strict ideologic. A fost cazul de exemplu al
CDR care nefiind considerat un partid de stânga a propus un sindicalist, pe Victor
Ciorbea, la functia de primar si mai apoi pentru postul de Prim Ministru. Nu a mai
fost cazul domnului Erbasu, care nu putea sa mai aiba o imagine consistenta cu
ideologia declarat de stânga a PSM-ului. Partial propunerea din 2000 a PNL-ului la
Presedintie a domnului Stolojan, un om cu un capital de imagine de stânga a
reprezentat un efort de cooptare a unui electorat mai putin liberal si partial a reusit.
Un grup distinct de calitati trebuie sa fie luate în calcul pentru orice campanie
de imagine. Este vorba de toate acele calitati care au implicatii în planul verbului “a
face”. Orice calitate care priveste posibilitatea candidatului de a face, de a realiza
anumite obiective politice este esentiala. Daca alaturi de aceste calitati se mai adauga

167
interesul public si nu privat al acestor actiuni atunci formula de imagine tinde sa aiba
o eficienta maxima. Ultima caracteristica, cea legata de dimensiunea public/privat este
la fel de importanta. Din punct de vedere electoral individualismul poate fi acceptat,
însa niciodata la nivelul obiectivelor si al motivatiilor actiunilor politice. Cea mai
emotionanta sau mai umanitara actiune politica, daca apare ca fiind motivata de un
anume interes personal va fi puternic dezavuata de electorat. Liderul trebuie sa fie
reprezentant al intereselor generale, fie ale cetatenilor în societati cu puternice traditii
democratice, fie la nivel de natiune sau de diverse alte categorii sociale în societati cu
mai putine experiente democratice , dar oricum trebuie întotdeauna reprezentant al
interesului public.
Daca ar fi sa sintetizam cele afirmate ar trebui sa spunem ca principalele
coordonate ale constructiei imaginii unui actor politic sunt: “el este puternic, poate
sa faca, este cinstit si lupta pentru noi si nu pentru el”. El poate fi la fel ca noi sau
diferit, dar aceste patru dimensiuni ramân esentiale. Modalitatea concreta în care pot
fi promovate este însa diferita.
Din perspectiva unei asemenea grile liderii politici sunt analizati dichotomic
fiindu-le inventariate atributele pozitive si negative, calitatile si defectele. Actioneaza
desigur o multime de stereotipuri si apar o serie întreaga de prejudecati. Un avocat de
exemplu, în politica, va fi considerat probabil usor un bun orator, dar vor exista
prejudecati în ceea ce priveste cinstea sau corectitudinea sa. O persoana tânara va fi
usor etichetata ca fiind puternica în timp ce un vârstnic, evident mult mai greu. Faptul
ca un candidat este necasatorit conteaza putin pentru o strategie de tip charismatic, dar
este un handicap important într-o strategie de “tip ideal”, pentru ca dominanta
culturala este indiscutabil aceea a tipului familist. Atributele, fie de ordin fizic,
psihologic sau moral, nu sunt în sine, obligatoriu, pozitive ori negative. Ele sunt
raportabile la un anume context si mai ales sunt înalt integrabile într-un tablou unic,
sintetic, pentru o personalitate politica. Din punctul de vedere al strategiei de
promovare a imaginii este clar ca o asemenea campanie urmareste amplificarea
calitatilor si minimalizarea sau eventuala valorificare pozitiva a defectelor. Ar trebui
sa utilizam poate ghilimelele pentru aceste calificative, deoarece ele au un continut
relativ, pentru unii electori spre exemplu calitatea de patron, în politica, poate fi un
defect radical, iar pentru altii o virtute, la fel cum agresivitatea verbala poate merge si
pâna la o usoara mitocanie fara sa fie apreciata ca un defect, iar, uneori, dimpotriva.

168
 Daca este sa ne întoarcem la schema propusa mai devreme atunci ar trebui sa
spunem ca un rol la fel de important îl are atât momentul initial al lansarii unei noi
imagini a formatiunii, eventual prin propunerea unor noi lideri, cât si componenta de
negativizare a imaginilor celorlalti competitori. Este impor tant sa fie negativizate
imaginile tuturor celorlalti competitori, însa este preferabil sa se faca acest lucru într-o
modalitate mediata, prin intermediul presei. Regulile prezentate în paragraful
precedent, privitoare la componenta ideologica ramân valabile integral si aici.
Atacurile la adresa celor puternici, ca si la adresa celor din aceeasi “zona” electorala
trebuie sa primeze. Aceste atacuri nu trebuie sa fie însa ostentative. Daca la nivel
ideologic acuzele sunt acceptate de principiu, atacurile la adresa imaginii adversarilor
ridica si alte probleme, de ordin moral, iar toleranta sociala fata de asemenea campanii
de denigrare este mai mica. Important este deci, mai mult decât critica sustinuta si
generala, remarcarea unui aspect negativ esential, care sa poata fi supradimensionat si
extrapolat pentru a inocula o atitudine negativa mai generala electorilor.
Actiunile de contracarare a acestor campanii de denigrare a imaginii sunt si ele
destul de speciale si complexe. În primul rând, nu trebuie sa existe obligatoriu actiuni
de raspuns la toate atacurile. Unele reactii de raspuns fiind capabile mai degraba sa
accentueze efectul negativ trezind si mai mult suspiciunea. Sunt preferabile actiunile
indirecte fara legatura directa cu atacurile, dar care pot anula acuzatiile. Daca de
exemplu, sa luam niste exemple ipotetice foarte socante, un lider este acuzat foarte
dur, de pilda ca ar fi impotent, datorita vârstei, sau ca ar fi homosexual, nu este
preferabil sa se contraatace cu reactii publice directe, care amplifica disputa si care
prin soc si inedit vor fi potentate si mai mult de catre presa, intrându-se chiar într-o
spirala conflictuala greu de a mai fi depasita. Inventarea unei amante, a unei aventuri
amoroase deosebite sau doar simpla asociere cu politicianul în cauza, a unor femei
extrem de atractive vor anihila de la sine efectul negativ. Desigur, exista un risc în
orice actiune de contracarate. Fie de a potenta, fie de a crea alte aspecte negative. În
general însa, este preferabil sa poti planifica si realiza un rau mai mic pentru a anihila
unul mai mare. Aceasta mai ales atunci când între campania de anihilare si cea
initiala, de negativizare, nu apare la nivel manifest o relatie. Daca se inventeaza o
amanta, de exemplu, se poate imediat contracara ca este un zvon al celor din opozitie
si nimeni nu poate controla acest lucru. Ceea ce se produce este o contradictie la
nivelul mesajelor lansate de adversari care în general nu sunt priviti diferentiat. Si
cum cineva nu poate, la nivelul bunului simt des igur, sa fie si impotent (sau

169
homosexual) si sa fie capabil si de adulter (evident cu o femeie) rezulta ca ambele
imagini negative pierd din putere si se anihileaza reciproc.
În ceea ce priveste campania pe dimensiunea ei de imagine, pregatirea relatiei
cu presa este una cu mult mai importanta. Aceasta deoarece majoritatea actiunilor pe
care le-am prezentat se pot realiza doar într-o maniera indirecta prin sistemul
mediatic. Capacitatea de a lucra cu presa devine deci cu mult mai importanta, mai ales
ca anumite actiuni de creare sau negativizare a unor imagini au eficienta doar daca
sunt lansate exclusiv de presa. Din acest motiv este obligatoriu sa se utilizeze experti
în probleme de comunicare si, la fel de profitabil, sa fie subventionate si sa fie
controlate anumite institutii media.
Acest ultim aspect este probabil jenant, pentru ca nu poate avea, un asemenea
control, o imagine prea buna într-o societate democratica. În realitate controlul politic
asupra institutiilor media este garantat tocmai de principiile democratice ca si de cele
ale economiei libere. Ele garanteaza ca o institutie mediatica poate sa îsi defineasca
absolut liber politica si relatiile cu piata electorala. Mai mult, piata libera garanteaza
libertatea patronilor de a duce ce politic a vor în cadrul institutiilor respective. Cu alte
cuvinte institutiile media sunt în egala masura institutii economice si jurnalistice si
daca din punct de vedere jurnalistic se poate cauta permanent o anume impartialitate,
din punct de vedere strict economic, consiliile administrative, ale proprietarilor
/actionarilor, nu pot duce decât politica impusa de acestia. Aceasta situatie este
normala si într-o societate democratica se încearca minimalizarea unor posibile efecte
negative, doar în timpul campaniilor electorale. Desigur ca legislatia poate sa fie mai
exigenta prin legile antimonopol, care încearca în general, în aceeasi masura, sa
reduca posibilitatea controlului total si de catre un singur agent social.
Componenta de confirmare publica a imaginii este si ea foarte importanta.
Spre deosebire de cea ideologica, care odata asimilata este destul de rezistenta la
factorul temporal sau contextual, imaginea are o dinamica mult mai serios
conditionata de contextul social. Adversarii pot ataca destul de greu prezenta sau
absenta unui principiu ideologic, dar pot incomparabil mai usor sa negativizeze
imaginea unui actor politic. Pe de alta parte, chiar si în absenta unor atacuri, la nivel
de imagine se asteapta mult mai multe confirmari decât la nivel ideologic. Spre
exemplu în cazul unei anume miscari sociale de proportii este de asteptat poate ca un
actor politic de spectru stânga sa ia atitudine favorabila (declarativ-ideologic), dar ar fi
mult mai de asteptat ca el sa se deplaseze în comunitatea respectiva si sa se implice în

170
eveniment, confirmând public, prin actiuni imaginea sa. Exista desigur pericolul de a
nu-i face fata, dar aceasta depinde si de modul în care el reuseste sa prezinte
rezultatele. De retinut este faptul ca la nivelul imaginii este necesar sa existe
confirmari continue ale calitatilor de baza care sunt propuse candidatilor. Nu poti fi un
bun familist daca nu apari constant cu familia, nu poti fi un tip atletic daca nu faci
sport si nu te întâlnesti cu sportivi, dar nu poti fi nici cinstit daca nu încerci sa faci
publice permanent sau macar regulat cazurile în care cinstea sau corectitudinea au fost
încalcate de catre ceilalti, inclusiv de catre subordonatii proprii. Si din pacate, pentru
moment, în România acest lucru nu pare un lucru extrem de facil.

ÎNTREBARI:

1. În ce constau actiunile de promovare ideologiei în campanie?

2. Ce reprezinta individualizarea ideologica
3. Ce reprezinta redefinirea ideologica si când este necesara?
4. Dati exemple de teme electorale de factura ideologica.
5. Care sunt dimensiunile imaginii actorilor politici?
6. În ce consta vizibilitatea unui lider politic?
7. La ce se refera strategia tipului ideal?
8. La ce se refera strategia liderului charismatic?
9. Cum pot fi contracarate problemele de imagine în campanie
10. Care sunt diferentele dintre promovarea ideologiei si cea a imaginii în
campania electorala?
11. Ce reprezinta campania de 10 zile?

171
Cursul 15

Dincolo de comunicarea politica - Actiunile de campanie

Nu vom insista în aceeasi masura asupra

acestei componente a unei campanii deoarece noi am
ales o perspectiva comunicationala de analiza si doar
secundar una actionala. La un prim nivel am introdus
de altfel aceasta componenta în cadrul celor prezentate
anterior atunci când am discutat despre actiunile de
confirmare publica a ideologiilor sau a imaginilor.

Actiunile de campanie
În mod traditional atunci când vorbim de actiuni de campanie ne gândim la
doua tipuri de activitati. Vizitele de diverse tipuri în teritoriu si organizarea de
manifestari colective de sprijin, de tipul mitingurilor, manifestatiilor sau
spectacolelor. În mod normal actiunile de campanie, la acest nivel, au succes doar
daca liderii importanti ai formatiunii sunt implicati direct. Exista însa mult mai multe
tipuri de actiuni politice de campanie.
Trebuie însa, înainte de a le prezenta, sa semnalam faptul ca aceasta
componenta a campaniei este mult mai delicata. Daca la nivelul ideologicului si al
imaginii am gravitat permanent în zona acceptabilului deontologic (în masura în care
am considera ca acesta ar fi bine definit în plan politic), la nivel de actiuni de
campanie lucrurile sunt înalt nuantabile. Granita dintre procedurile corecte si
incorecte este greu de trasat. A fost campania telefoanelor denigratoare lansata de
PDSR în 1996 o actiune legala sau ilegala? Trebuiau arestati ziaristii care au intrat cu
forta într-o institutie privata? Este acest procedeu de campanie indirecta unul
acceptabil sau nu? De fapt, poate mult mai importanta este responsabilitatea judecarii
si implicit solutionarii unor asemenea situatii? Daca apelam la sistemul juridic, în mod
clar nu rezolvam nimic, pentru ca evident trece campania si pierdem bine mersi
alegerile.

172
 Mai grav este ca sistemul juridic nu prea prevede asemenea tipuri de situatii. A
apela pe de alta parte la sanc tiunea electoratului ar însemna sa ne aflam în situatia
celor care ar dori sa faca ordine în lumea medicala exclusiv pe baza principiilor legii
cererii si ofertei. Adica sa judecam valoarea unui medic dupa rezultatele interventiilor
sale. Dar daca murim ce folos vom avea aflând astfel ca am avut un doctor prost? Ca
sa nu mai spunem ca sanctiunea electoratului, care sa dezavueze un anume procedeu
electoral s -ar putea sa nu vina niciodata.
Înca o data Machiaveli pare sa fie mai pertinent. “Scopul scuza mijloacele”
este adevarat, dar mai ales atunci când supradimensionezi scopul si ascunzi
mijloacele. Prin urmare aproape orice poate fi folosit daca nu intri într-un conflict
ostentativ cu legislatia si daca stii sa ascunzi cât mai bine aspectele negative ale
procedeelor pe care le utilizezi.
Pentru a analiza diversitatea tipurilor de actiuni de campanie vom utiliza
schema din figura 6.4.
Fig. 15.1 Tipologia actiunilor de campanie
actiuni manifeste
asumare de
evenimente

întâlniri si vizite în mitinguri si marsuri

teritoriu
spectacole electorale campania de 10
zile

utilizarea presei grupuri de presiune la

nivel local
generare de evenimente
Actiuni de denigrare si minimalizare
a alternativelor electorale

actiuni nemanifeste
0 12 24 35 45

173
 Exista asa cum se poate observa, doua tipuri diferite de asemenea actiuni.
Avem pe de o parte actiuni manifeste , care au asumat în mod clar si nedisimulat rolul
politic si electoral, care sunt de regula actiuni patronate si girate de catre formatiunile
politice si în care se si implica principalii lideri ai acestora. Acest tip de actiuni sunt
deci vizibile si din acest motiv sunt mediatizabile. Ele trebuiesc proiectate de asa
natura încât sa poata fi amplificate de catre presa, la initiativa acesteia.
La polul opus avem un n ivel nemanifest, deci unul mai putin vizibil, în care
functia electorala a actiunilor este esential sa nu fie perceptibila direct. Aceste actiuni
au loc în contexte locale în primul rând si au functii persuasive importante. În cadrul
lor liderii principali sunt mai putin implicati, uneori chiar deloc. Cele doua tipuri de
actiuni presupun functii principial diferite. Actiunile manifeste sunt subordonate
logicii puterii în timp ce cele nemanifeste respecta logica persuasiunii. Daca primele
dau în general imaginea puterii, a fortei pe care o are o formatiune, prin eventuala
implicare activa a multor oameni, a doua categorie are un rol activ deosebit la nivel
ideologic, anumite principii politice pot fi mult mai bine promovate atunci când nu
este vizibila tocmai motivatia electorala. Atacurile la adresa unor principii ideologice
ale adversarilor sunt eficiente de regula în conditiile motivatiei electorale nemanifeste.
Actiunile de acest ultim tip sunt însa cu mult mai importante decât considera în
marea lor majoritate politicienii. Ele au impact nu numai la nivel ideologic, ci si la cel
al imaginii. Negativizarea imaginii poate fi o chestiune extrem de simpla daca operam
la acest nivel nemanifest si speculam actiunile legilor psihologiei sociale pentru a
amplifica efectele pe care le putem produce. Pentru aceasta categorie de actiuni este
însa nevoie de extrem de multi activisti locali. Este vorba de o munca de propaganda
la nivel local, comunitar sau chiar grupal, care nu se face cu lideri, ci cu membri
obisnuiti, dar antrenati în aceste activitati electorale.
O sa trecem în revista principalele tipuri de activitati care pot fi prezente în
cele doua tipuri de registre fara a insista însa mai mult decât este cazul. La nivel
manifest este extrem de important mai întâi sa fie asumate diversele evenimente care
se produc în campanie. Nu este vorba doar de cele politice, ci si de cele sociale,
economice, practic de orice eveniment caruia i se poate aloca o semnificatie
conotativa de tip politic. Orice formatiune trebuie sa demonstreze o reactivitate
înalta în raport cu scena sociala, iar în campanie trebuie sa poata da o
semnificatie politica acceptabila oricarui eveniment. Liderii politici pot felicita o
echipa nationala câstigatoare, pot merge la un antrenament dinainte a meciului

174
acesteia, pot vizita la spital o personalitate, pot merge la diverse spectacole
importante, într-un cuvânt ei trebuie sa demonstreze ca participa total la viata
cetatii.
Simpla prezenta în contexte evenimentiale este suficienta. Uneori este
preferabil sa fie definite evenimentele în termeni politici, un accident rutier de
proportii ar putea fi foarte bine cauzat de catre dezinteresul celor de la putere de a
construi sau repara drumuri, de a da legislatii corespunzatoare unor noi conditii de
trafic, dar ar putea proba foarte bine si diletantismul celor din opozitie care nu
realizeaza marea complexitate a problemelor, care, iata pot conduce la asemenea
catastrofe. În mod normal orice eveniment semnificativ pentru un public larg, mai ales
când este conflictual, poate fi asumat cu putin efort de catre orice formatiune politica,
de la putere sau din opozitie.
Asumarea evenimentelor are loc în special în zona manifesta si este utila
daca ea si capata un caracter public pronuntat. Integral practic, la acest nivel manifest,
se mai afla mitingurile si marsurile. Acestea au atât un rol persuasiv, cât si unul
simbolic. Ca tipuri de actiuni ritualice, ele au o forta persuasiva deosebita asupra
participantilor, carora li se reafirma si confirma puterea formatiunii pe care o
simpatizeaza. Ele pot angrena de asemenea si multe alte persoane care nu au simpatii
fata de respectiva formatiune, dar care reactioneaza pozitiv la asemenea tipuri de
manifestari. Acest tip de actiuni presupun participarea obligatorie a liderilor principali
ai formatiunilor în cauza. Mai mult însa, orice asemenea actiune trebuie bine
planificata ca moment si ca desfasurare pentru ca ea poate avea oricând si un efect
contrar. Functia principala este aceea de a oferi imaginea fortei, a puterii. Daca
numarul de participanti este însa foarte mic, sau daca, eventual compozitia acestora nu
este onoranta, atunci este foarte posibil ca efectele produse sa fie contrare obiectivelor
avute în vedere.
Ca actiuni simbolice mitingurile si marsurile demonstreaza puterea unei
formatiuni pentru spectatorii (mediatici sau nu) evenimentului. Uzual pot fi câstigate
câteva procente în cursa electorala doar prin organizarea eficienta de mitinguri care
confirma opiniile multor electori ca formatiunea este puternica si ca merita sa fie
votata. Din acest motiv, asemenea manifestari trebuie organizate frecvent în campanie
si, mai ales, în masura în care este posibil, si prin asumarea altor evenimente sau
miscari. Confirmarea publica a adeziunii, prin astfel de manifestari, este esentiala atât
pentru convertirea votantilor de conformitate, cât si pentru reafirmarea încrederii

175
propriilor simpatizanti. Practic orice partid trebuie sa încerce sa organizeze asemenea
manifestari, însa un partid care vizeaza câstigarea alegerilor este obligat sa o faca.
La un nivel dual, manifest si nemanifest, întâlnirile si vizitele în teritoriu
constituie o alta componenta a activitatii de campanie. Ele sunt utile daca este vorba
de liderii importanti ai formatiunii. Rolul lor este multiplu. În primul rând ele
actioneaza puternic în directia comunicarii persuasive fiind în stare sa reorienteze
valoric electorii, chiar si pe cei extrem de nefavorabili. Mecanismul este simplu.
Accesul direct la o personalitate are aproape întotdeauna efecte benefice prin
presiunea spre schimbarea radicala a câmpului cognitiv al unui individ. Aceasta
deoarece, indiferent de optiuni, oamenii doresc sa participe la evenimente care sunt
spectaculoase, neobisnuite, iesite din comunul cotidian. Vizita unui lider im portant, de
notorietate publica, va atrage dupa sine multi participanti. Într -o asemenea întâlnire se
poate specula, la modul cel mai simplu, disonanta dintre imagine si realitate, cu efecte
benefice asupra sistemului cognitiv al participantilor.
Personalitatile publice au o imagine care si-au construit-o sau le-a fost
construita, si care în context strict politic are întotdeauna si anumite elemente
standardizate, ca si multe stereotipuri. Comunicarea directa poate reliefa alt gen de
caracteristici, în primul rând cele mai putin formale si protocolare, ca si alte genuri de
preocupari si de competente ale candidatului. Efectul este benefic pentru ca el produce
serioase mutatii în sistemul cognitiilor unui asemenea participant la întâlnire. Pe de
alta parte disonantele cognitive produse conduc la reorientarea valorica în raport cu
personalitatea în cauza. Oamenii recunosc dupa asemenea întâlniri, la nivelul
limbajului comun, ca liderul x nu este chiar atât de rigid, absurd, rau sau incompetent,
ca este destul de simpatic, ca “aici” sau “în problema asta” are si el dreptate etc. Un
bun politician va cauta întotdeauna sa mareasca gradul disonantelor cognitive pentru
ca ele vor conduce pâna la urma la modificarea anumitor cognitii fata de candidat
pentru a fi în acord cu noua imagine a acestuia si mai ales cu faptul ca participantul în
cauza s-a implicat, participând la acest eveniment.
Mai mult decât cele precizate, asemenea întâlniri sunt importante si pentru
lansarea de informatii subterane, adica prin specularea canalelor nemanifeste de
comunicare. Aceste informatii pot avea o mare forta persuasiva întrucât ele au un
caracter secret sau semisecret si sunt emise de catre autoritati si pot fi validate pe
principiul autoritatii.

176
 Din tot ce am prezentat reiese ca acest gen de actiuni sunt extrem de
importante daca se fac în mediile sau zonele în care formatiunile sau politicienii nu au
adepti sau dimpotriva, au chiar adversari importanti. Evident ca printre acestia din
urma trebuie gasita o veriga mai slaba dar ese ntial este faptul ca aceste vizite nu se fac
în mediile prielnice pentru ca nu îsi au rostul. Cu simpatizantii se fac spectacole,
mitinguri, marsuri, pe adversari îi întâlnesti în fata.
Este, pe de alta parte, extrem de important ca liderii politici în cauza sa fie
buni oratori si sa utilizeze din plin tehnicile persuasive. Chiar si în afara acestora ei
primesc din start un bonus de la participanti pentru ca au avut curajul sa dialogheze
fata în fata. Rezulta deci ca acest gen de întâlniri sunt foarte utile în campanie, dar
este evident ca pentru un efect semnificativ trebuie sa utilizezi, si evident sa dispui, de
un numar mare de personalitati publice, ceea ce nu este la îndemâna oricui.
Într-un registru special se afla ceea ce pot fi denumite spectacole le de
campanie. Acestea trebuie sa functioneze pe principiul legii asocierii. Ele trebuie sa
reuneasca doua categorii de personalitati. Unele politice, uzual de mica notorietate sau
cu multe perceptii negative la anumite categorii, si altele din lumea spectacolului,
preferabil neangajate public în viata politica, de cât mai mare notorietate si care sa
aiba într-o proportie extrem de mare aprecieri pozitive din partea populatiei.
Asocierea se face între cele doua tipuri de personalitati, cautându-se în mod
normal acele personalitati din lumea spectacolului sau a sportului, care sa aiba calitati
evidente, exact pentru zona deficitara la actorul politic pe care îl promovam. În acest
mod creditele sociale ale personalitatii din lumea spectacolului devin transferabile
partial personalitatii politice. Spectacolele electorale nu au eficienta în alte conditii.
Dimpotriva, atunci când notorietatea politicienilor este mai mare sau când calitatile
“starului” nu sunt evident superioare, efectul poate fi chiar contrar.
Se invoca adesea faptul ca la aceste spectacole se pot racola noi membri, prin
oferta de distractii/divertisment care exista. Acest argument este însa unul simplist.
Distractia propriu -zisa nu se traduce obligatoriu în atitudine favorabila si cu atât mai
putin în comportament de vot. Politicienii pot sa apara doar ca simpli organizatori si
în general publicul este extrem de putin interesat de cine anume organizeaza un
spectacol. Vedetele, care au un rol simbolic indubitabil si care trezesc evident simpatii
si chiar reactii comportamentale din partea publicului, prin asociere cu actorii politici
pot sa le confere acestora un statut de “vedeta politica”. Aceasta nu este altceva decât
o personalitate politica, care este lansata pe piata electorala dupa regulile promovarii

177
produselor si a serviciilor. Un actor politic poate fi lansat pe piata electorala precum o
pasta de dinti sau un aparat de ras. Legile spectacolului si ale promovarii produselor,
mai general, sunt aplicabile neproblematic si la scena politica, Cu siguranta ca exista
si elemente de specificitate, dar efectul comunicarii persuasive este extrem de
asemanator.
În fine un grup mare de actiuni de campanie sunt mult mai legate de planul
nemanifest, desi partial pot avea si conotatii manifeste. Este vorba de utilizarea presei,
de utilizarea grupurilor de presiune de la nivel local, de generarea de evenimente, ca si
de actiuni de minimalizare a alternativelor ideologice. Toate aceste tipuri de actiuni,
desi în continut foarte eterogene, au eficienta ridicata doar în conditiile în care cel
putin partial nu au caracter manifest.
Trecând de problema utilizarii presei pe care am mai prezentat- o atunci când
am vorbit despre ideologie sau imagine, utilizarea grupurilor de presiune de la nivel
local merita o atentie sporita. Grupurile de presiune sunt grupuri de interese care
actioneaza în plan local asupra institutiilor comunitare sau centrale în vederea
obtinerii anumitor decizii sau a anumitor actiuni. Este evident ca organizatiile locale
ale unei formatiuni pot functiona pe principiul grupului de presiune si în acest mod ele
vor actiona ca un factor de presiune. Exista însa la nivelul comunitatilor locale,
adesea, grupuri de presiune independente. Ele pot fi date de anumite grupari de
familii, de o anumita grupare sociala, a viniturilor spre exemplu (a noilor veniti) de o
grupare etnica, dar si de elita locala (preot, medic, directorul scolii) etc. Uneori chiar
anumite institutii comunitare pot actiona prin membri lor ca si grupuri de presiune.
Spre exemplu la noi Consiliile Parohiale, Scoala sau o asociatie agricola. Grupurile de
presiune actioneaza în plan local, la nivel de comunicare persuasiva ele fiind
obligatoriu structuri de mare autoritate si legitimate a vehicula informatii si de a forma
opinii si atitudini la nivelul comunitatilor.
Extrapolând legea comunicarii în doi pasi a lui Lazarsfeld si Katz de la nivel
grupal la nivel comunitar, atunci vom descoperi ca grupurile de presiune joaca rolul
liderilor de opinie, care filtreaza si mai ales interpreteaza si valideaza informatia
politica sau pur si simplu de relevanta pentru comunitate. Iata de ce este important,
înca o data, ca o formatiune politica sa aiba o puternica structura institutionala la nivel
local, daca este posibil la nivelul tuturor comunitatilor locale importante. La acest
nivel identificarea liderilor locali si a grupurilor de presiune, ca si organizarea

178
propriilor structuri dupa principiul grupurilor de presiune este esentiala pentru
succesul electoral al unei formatiuni.
Generarea de evenimente este un tip destul de delicat, dar si exceptional de
benefic, de actiune de campanie. Ideea este preluata din jurnalism acolo unde crearea
de evenimente este un tip de obiectiv jurnalistic, în special în spatiul audio-vizual,
unde de exemplu prin publicarea unei declaratii sau printr-un interviu ori un reportaj
poti declansa o reactie institutionala sau sociala, care sa constituie în sine un
eveniment. În spatiul electoral, orice actor politic trebuie sa fie capabil sa poata
genera evenimente care sa capteze atentia publica. La limita, o formatiune politica,
ce nu este capabila la anumite intervale de timp sa declanseze evenimente este ca si
inexistenta pe scena politica. Aceste evenimente, cu cât sunt mai spectaculoase, cu
atât sunt mai eficiente . Paradoxal poate, dar evenimentele trebuie în primul rând sa
capteze atentia si doar secundar sa determine un anume tip de atitudine. Cu alte
cuvinte un actor politic care face o declaratie ce produce un eveniment, chiar daca
aceasta este înalt atacabila, este mai bun decât un actor politic care nu este în stare sa
genereze evenimente. Paradoxal, pentru ca aceasta înseamna ca politicianul care
spune o mare prostie este mai bun decât cel care tace.
Ce înseamna însa a crea un eveniment? În primul rând a de clansa reactii la
doua nivele. La un prim nivel al presei, iar la al doilea la nivel institutional. Ne
referim la institutiile politice, dar si la cele administrative sau la cele juridice. Ca
indicator al aprecierii evenimentelor putem lua în calcul reactiile cantitative si
calitative ale presei ca si ale celorlalti actori politici. În septembrie 1997 fostul
ministru de externe Adrian Severin a declansat un astfel de eveniment în urma unui
interviu, la fel cum si Traian Basescu câteva luni mai târziu va declansa un alt
eveniment, mult mai dramatic, pentru ca el va conduce, la câteva luni, la schimbarea
Guvernului. În timpul unei campanii electorale, publicarea unor documente, anumite
declaratii “incendiare”, anumite actiuni radicale sau eventual reactii la diverse
evenimente pot sa genereze altele, care sa capteze atentia si interesul public. Daca un
actor politic stie sa speculeze caracterul conflictual, noutatea si ineditul atunci el stie
sa creeze dintr-un lucru banal un eveniment.
Nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca evenimentele nu trebuie sa fie
obligatoriu generate, ele pot fi pur si simplu doar asumate. Orice eveniment
semnificativ, care are loc pe scena politica sau nepolitica, poate fi asumat în termeni
electorali si este important sa se si realizeze permanent acest lucru. Este vorba de

179
reactivitatea la social pe care actorii politici trebuie în mod obligatoriu sa o aiba. De
altfel, asa cum am aratat deja într-un paragraf anterior, nu este important atât sa creezi
evenimente, cât mai ales sa stii sa ti le asumi, contând în final doar cine a stiut cel mai
bine sa valorifice evenimentul în cauza.
Actiunile de denigrare a ideologiilor alternative se pot realiza în principal prin
celelalte tipuri de actiuni, întâlniri, mitinguri, prin utilizarea presei etc. Ele au fost
considerate în schema utilizata în mod distinct pentru ca, la fel ca si în cazul
ideologiei sau al imaginii, ele constituie un obiectiv special al oricarei campanii
electorale.

O campanie eficienta?
Toate problemele pe care le -am prezentat ne conduc la o întrebare finala
extrem de pertinenta. Când o campanie este eficienta si mai ales cum putem face ca ea
sa devina eficienta? Este clar ca orice campanie are virtuti si defecte, ca oricare
campanie place mai multora sau mai putinora, ca uneori chiar adversarii accepta ca o
anume idee sau un anume stil de campanie a fost foarte bun sau bine ales. Spre
exemplu ideea “Contractului cu România” a fost privita extrem de favorabil de cea
mai mare parte a electorilor, peste 90% din cei care au auzit si stiau la ce se refera
propunerea CDR, au considerat-o ca fiind buna sau foarte buna. Mai mult, dintre cei
care au votat PDSR -ul, circa jumatate au considerat-o o idee buna sau foarte buna, iar
daca luam în calcul doar pe cei care stiau exact la ce se refera, atunci procentul în
cauza ajunge la 80%. Nu trebuie sa exageram în astfel de analize pentru ca
aproximativ 20% chiar din votantii CDR nu auzisera de ideea contractului cu
România si nu stiau la ce se refera.
Cu alte cuvinte nu oricare produs electoral, fie ca este o idee, fie ca este un
produs concret, un afis, un slogan sau un clip publicitar, trebuie sa aiba o anumita
eficienta determinata, ci mai degraba campania în ansamblul sau. De fapt ar trebui sa
avem în vedere anumite criterii pentru a analiza eficienta unei campanii. Acest lucru
nu este însa simplu, pentru ca cel mai la îndemâna, succesul în alegeri, nu poate fi un
criteriu operant. Succesul este dat doar partial de campanie si am aratat ca mai mult de
jumatate din electori nu sunt influentati de nici o campanie, indiferent de cum este
desfasurata.
Dar ce însemna chiar si succesul în alegeri? PRM-ul cu procentele realizat în
2000 a pierdut sau a câstigat? Partidul Democrat este învingator sau pierzator? PNL-

180
ul care a reusit pentru prima data sa intre singur în Parlament a câstigat sau a pierdut
în 2000?
Nici alte criterii nu pot fi facile pentru a fi utilizate. Am vorbit de tema
contractului propus de CDR în 1996 mai devreme. A fost ea eficienta? Desigur, da,
privind rezultatele prezentate cel putin. Dar daca extrapolam procedeul la un orizont
temporal mai mare în raport cu alegerile din 2000? Nu a contribuit aceasta tema si la
un capital negativ legat de neîndeplinirea contractului? Cu alte cuvinte se ridica
întrebarea daca este suficient sa luam in calculul eficientei campaniei doar orizontul
temporal limitat al rezultatelor electorale imediate.
Este cert ca eficienta unei campanii se poate judeca la doua nivele. La un prim
nivel în forma absoluta atunci când ne referim la diverse produse electorale luate
independent de oricare context. Putem analiza astfel, din punct strict profesional un
clip publicitar, un afis sau un slogan. Putem spune ca afisul este extrem de sugestiv,
ca ne transmite exact ideea, tema electorala centrala a candidatului, de stabilitate, de
dinamism, de forta etc, sau dimpotriva ca el este prost facut ca are erori de conceptie,
ca pare ca “o poza de buletin” si putem continua.
La al doilea nivel, unul relativ, ar trebui sa judecam produsele electorale atât
împreuna, ca un sistem, cât si prin raportare la un anume electorat caruia i s-a adresat
campania. Din acest punct de vedere ceea ce profesional a parut o stângacie ar putea
sa aiba alt efect asupra beneficiarului, un slogan neinspirat poate sa placa totusi
anumitor electori, asa cum acelasi clip electoral poate sa fie receptat extrem de bine
sau extrem de prost. Din studiile privitoare la publicitate se stie faptul ca un mesaj
publicitar nu trebuie atât sa ne placa, cât sa ne atraga atentia, iar uneori un mesaj sau o
imagine stupida ne poate atrage mai mult atentia decât o alta frumoasa sau interesanta.
Din cele prezentate rezulta ca pentru a construi o campanie eficienta trebuie sa
stim foarte bine cui ne adresam, care este profilul electoratului tinta, trebuie sa
stabilim un anumit stil de campanie adecvat acestui electorat, dar sa si reactionam la
piata electorala pentru ca, trebuie sa si reactionezi la oferta de produse electorale pe
care competitorii o fac pe piata.
În fine nu trebuie sa trecem cu ve derea faptul ca indiferent de campanie, de
posibilele ei virtuti sau defecte, exista un orizont limita pe care o formatiune îl poate
obtine de la electorat, dat fiind performantele politice reale ale competitorilor, dat
fiind competentele lor reale, orator ice sau politice, dar si datorita tipului de orientare
ideologica pe care o formatiune sau un candidat o propune electoratului. Cu alte

181
cuvinte nu trebuie sa consideram ca o campanie electorala poate transforma în orice
conditii si independent de contextul realitatii, un competitor într-un câstigator, dar mai
ales trebuie sa întelegem ca succesul electoral tine atât de actorul politic, de campania
pe care acesta o sustine, cât si de, sau mai ales de, electorat. Acesta nu numai ca are
anumite asteptari sau anumite orientari politice, dar ele si evolueaza în timp, iar un
politician ar trebui sa tina cont permanent si de acest lucru.

ÎNTREBARI:

1. De ce este nevoie de actiuni de campanie?

2. Cu cine trebuie organizate mitingurile si marsurile si de ce?
3. Care este nivelul manifest al promovarii actiunilor de campanie?
4. Care este nivelul nemanifest al promovarii actiunilor de campanie?
5. De ce sunt importante si în ce conditii vizitele în teritoriu?
6. Ce este asumare de evenimente?
7. Cum functioneaza spectacolele electorale?
8. Ce sunt grupurile de presiune si cum functioneaza ele în campanie?
9. Care sunt factorii care influenteaza eficienta unei campanii electorale?

182
BIBLIOGRAFIE13
• Arthur Asa Berger, Media Research Techniques, Sage Publications, 1991.
• David Barrat, Media Sociolo gy, Tavistock Publications London, 1986
• Charles R. Berger & Steven H. Chaffee, Handbook of communication science ,
London Sage, 1987.
• Melvyn Bloom, Public relations and presidential campaigns: a crisis in
democracy, Crowell, 1973
• Timothy C.Brock, Richard E.Petty & Thomas M.Ostrom, Cognitive Responses in
Persuasion, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 1981.
• Brendan Bruce, Images of power: how the image makers shape our leaders ,
Kogan Page, 1992
• Alan Bryman, Charisma & Leadership in organizations, Sage London 1992.
• Michael Burgoon & Gerald Miller, New Techniques of Persuasion, Harper & Row
New York, 1973.
• Henri-Pierre Cathala, Epoca Dezinformarii, Editura Militara, 1991
• Helena Catt, Voting Behaviour. A radical critique, Leicester University Press,
1996
• Coste-Cerdan, Nathalie & Le Diberder, Alain, Televiziunea, Humanitas, 1991.
• John A.Daly & James C.McCroskey, Personality and interpersonal
communication, London Sage, 1984.
• Petre Datculescu, Cum a votat Romania. O analiza a alegerilor de la 27
septembrie 1992 , Revista de Cercetari Sociale nr.1, 1994
• Wilson Deidre & Dan Sperber, Relevance, communication and Cognition, Oxford
Blackwell, 1986.
• Robert E Denton Jr., Ethical dimensions of political communication Praeger,
• David Farrell, Comparing Electoral Systems, Prentince Hall Harvester
Wheatsheaf, 1997
• John Fiske, Introduction to Communication studies, Routledge London 1990.
• Frears, Parties and voters in France, Hurst & Co, 1990
• Edward Jay Friedlander, John Mervill & John Lee, Modern Mass-Media, Harper &
Row Publishers, 1990.
13
Aceasta bibliografie este cu mult mai larga decât cea strict legata de tematica tratata în aceata carte.
Am facut acest lucru pentru ca dorim sa oferim citeva repere bibliografice pentru aceia care doresc sa
aprofundeze aceste subiecte.

183
• Anthony Giddens, The Nation-State and Violence, University of California Press,
1987
• Anthony Giddens, The Consequences of Modernity, Polity Press, 1990
• George N.Gordon, Communications and Media, Hasting House Publishers New
York, 1975.
• Gerhard Hanneman & William McEwen, Communication and Behavior, Addison-
Wesley Publishing 1975.
• Martin Harrop & William Miller, Elections and Voters. A comparative
introduction, Macmillan 1987
• Paul Heyer, Communications and History (Theories of Media, Knowle dge and
Civilization), Greenwood press London, 1984.
• Samuel P Huntington, Viata politca americana, Humanitas, 1994
• Samuel P Huntington, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Antet,
1997
• Fred Inglis, Media Theory. An Introduction, Basil B lackwell, 1990
• Paul Johnson, A History of the Modern World, Weidenfeld & Nicolson, London,
1983
• Jean-Noel Kaferer, Zvonurile, Humanitas, 1993
• Romain Laufer, Marketing democracy: public opinion and media formation in
democratic societies Transaction Publishers, 1989
• Paul Lazarsfeld & A. Katz, Personal Influence , 1955.
• Virgil Magureanu, Studii de sociologie politica, Albatros,1997
• Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg , Idei contemporane, 1975.
• Denis McQuail, Mass Communication Theory; An Introduction, Sage
Publications, 1987.
• Denis McQuail, Aspects of Modern Sociology; Communication, Longman
London, 1984.
• Ellen Mickiewicz, Charles Firestone, Televiziunea si Alegerile, Stiinta si Tehnica,
1996
• Richard Kisch, The private life of public relations, MacGibbon & Kee, 1964
• Gustave Le Bon, Psihologia Multumilor, Anima, 1990
• Miclea, Mircea, Psihologie cognitiva, Gloria, 1994

184
• Gail Myers & Michele Tolela Myers, The Dinamics of Human Communication;
A Laboratory Aproach, McGraw-Hill Book Company, l973.
• Dan Nimmo, Subliminal poltics: myths and mythmakers in America, Prentice-
Hall, 1980
• David Paletz, Political communication in action, Hampton Press, 1996
• Nisbet, Robert, Prejudices, Harvard University Press, 1982.
• Everett M. Rogers, Communication Techonology, The New Media in Society
• Dumtru Sandu, Sociologia tranzitiei, Staff, 1996
• Charles T. Salmon, Information campaign, Sage,
• Sidney Blumenthal, The Permanent campaign, Simon and Schuster, 1982
• Margaret Roberta Scammell, The impact of marketing and public relations on
modern British politics: The conservative party and government under Mrs.
Thatcher, 1991
• Tim O'Sullivan, Key Concepts in Communication, Routledge, London, 1988.
• James T.Tedeschi, The Social Influence Processes, Aldine Atherton, 1972.
• deTocqueville, Alexis, Despre Democratie in America, Humanitas, 1992
• John C.Turner, Social Influence, 1991.
• .Vlasceanu, Lazar, Metodologia cercetarii sociale, Stiintifica si Enciclopedica,
1986.
• Ken Ward, Mass Communications and the Modern World, Macmillan 1989.
• Miller Warren, Merill Shanks, The new American voter, Harvard University
Press, 1993
• Watts, Duncan, Political Communication Today, Manchester University Press,
1997
• Piotr Wierzbicki, Structura Minciunii, Nemira, 1996

185