MORFOLOGIA și

STRUCTURA
BACTERIILOR
CURS nr.5
Bacteriile sunt microorganisme
unicelulare cu structură de tip
procariot
CARACTERELE DIFERENȚIALE ale CELULELOR
PROCARIOTE și EUCARIOTE

CELULE PROCARIOTE CELULE EUCARIOTE

Organisme Bacterii, cianobacterii Fungi, protozoare,

cu acest tip (alge albastre-verzi) plante și animale
de
organizare
Perete Rigid, cu structură chimică Rigid: chitină (fungi),
celular caracteristică. celuloză (alge verzi și
Absent la bacteriile din clasa plante superioare).
Mollicutes Absent la celulele
animale.
Nucleu PRIMITIV (nucleoid sau TIPIC (,,adevăratʺ)
material nuclear), separat de
nedelimitat de membrană citoplasmă prin
proprie și lipsit de nucleol membrana nucleară
și cu nucleol
Cromozom UNIC=o moleculă de ADN ˃ 1; număr constant
circulară, dublu catenară pentru fiecare
specie

Tipul de Diviziune directă (binară, Diviziune indirectă

diviziune sciziparitate) (mitoza) cu faze
obișnuit caracteristice
Înmulțire sexuată Rară, prin Frecventă:
conjugare gameți
(,,parasexualitateʺ)
haploizi(meioză)
→zigot diploid

Curenți Absenți Prezenți

citoplasmatici (excepțional,
foarte slabi)
Reticul Absent Prezent, cu
endoplasmatic organizare
caracteristică

Mitocondrii Absente Prezente

Aparat Golgi

Organe de Facultative: cili Facultative: cili

locomoție (flageli) externi sau flageli cu
sau interni organizare
complexă
Secțiune schematică
printr-o celulă bacteriană
procariotă Secțiune schematică
printr-o celulă eucariotă
 Unele specii bacteriene pot exista în natură sub
două forme biologice alternative:
 celula bacteriană propriu-zisă = forma
vegetativă , dotată cu toate însuşirile
caracteristice speciei din care face parte şi
 sporul bacterian= forma de rezistenţă şi de
conservare a speciei în condiţii ostile, improprii vieţii.
Spre deosebire de celula vegetativă biologic activă,
sporul bacterian este o formă dormandă
caracterizată prin absenţa funcţiilor de multiplicare şi
a celor biosintetice.
MORFOLOGIA
CELULEI
BACTERIENE
■ FORMA BACTERIILOR

Forma bacteriilor este controlată genetic, dar

este influențată de factorii de mediu
(temperatură, pH, compoziţia mediului de
cultură, etc.) şi de vârsta culturii
.(ex: b.rujetului;b.antraxului)

↓↓↓↓↓↓↓
Morfologia bacteriilor se apreciază numai pe
culturi tinere (proaspete) de 18-24 ore.
După forma celulei, bacteriile pot fi grupate în patru
categorii principale

BACTERII

SFERICE=COCI CILINDRICE=BACILI SPIRALATE PĂTRATE

VIBRIONI SPIRILI SPIROCHETE

Forme posibile la bacterii
1.coc sferic; 2.coc oval; 3.coc asimetric cu un pol ascuţit şi unul rotunjit; 4.coc asimetric reniform; 5.formă cocoidă; 6.cocobacil;
7.bacil fin; 8.bacil asimetric în formă de măciucă; 9.bacil cu capetele retezate; 10.bacil cu capetele rotunjite; 11.vibrion;
12.spirochetă cu spire mari; 13.spirochetă cu spire mici; 14. bacterii pătrate
■MODALITĂȚI DE GRUPARE A
BACTERIILOR
La cele mai multe specii bacteriene, celulele – fiice rezultate
în urma diviziunii se separă şi rămân independente.
La unele specii, majoritatea celulelor-fiice nu se despart
timp de una sau mai multe generaţii, formând constant
grupări caracteristice cu valoare taxonomică.
Modul de grupare al bacteriilor este
determinat de:
- poziția planurilor succesive de
diviziune şi
- tendinţa celulelor-fiice de a
rămâne unite una sau mai multe generații.
Modalităţile de grupare a cocilor

 Diplococul - rezultă prin

diviziunea celulelor în planuri
paralele, celulele fiice rămânând
grupate câte două;
 Streptococul - diviziuni
succesive în planuri paralele şi
persistenţa legăturilor între
celulele-fiice pe parcursul mai
multor generaţii;
 Tetrada - patru celule
rezultată din două diviziuni
succesive în planuri
perpendiculare;
 Sarcina - opt coci sub
forma a două tetrade suprapuse,
rezultați din trei diviziuni în
planuri perpendiculare: al doilea
pe primul şi al treilea pe primele
două;
 Stafilococul - planuri
succesive de diviziune în direcţii
diferite.
1. 1. Streptococcus (Diplococcus) pneumoniae. 2. Streptococcus pyogenes 3. Neisseria sp.(M.E.)
4.Enterococcus sp.
5. Staphylococcus sp. (M.O.) 6. Staphylococcus sp. (M.E.)
Modalităţile de grupare a BACILILOR

 1.diplobacil; 2.grupare
în forma literei V;
3.streptobacil;
4.filament; 5.filament cu
citoplasmă granulară;
6.formă ramificată;
7.grupare în palisadă;
8. grupare în
ideograme chinezeşti.
1.Bacillus anthracis 3. Clostridium perfringens
2. Arcanobacterim pyogenes 4. Actinomyces sp.
5. Fusobacterium sp.
BACTERII COCOIDE și COCOBACILARE
1. Listeria sp. 2. Pseudomona aeruginosa
BACTERII SPIRALATE
1. Leptospira sp. (M.E.) 2. Leptospira sp. (M.O. în câmp întunecat)
3. Vibrio sp.
BACTERII PĂTRATE
■ CONSTANTELE FIZICE ALE CELULEI
BACTERIENE

 Dimensiunile bacteriilor variază în funcţie de

specie și se măsoară în micrometri (µm):
(1mm=1000 µm→ 1 µm =10¯³ mm =10 ¯6m)
- lungimea = 0,3 –15 µm (bacteriile filamentoase ajunând până la
500 µm)
- diametrul transversal = 0,1 – 1,5 µm
♦
B. mici
0,3 –1,5/0,1 –0,5 µm
B. medii
2 – 3/0,5 – 1 µm
B. mari
10 - 15/1 – 1,5 µm
 Suprafața celulei bacteriene se poate calcula
încadrând bacteriile într-o formă geometrică regulată pe
baza dimensiunilor celululei.
- un coc cu Ø=1 µm are 3,15 µm ²
- B. anthracis =33 µm ²
- Brucella sp. = 0,25 µm ²
♦
 Volumul celulei bacteriene poate fi apreciat cu
ajutorul formulelor de calcul aplicate corpurilor geometrice.

V = 0,003 µm ³ (Mycoplasma spp.) – 7,068 µm ³ (B.

megatherium)

V= 0,003 x 10ˉ ¹ ² cm ³– 7,068 x 10 ˉ ¹ ² cm ³

(B. megatherium)
♦
STRUCTURA
CELULEI
BACTERIENE
 Celula bacterină este
constituită din
învelişuri
şi
conţinut
Unele specii bacteriene sunt
prevăzute în plus cu
organite de mişcare
(cilii sau flagelii)
şi/sau cu
organite de aderenţă (
pilii sau fimbriile)
STRUCTURA CELULEI BACTERIENE

ÎNVELIȘURILE
MEMBRANA PERETELE CAPSULA
CITOPLASMATICĂ CELULAR (GLICOCALIXUL)
MEMBRANA CITOPLASMATICĂ
(membrană plasmatică sau membrană celulară), componentă esenţială a tuturor
bacteriilor acoperă de jur împrejur citoplasma, alcătuind împreună PROTOPLASTUL
BACTERIAN

 Examinată la M.E. , apare ca o formaţiune

triplu stratificată, cu o grosime de 7,5 – 10
nanometri, constituită dintr-un strat
electronotransparent subţire , delimitat de
ambele părţi de câte un strat mai gros,
electronoopac.
CELULA BACTERIANĂ – ELECTRONOMICROGRAFIE
Structura chimică a membranei celulare :
- strat dublu de fosfolipide
- proteine
- glucide (glicolipide, glicoproteine)
Glucidele din structura membranei celulare sunt slab reprezentate, sub forma unor

polizaharide legate de proteinele ( glicoproteine) sau lipidele membranare (glicolipide)

Semnificația biologică (rolul) a membranei citoplasmatice la
bacterii

 Excretă enzimele hidrolitice (în lipsa lizozomilor, digestia este

extracelulară).
 Transportul transmembranar selectiv al nutrienților și cataboliților cu
ajutorul sistemelor de transport și a permeazelor.
 Unicul sediu al enzimelor lanțului respirator
 Participă la replicarea genomului în procesul de diviziune celulară.
 Participă la sinteza peretelui bacterian și formarea septului
transversal care separă celulele după diviziune.
 Mezozomii – invaginații ale membranei spre interiorul celulei –
măresc suprafața funcțională a acesteia.
■Mezozomii = invaginații ale membranei spre interiorul celulei
STRUCTURA CELULEI BACTERIENE
Curs nr.6

ÎNVELIȘURILE
MEMBRANA PERETELE CAPSULA ,
CITOPLASMATICĂ CELULAR GLICOCALIXUL
PERETELE CELULAR
 Peretele învelește protoplastul bacterian, are o
grosime de 15 – 30 nanometri și este rigid (cu
menținând
excepția spirochetelor, care au perete flexibil)
astfel forma celulelor bacteriene.
 Pe baza prezenţei sau absenţei peretelui celular şi
a însuşirilor sale, G i b b s o n şi M u r r a y au
propus clasificarea regnului Procaryotae în trei
subdiviziuni: 1.Mollicutes – bacteriile fără perete
(micoplasmele) 2.Firmicutes – bacteriile Gram
pozitive cu peretele gros.
3.Gracilicutes – bacteriile Gram negative cu
peretele mai subţire.
 Peretele bacterian este format din: –
PEPTIDOGLICAN -
-
structură de bază similară
ca și compoziție chimică la
toate bacteriile și
-structuri speciale –
care diferențiază grupe mari de bacterii.
I. Structura de bază=PEPTIDOGLICANUL

 Peptidoglicanul sau mureina (lat. murus = zid)

este format din macromolecule lungi de
dizaharide aminate (N-acetilglucozamină şi
acid N-acetilmuramic) dispuse paralel şi legate între
ele prin punţi polipeptidice (în care
dipeptidul D-alanină-D-alanină este esențial),
realizând o reţea rezistentă care încorsetează
protoplastul.
 Semnificația biologică a
peptidoglicanului(rolul):
-protecție mecanică prin echilibrarea
presiunii osmotice mari din citoplasma bacteriană
(5-20 atmosfere).
CONFIGURAȚIA ȘI STRUCTURA CHIMICĂ A
PEPTIDOGLICANULUI
 Sinteza peptidoglicanului este
controlată de enzime prezente pe fața
externă a membranei citoplasmatice numite «
proteine de legare a penicilinelor »
(Penicilina , analog structural al D-alanină-
D-alanină, se fixează pe ele
inhibând sinteza
peptidoglicanului).
 Peretele bacterian condiționează
prin structura sa, modul în care
se colorează protoplastul în colorațiile
pe care le numim diferențiale :
GRAM și ZIEHL-NEELSEN
•COLORAȚIA GRAM diferențiază bacteriile în:
GRAM pozitive-cele care rețin
violetul de gențiana(colorantul
Gram) -și GRAM negative - cele
care se decolorează sub acțiunea soluției de
alcool-acetonă (pierd colorantul Gram) –
recolorându-se apoi cu fuxină, în roșu.
 COLORAȚIA ZIHL-NEELSEN diferențiază bacteriile în:
- acidorezistente
- neacidorezistente
PERETELE BACTERIAN de tip
GRAM POZITIV
 Peptidoglicanul →rețea tridimensională, groasă
(50% din greutatea uscată a peretelui), cu ochiuri
strânse
 Structurile speciale asociate peptidoglicanului
sunt:
de perete (legați de peptidoglican)
- Acizii teichoici<
de membrană (a.lipoteichoici)
- Acizii teichuronici
- Polizaharide
- Proteine
Peptidoglicanul GRAM +
(structură tridimensională)
punți de tetrapeptide unite prin lanțuri pentapeptidice
Semnificația biologică structurilor speciale GRAM +:

 Acizii teichoici:
- stabilizează și întăresc peretele bacterian;
- leagă ionii de Mg²+necesari funcționării enzimelor
membranei celulare;
- sunt antigene de suprafață pentru subtiparea
serologică a bacteriilor Gram +.
- reprezintă factori de virulență prin aderența bacteriei
la celulele gazdă
 Acizii teichuronici (conțin acid uric și polizaharide):

- reprezintă antigene de suprafață pentru subtiparea

serologică a unor Gram+ ( streptococi, lactobacili)
 Polizaharidele } - antigene de
suprafață (ex. poliz. C are specificitate de grup→20 grupe
serologice la streptococi)
- factori de virulență(ex:
poliz.C cu specificitate de gr.A →Ac →r. imunologice încrucișate
cu glicoproteinele cardiace)

 Proteinele } - antigene de suprafață

- factori de virulență (ex:
proteina M la Streptococcus pyogenes are rol antifagocitar și de
aderență la receptorii celulari ai gazdei ; implicată în patogenia
RAA și carditei reumatismale ).
PERETELE BACTERIAN de tip
GRAM NEGATIV
 Peptidoglicanul →dispus profund în rețea
bidimensională, subțire (15-20% din
greutatea uscată a peretelui), cu ochiuri laxe
 Structurile speciale asociate
peptidoglicanului sunt:
- Membrana externă;
- Lipoproteinele;
- Lipopolizaharidele (LPS).
Peptidoglicanul GRAM – ( comparativ cu GRAM+)
 Peptidoglicanul (M.E.)
GRAM - GRAM +
Semnificația biologică a structurilor speciale
GRAM -

 Membrana externă – structură:

- «un strat intern fosfolipidic;
- « molecule proteice »:♦ porine→pori
♦ proteine de transport
♦ enzime
- «un strat extern format din
fosfolipide și lipopolizaharide (LPS), care
predomină;
 Lipopolizaharidele (LPS)- heteropolimer linear:
- Lipidul A, cu o structură similară la grupe mari de bacterii
(acidul β-hidroximiristic pentru Enterobacteriaceae; acidul β-
hidroxidecanoic pentru Pseudomonadaceae);
- Componenta polizaharidică alcătuită din:
♦- un miez polizaharidic comun tuturor G- (Atg
R→important activator al complementului pe cale alternativă);
♦- un lanț de zaharide repetate cu specificitate chimică și
antigenică - Atg O - care împarte speciile în
grupe serologice.
LPS=ENDOTOXINA bacteriilor G-
 Lipoproteinele se leagă prin polul

hidrofil, lapeptidoglican și prin polul

hidrofob se inseră în membrana

externă, solidarizând cele

două structuri.
SPAȚIUL PERIPLASMIC

 Este prezent între membrana

citoplasmatică și membrana externă a
peretelui celular Gram negativ
 Conține:
- peptidoglicanul;
- enzime digestive și de inactivare
a unor antibiotice;
- proteine de legare
PERETELE BACTERIAN de tip
ACIDOREZISTENT
 Peptidoglican
 Structuri speciale (60% lipide)→particularități de
colorabilitate a protoplastului:
- nu se colorează prin metoda Gram;
- se colorează la cald cu soluție de fuxină
(metoda Ziehl-Neelsen);
- rezistă la decolorarea cu acizi și alcooli.
↓↓↓
BACTERII ACIDO-ALCOOLO-REZISTENTE
(Mycobacterium spp., Nocardia spp.)
Structurile speciale asociate peptidoglicanului la
bacteriile acido-alcoolo-rezistente sunt:

 Arabinogalactanul – rol de endotoxină

 Acizii micolici – conferă acido-rezistența
(în funcție de lungimea catenei: 70-90 atomi de C la Mycobacterium; 40-60, la
nocardii)

 Lipoarabinomananii induc:
- reacția de tip granulomatos
- metaplazierea macrofagelor
→celule Langhans, celule epiteloide.
 Micozidele – protejează micobacteriile de
enzimele lizozomale ale macrofagelor
Semnificația biologică a peretelui
bacterian
 prin rigiditatea sa, asigură menţinerea formei
celulelor bacteriene;
 îndeplineşte rol protector faţă de factorii
nocivi de mediu, în special faţă de şocul
osmotic, având în vedere că mediile de viaţă
ale bacteriilor sunt hipotonice în raport cu
conţinutul celulei bacteriene;
 prin porii săi, mediază schimbul de substanţe
între mediu şi celulă;
 participă la procesul de creştere şi diviziune
celulară, urmând membrana citoplasmatică în
formarea septurilor transversale care separă
celula-mamă în cele două celule-fiice;
 conţine receptori pentru bacteriofagi şi
bacteriocine;
 conţine enzime autolitice care se activează în
momentul sporulării eliberând sporul prin liza
sporangiului şi în momentul germinării,
determinând liza învelişurilor sporale
PROTOPLAȘTII și SFEROPLAȘTII

Acțiunea unor agenți muralitici (LIZOZIM, PENICILINE)

asupra celulelor bacteriene, în medii osmotice protectoare,
determină transformarea lor în protoplaști și sferoplaști.

 Protoplaştii :
- sunt celule bacteriene nude, lipsite de perete
celular, rezultate din bacterii Gram pozitive;
- au o formă sferică, indiferent de forma iniţială a
bacteriei;
- sunt foarte sensibili la şocul osmotic;
- NU sunt reversibili în lipsa agentului care a indus
defecțiunea.
 Sferoplaştii:
- rezultă din bacteriile Gram negative;
- păstrează porţiuni din peretele celular;
- au capacitatea de a-şi resintetiza
peretele celular în medii de cultură optime,
lipsite de factorul care a indus defecţiunea
STRUCTURA CELULEI BACTERIENE

ÎNVELIȘUL
MEMBRANA PERETELE
CAPSULA ,
CITOPLASMATICĂ CELULAR
GLICOCALIXUL
CAPSULA

 Este o formaţiune extraparietală, prezentă

numai la unele specii bacteriene şi numai în
anumite condiţii de mediu.
 Speciile patogene capsulează:
- în organism
- pe medii de cultură cu sânge, ser
sanguin, plasmă, lichid ascitic, etc.
 Bacteriile capsulogene care interesează
patologia veterinară sunt:
- Bacillus anthracis,
- Streptococcus pneumoniae,
- Klebsiella pneumoniae ,
- Clostridium perfringens,
- Pasteurella multocida.
 Pe baza aderenţei la peretele celular, a
grosimii şi consistenţei, se pot distinge patru
tipuri de capsulă:
- microcapsula (Pasteurella
multocida);
- capsula propriu-zisă (Bacillus
anthracis și Streptococcus pneumoniae);
- substanța capsulară moale;
- zooglea
Tipurile de structuri capsulare la bacterii
Streptococcus pneumoniae
( M.O.)
Streptococcus sp. (M.E.)
Bacillus anthracis
M.O. – colorația GIEMSA
Capsula bacteriană

Compoziția chimică
98% APĂ + 2%

POLIZAHARIDE POLIPEPTIDE

(ACID HIALURONIC (ACID D- GLUTAMIC

Str. pneumoniae) B. anthracis)
Semnificația biologică a capsulei

 Protejează celula bacteriană faţă de acţiunea

unor factori nocivi:
- fagocitoză (rol antifagocitar);
- desicaţie.
GLICOCALIXUL

 Este o structură mai simplă decât capsula,

constituită dintr-o reţea de fibre de natură
poliglucidică cu aspect de pâslă.
 Este prezent numai la unele tulpini bacteriene, deci
nu este caracter taxonomic.
 Pentru bacteriile patogene, glicocalixul constituie un
factor de colonizare a diverselor epitelii, având rol în
menţinerea unor infecţii urinare şi intestinale.
 Conferă bacteriilor rezistenţă faţă de bacteriofagi şi
bacteriile prădătoare.
STRUCTURA CELULEI BACTERIENE
CONȚINUTUL

 CITOPLASMA

 MATERIALUL GENETIC
CITOPLASMA

 Formată din 80% APĂ .

 Are consistenţă de gel.
 Nu prezintă curenţi citoplasmatici şi în consecinţă,
nici deplasări evidente ale elementelor componente.
 Este lipsită de mitocondrii, aparat Golgi şi reticul
endoplasmatic propriu-zis.
 Reprezintă sediul materialului genetic şi al unor
structuri cu caracter de granule, incluzii şi
vacuole.
Ribozomii sau granulele lui Palade:

- granule sferice, cu diametrul de 10-20 nm;

- numărul lor este de ordinul zecilor de mii;
- sunt alcătuiţi din acid ribonucleic (65%) +
proteine (30-35%);
- constituie sediul sintezei proteinelor;
- sintezele pot fi inhibate de unele antibiotice
(streptomicina, neomicina, tetraciclinele);
- în faza de creştere activă a celulei bacteriene
se formează conglomerate de ribozomi, numite
polizomi sau poliribozomi, elementul de legătură
reprezentându-l filamentele fine de ARN –mesager.
Incluziile

 Structuri inerte, prezente inconstant în citoplasma

bacteriilor.
 Reprezintă materiale de rezervă.
 Sunt formate din polimeri organici (amidon,
glicogen, acid poli--hidroxibutiric), cristale de
substanţe anorganice (sulf, carbonat de calciu) şi
polimeri anorganici (ex. incluziile de
polimetafosfat = granule de volutină =corpusculii
Babeş-Ernst).
 Apar la microscop sub forma unor granulaţii
colorate mai intens decât restul citoplasmei.
Cromatoforii

 Prezenţi la bacteriile fotosintetizante

 Conțin pigmenți fotosintetizanți
(bacterioclorofile, carotenoizi)
 Sunt organite specializate în procesele de
biosinteză prin mecanisme analoage
fotosintezei plantelor.
Vacuolele

 Sunt variabile ca mărime (0,3 – 0,5 µm) şi

număr (6-20/celulă), fiind mai frecvent
întâlnite la celulele tinere.
 Conţin lichide cu rol în reglarea presiunii
osmotice, sau gaze.
Vacuole cu gaz la o bacterie acvatică
(M.E.)
Pigmenţii

 Sunt substanţe colorate prezente în

citoplasma bacteriilor cromogene.
 Speciile patogene pentru om şi animale,
producătoare de pigmenţi sunt:
Staphylococcus aureus, Pseudomonas
aeruginosa, Rhodococcus equi,
Mycobacterium tuberculosis.
În funcţie de structura chimică pigmenţii bacterieni se
împart în:

 Pigmenţi fenazinici: fluoresceina şi

piocianina , prezente la mai multe specii din
genul Pseudomonas;
 Pigmenţi carotenoizi : lutexina,
xantina, licopenul, sintetizaţi în principal de
către stafilococi;
 Pigmenţi melanici, de culoare brună,
frecvenţi la bacteriile fixatoare de azot din
genul Azotobacter;
 Pigmenţi antocianici, elaboraţi de
actinomicete;
 Derivaţi pirolinici de tipul clorofilelor,
prezenţi la bacteriile fotosintetizante.
Staphylococcus sp. Streptococcus sp.
După localizarea pigmenţilor în celulă şi posibilităţile de difuzare
în mediu, bacteriile cromogene se clasifică în:

 Bacterii cromofore, a căror pigmenţi rămân

cantonaţi la locul sintezei;
 Bacterii cromopare, ai căror pigmenţi sunt
eliminaţi în mediu, colorându-l.
Semnificaţia biologică a pigmenţilor bacterieni

 Pigmenţii carotenoizi protejează bacteriile de

acţiunea radiaţiilor ultraviolete.
 Piocianina şi unii pigmenţi elaboraţi de
actinomicete se comportă ca antibiotice,
intervenind în fenomenele de antagonism microbian.
 Flavoproteina produsă de Lactobacillus delbrueckii
şi ftiocolul produs de Mycobacterium phlei sunt
vitamine.
 Clorofila –prezentă la bacteriile fotosintetizante-
transformă energia luminoasă în energie de legare
chimică în cursul procesului de fotosinteză.
 Înpractica identificării
bacteriilor, prezenţa
pigmenţilor este un
criteriu taxonomic
valoros şi uşor
decelabil.
STRUCTURA CELULEI BACTERIENE
CURS nr.7
CONȚINUTUL

 CITOPLASMA

 MATERIALUL GENETIC
MATERIALUL GENETIC
 Materialul genetic la bacterii este constituit
din Material genetic
nuclear şi
Plasmide
Materialul genetic nuclear
 Reprezintă nucleul celulei bacteriene:
- nedelimitat de membrană nucleară

- lipsit de nucleol
- format dintr-un singur cromozom care
nu suferă modificări de tip mitotic în cursul
diviziunii celulare
↓↓↓
,,nucleoid“, ,,genom bacterian”,
,,nucleoplasmă” ,,nucleozom”,
,,cromozom bacterian”
 NUCLEUL (schiță)
Procariot Eucariot
NUCLEUL (M.E.)
Procariot Eucariot
 Structura cromozomului bacterian:
1 moleculă ADN dublu-catenară
circulară cu o lungime de 1000-2000 µm care
ocupă 5-16% din volumul celulei deoarece este
condensată prin spiralare,
superspiralare și pliere în jurul unui
miez ARN care menține cromozomul în
stare compactă.
 glucide și lipide – în cantități mici
Plasmidele
 Sunt molecule mici de ADN dublu catenar,
independente de cromozom (material genetic
auxiliar sau extracromozomal).
 Sunt caracteristice pentru celula procariotă.
 Reprezintă aproximativ 1% din mărimea şi
masa moleculară a cromozomului.
 Sunt, în majoritatea lor, transferabile de la o
celulă bacteriană la alta în cadrul
fenomenului de conjugare.
 Atât cromozomul cât şi plasmidele
au posibilitatea de autoreplicare
semiconservativă
 Replicarea plasmidelor are loc independent
de cea a cromozomului.
Semnificaţia biologică a materialului genetic

 Determină caracterele care definesc

fiecare specie bacteriană şi asigură
transmiterea lor ereditară.
 Având în vedere posibilitatea de transfer a
plasmidelor, ele au un rol major în procesul
de circulaţie a informaţiei genetice în cadrul
populaţiilor bacteriene, care are ca rezultat o
mai bună adaptare a acestora la condiţiile de
mediu.
ORGANITELE DE MIȘCARE
ale bacteriilor:
I. FLAGELII
II. FILAMENTELE AXIALE
I. FLAGELII (CILII)

 Organite externe filamentoase de

formă cilindrică, cu diametrul de
12-25 nanometri şi lungimea de
25-30 micrometri.
 Sunt prezente la bacteriile alungite
– bacili, vibrioni, spirochete – şi
foarte rar la formele cocoide.
BACTERII CILIATE (M.E.)
 După prezența, numărul și dispunerea cililor pe
suprafaţa celulei bacteriene, se disting următoarele
categorii de bacterii:
- atricha (neciliate);
- monotricha (un cil dispus polar);
- amfitricha (câte un cil la ambii poli);
- lofotricha (un smoc de cili la unul din
poli)
- peritricha (numeroşi cili amplasaţi pe
toată suprafaţa celulei)
Părţile componente ale unui cil (schiță)
:
 corpusculul bazal
(componenta prin care cilul se
ataşează de celula bacteriană)

 articulaţia sau cârligul (o

zonă flexibilă care se interpune între
corpuscul şi filament.)

 filamentul extracelular
sau flagelul propriu-zis
(reprezintă partea flexibilă, în
general spiralată a cilului).
Corpusculul bazal

La bacteriile Gram pozitive este compus din 2

discuri :
 discul M (de membrană), numit şi rotor,
dispus în grosimea membranei
citoplasmatice, care se roteşte liber în spaţiul
membranar
 discul S , sau stator, cu o poziţie
supramembranară.
 La bacteriile Gram negative apar 2 discuri
supimentare:
 discul P în stratul de peptidoglican
 discul L , flotant în membrana externă
Mecanismul de funcționare a cililor
 In determinarea direcţiei de deplasare
intervin mecanisme de tip chimiotactic.
 Chimiotaxia bacteriilor este controlată de
receptori membranari specifici care fixează
atractanți (molecule utile) sau repelanți
(molecule nocive) și generează un semnal.
 Semnalul→ corpusculului bazal →flux de
protoni dintre discurile M și S →sensul
rotației inelelor→direcția deplasării:
- apropierea de atractanți
- îndepărtarea de repelanți
 Cu ajutorul cililor, bacteriile se pot deplasa
cu viteza de 20-80 micrometri pe secundă.
 Bacteriile realizează o mişcare de
rostogolire când cilii se rotesc în sensul
acelor de ceasornic şi o deplasare în linie
dreaptă când aceştia se rotesc în sens
antiorar.
II. FILAMENTELE AXIALE

 Analogii flagelilor, prezenți la spirochete.

 Sunt cuprinse în spațiul periplasmic (endoflageli).
 Au inserție polară , extremitatea liberă fiind dirijată
spre porțiunea mijlocie a protoplastului.
 Leptospirele au două filamente axiale care formează
un ax în jurul jurul căriua se înfășoară protoplastul.
 Treponemele și boreliile au până la 200 filamente
axiale subțiri.
Endoflagelii spirochetelor
Examenul mobilității bacteriilor:

 1. punerea în evidență a cililor în frotiuri

colorate prin metode speciale;
 2. examenul mobilității în preparate umede
lamă-lamelă (la spirochete);
 3. cultivarea bacteriei într-o coloană de
geloză moale însămânțată prin înțepare.
 4.punerea în evidență a fenomenului de
,,roire“ prin însămânțare pe suprafața
agarului turnat în placa Petri, într-un singur
cadran sau în centrul plăcii.
Proteus spp.- cele mai mobile bacterii
Compoziția chimică a flagelilor

 FLAGELINA – proteină cu masa moleculară

de 40000 daltoni

 FLAGELINA = Atg. ,,H“(germ.häuchen=văl,

membrană) cu specificitate de tip
(ex.: E.coli - 56 serotipuri)
PILII (FIMBRIILE)
Pilii (fimbriile)
(lat. pilus = păr ; fimbria = franjuri ).

 Organite filamentoase rigide mult mai subţiri

şi mai scurte decât cilii dar mult mai
numeroase.
 Vizibili numai la microscopul electronic.
 Nu posedă corpusculului bazal.
 În funcție de morfologie, număr şi funcţie, se
deosebesc 6 tipuri de pili:
♦ I - V = fimbrii
♦ F (sexual) = pili
Fimbriile

 Formaţiuni tubulare compacte, fără canal

 Dimensiuni : 1-20 µm lungime /3-14 nm diametru.
 Dispuse pericelular, uneori polar sau bipolar, numărul lor
variind între 1 şi 1000 per celulă.
 Sinteza fimbriilor este controlată de gene cromozomale
 Creşterea lor se face prin depunere de fimbrilină - o
proteină cu masa moleculară de 16600 daltoni– la
extremitatea liberă a filamentului.
 Fimbrilina = Atg ,,F“, cu specificitate
de tip (ex.: E.coli F1-F5; )
 Fimbriile au rol de
adezine la receptorii
specifici de pe suprafața
mucoaselor şi a altor
substraturi, fiind
considerate factori de
patogenitate.
Escherichia coli
 Escherichia coli
Aderența la epiteliul intestinal Aderență urmată de invazie
Pilii ,,F"

 Structuri tubulare străbătute de canal axial, în

structura cărora intră o fosfoglicoproteină (pilina),
ale cărei molecule sunt ansamblate după o simetrie
helicoidală.
 Sunt codificaţi de o plasmidă numită factorul ,,F” (de
fertilitate sau de sex), care conferă celulei purtătoare
proprietatea de donor de material genetic sau celulă
mascul (F+).
 Rolul pililor ,,F” este analog organului copulator,
deoarece prin lumenul lor are loc transferul de ADN
de la o celulă bacteriană F+ la una F- în cadrul
procesului de conjugare - o formă primitivă de
sexualitate, singura posibilă la bacterii
FIZIOLOGIA
BACTERIILOR
Compoziţia chimică a celulei
bacteriene
Compoziţia chimică elementară a bacteriilor, sub
aspectul conţinutului în elemente biogene, nu diferă
de a celorlalte organisme vii.
O celulă bacteriană conţine aproximativ 3000-6000
molecule diferite:
- compuși anorganici (apă şi săruri
minerale (50%)
- compuşi organici cu diverse grade
de complexitate structurală (50%).
Compuşii anorganici

Apa
 75-80 % din greutatea umedă a celulei
bacteriene, în care se găseşte sub formă
liberă sau legată inseparabil de alte structuri
chimice.
 Ea constituie mediul care asigură vehicularea
substanţelor nutritive şi a metaboliţilor,
precum şi desfăşurarea reacţiilor chimice
care stau la baza proceselor vitale.
 Sărurile minerale
 asigură reglarea presiunii osmotice la nivelul
membranei citoplasmatice;
 realizează sistemul tampon adecvat menţinerii
pH-ului optim al mediului celular;
 activează unele sisteme enzimatice, rol de
coenzimă, pe care îl îndeplinesc mai ales ionii de
Cu şi de Mg;
 Rol plastic (intră în structura unui important număr
de constituienţi celulari) .
Compuşii organici

Glucidele
 4 – 25% din greutatea celulelor bacteriene
uscate, în funcţie de specia bacteriană, vârsta
culturii şi compoziţia chimică a substratului nutritiv.
 200 tipuri de molecule, incluzând mono-, di-, tri- şi
polizaharide.
 În structura bacteriilor nu intră celuloza.
 Îndeplinesc rol energetic și plastic
 Lipidele
 1 – 20 % din greutatea uscată a bacteriilor:
gliceride, fosfatide, steride şi ceruri. O lipidă frecvent
întâlnită sub formă de incluzii citoplasmatice este
poli--hidroxibutiratul.
 Fosfatidele şi cerurile sunt prezente cu precădere
la bacteriile acido-alcalo-alcoolo-rezistente din genul
Mycobacterium.
 Sterolii constituie o particularitate a micoplasmelor.
 Alături de glucide, constituie rezervele nutritive ale
celulei bacteriene cu un potenţial energetic
crescut.
 Acizii nucleici
 ADN -15 din conţinutul celulei, fiind constituientul
cromozomului bacterian şi al plasmidelor .
 ARN : ARN mesager, ARN de transport sau solubil
şi ARN ribozomal.
 ARN-ul total constituie 10 – 20 % din greutatea
uscată a celulei.
 Rolul biologic al acizilor nucleici este acelaşi la toate
organismele vii.
 Proteinele
 60% din greutatea uscată a bacteriilor. Ele se
găsesc atât în stare pură cât şi sub formă de
complexe lipo- sau glicoproteice.
 Din punct de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc,
proteinele bacteriene pot fi grupate în :
- proteine constitutive
- proteine enzimatice
(enzimele bacteriene)
Enzimele bacteriene=catalizatori ai
reacțiilor metabolice
 Constituie, în ansamblul lor, aparatul sau
echipamentul enzimatic al celulei bacteriene,
caracteristic pentru fiecare specie bacteriană
↓↓↓
criteriu taxonomic de bază.
 Enzimele bacteriene prezintă caracterele generale
ale tuturor enzimelor şi anume:
- sunt eficiente în cantităţi extrem de mici
(♦;
- se regăsesc nemodificate la sfârşitul
reacţiei;
- au o mare specificitate de substrat.
 Enzimele pot fi:
 Simple
 Conjugate - enzima activă (holoenzima)
este formată din două componente, inactive
când se găsesc separat:
1. apoenzima (proteina care
determină specificitatea reacţiei) şi
2. coenzima (ioni metalici,
substanţe organice, vitamine, etc.)
Reacţiile mediate enzimatic parcurg
următoarele etape :
 substratul intră în contact cu situsul activ specific;
 se formează un complex substrat-enzimă, temporar;
 moleculele substratului sunt transformate prin
rearanjarea atomilor, desfacerea structurii moleculare
sau combinarea cu o altă moleculă substrat;
 moleculele substratului transformat, respectiv produşii
de reacţie, se separă de enzimă;
 enzima eliberată poate reacţiona din nou cu o moleculă
de substrat.
Reacția de combinare a două molecule mediată de
enzime
Activitatea enzimelor este influenţată de factorii
de mediu (temperatură, pH, prezenţa inhibitorilor enzimatici, substrat).

 Inhibitorii enzimatici pot fi:

- necompetitivi (sărurile metalelor grele,
cianurile, acidul tanic, acidul tricloracetic, etc.);
- competitivi = antimetaboliţi, sunt substanţe
cu structuri spaţiale identice cu acelea ale
substratului specific enzimei → intră în
competiţie cu substratul, fixându-se pe situsul
activ al enzimei pe care îl blochează ireversibil
→ substratul rămâne nemodificat
 Inhibareaactivității enzimelor
bacteriene prin antimetaboliți
stă la baza utilizării unor
medicamente cu acţiune
bacteriostatică cum sunt
sulfamidele.
Clasificarea enzimelor bacteriene

I. După locul de acţiune :

 exoenzime, sintetizate în celulă şi eliminate
în exterior;
 endoenzime nedifuzabile în mediu, care pot
fi decelate în filtratele culturilor lizate. Acestea
sunt, în majoritatea cazurilor, enzime de
sinteză cu rol în procesele anabolice.
 II. După permanenţa sintezei lor:
 enzime constitutive, elaborate permanent de
bacterie indiferent de substratul pe care se dezvoltă;
 enzime inductive (mutative) inexistente în mod
obişnuit la o anumită specie bacteriană. Ele apar
consecutiv unei mutaţii, iar sinteza lor are loc numai
la mutanta respectivă.
 enzime adaptative (inductibile), sintetizate numai
în prezenţa unui anumit substrat.
Enzime inductibile la E. coli
CURS nr.8

Nutriţia la
bacterii
 NUTRIȚIA bacteriană= preluarea din
mediul extern și asimilarea nutrienților
necesari metabolismului.
 Nutrienții = substanțe organice și anorganice
ale căror soluții pot traversa membrana
citoplasmatică, urmând să participe la
reacțiile metabolice care asigură creșterea și
înmulțirea celulei bacteriene.
 Nutrienții rezultă din substanțele
prezente în mediul de viață a bacteriilor
prin:
- simplă solvire (săruri minerale, CO2, O2);
- o prealabilă digestie
extracelulară realizată de hidrolazele
bacteriene(proteaze, lipaze, amilaze) în cazul substanțelor
complexe cu moleculă mare(proteine, lipide, poliglucide,
polinucleotide).
Accesul substanţelor nutritive în
celula bacteriană
 Nutrienții traversează învelișurile celulei bacteriene:
-peretele celular - la nivelul porilor, prin difuzie
pasivă;

→difuzie pasivă
- membrana celulară →difuzie facilitată
→translocație de grup
→transport activ
Difuzia transmembranară pasivă
 Se limitează la substanţele a căror molecule nu
depășesc 0,6 – 0,8 nm :
- apă,
- gaze (O2, CO2),
- acizi graşi,
- substanţe liposolubile
- ioni
 Se realizează fără consum de energie
 Forța de propulsie → gradientul
concentrație
Difuzia facilitată

 Se realizează prin intervenţia unor proteine

transmembranare, numite proteine-carrier
 Proteinele-carrier au rol de purtător specific,
mărind viteza de traversare a moleculelor
dizolvate, de câteva sute de ori în raport cu
difuzia liberă.
Difuzia facilitată se desfăşoară în trei faze:

1. recunoaşterea şi legarea specifică a

substanţei transportate de către proteina-
purtător;
2. translocaţia substanţei prin
membrană;
3. disocierea complexului substanţă-
purtător, de partea opusă a membranei.
 Transportul nutrienților prin difuzie facilitată se
realizează în ambele sensuri (în sau din celulă),
fără consum de energie.
 Forța de propulsie → gradientul de
concentraţie

 Proteinele–purtător facilitează difuzia

transmembranară atâta timp cât de o parte şi de
cealaltă a membranei există o diferenţă de
concentraţie a substratului respectiv.
Translocaţia de grup

 Transport mediat de proteinele-carrier.

 În cursul transportului prin membrana
citoplasmatică are loc transformarea chimică
a substanţelor.
 Transformarea constă într-un proces de
fosforilare, mediat de un complex enzimatic
numit sistemul fosfotransferazei.
 Datorită faptului că produsul pătruns în celulă
nu se acumulează, deoarece diferă chimic de
cel iniţial, transportul poate continua fără
consum de energie chiar şi atunci când
concentraţia intracelulară a substratului
modificat este mult mai mare .
 Intervine în transportul glucozei, sub formă
de glucozo-6-fosfat şi a altor glucide şi
polialcooli: fructoza, sorboza, manoza,
respectiv sorbitolul, manitolul, etc.
 Spre deosebire de difuzia facilitată,
transportul este unidirecţional; glucidele
fosforilate nu pot fi eliminate din celulă,
deoarece sub această formă nu mai au
afinitate pentru proteinele–purtător.
Transportul activ

 Procesul prin care diferite substanţe solvite (glucide,

aminoacizi, peptide, nucleotide, ioni) sunt
,,pompate“ în celulă prin membrana citoplasmatică,
acumulându-se nemodificate chimic, în concentraţii
de sute şi mii de ori mai mari decât în exterior.
 Transportul se realizează cu ajutorul permeazelor,
care intervin activ consumând energie, deoarece
transportul substanţelor se face împotriva
gradientului de concentraţie.
 Transportul activ are o importanţă deosebită în
procurarea de nutrienţi din mediile în care aceştia se
găsesc în concentraţii mici şi în menţinerea unor
concentraţii interne relativ constante a diferiţilor
metaboliţi în raport cu fluctuaţiile mari din mediul
extern.
 Primul sistem de transport activ identificat este cel al
-galactozidpermeazei la E. coli, care poartă situsul
de recunoaştere şi de transport al lactozei.
Exigenţe şi tipuri nutritive la bacterii

In raport cu sursa de energia pe care o

utilizează în procesele de nutriție, bacteriile se
încadrează în două tipuri principale :
 tipul fototrof, care utilizează energia luminoasă,
transformând-o în energie de legare chimică cu
ajutorul unor pigmenţi asemănători clorofilei, şi
 tipul chimiotrof, lipsit de pigmenţi fotosintetizanţi,
care își procură energia prin reacții de oxido-
reducere a unor substanţe organice sau
anorganice.
 După sursa de carbon, se diferenţiază :
 tipul litotrof (lith = piatră) sau autotrof căruia îi
aparţin bacteriile capabile să-şi sintetizeze toţi
constituenţii celulari plecând de la carbon anorganic
(CO2 );
 tipul organotrof (heterotrof ) în care se
încadrează bacteriile dependente de materia
organică, care nu se pot dezvolta decât în prezenţa
substanţelor organice ca surse de energie şi C.
Ansamblând cele două criterii,
fotoautotrofe
(fotolitotrofe)
♦ Bacteriile fototrofe <
fotoorganotrofe
(fotoheterotrofe)
 chimioautotrofe
(chimiolitotrofe)
♦ Bacteriile chimiotrofe <
chimioorganotrofe

(chimioheterotrofe)
Bacteriile chimioorganotrofe
(majoritatea bacteriilor patogene)
 Sursele de carbon organic : glucidele şi
polialcoolii şi într-o proporţie mai redusă
diferiţi acizi organici, cetonele, lipidele, acizii
graşi, etc.
 Sursele de azot organic : aminoacizi, uree,
peptone, proteine.
 Unele bacterii patogene pot folosi şi surse de
azot anorganic: amoniacul rezultat din
hidroliza ureei sau din reducerea nitraţilor în
nitriţi şi a nitriţilor în amoniac.
 Pe lângă de carbon şi azot, toate bacteriile
au nevoie de:
- macroelemente (P, S, O, H, K, Mg,
Fe, Ca, Mn, etc.) şi
- microelemente (Cu, Zn, Mo, etc.),
acestea din urmă fiind indispensabile
activităţii catalitice a unor enzime.
 Majoritatea bacteriilor patogene nu sunt
capabile să-și sintetizeze unii metaboliți
esențiali (vitamine, aminoacizi, hematine,
baze azotate purinice şi pirimidinice etc.)
necesari a fi prezenți în mediu.
 Ei au fost numiți factori de creştere, în cazul
unei nevoi permanente, şi factori de
plecare, în cazul când substanţa respectivă
este necesară doar la izolare şi uneori în
primele subculturi. ♦
 De exemplu, bacteriile din genul Haemophilus
reclamă unul sau doi factori de creştere şi anume :
 factorul X sau hematina, prezent în hematii, astfel
că sursa de factor X curent folosită în laborator este
sângele hemolizat;
 factorul V reprezentat NAD sau NADP, care se
găseşte în ţesuturi animale şi vegetale, bacterii şi
levuri (frecvent utilizându-se extractul de drojdie de
bere).
 Cunoașterea necesităților nutritive
ale diferitelor specii bacteriene
permite utilizarea unor medii de
cultură adecvate, pentru izolarea
acestora din produsele patologice.
Metabolismul
bacterian
 catabolismul
energetic {
 Metabolismul < respirația
de sinteză (anabolism).
Catabolismul
 Cuprinde reacțiile prin care compușii
organici cu structură complexă sunt
degradați în substanțe simple prin
ruperea legăturilor chimice ce
înmagazinează energie și eliberarea
acesteia.
 Eliberarea energiei prin reacțiile catabolice se realizează
treptat, în trei faze.
FAZA I

 Are loc extracelular, sub acțunea hidrolazelor .

 Compuşii organici cu structură complexă sunt
degradați în compuși simpli :
- proteinele → aminoacizi,
- polizaharidele → monozaharide,
- lipidele → glicerol şi acizi graşi.
 Se eliberează mai puţin de 1% din energia totală a
macromoleculelor, care se pierde sub formă de căldură.
FAZA II
Aminoacizii, monozaharidele şi acizii graşi
rezultaţi în prima etapă suferă o degradare incompletă cu
formarea de produşi intermediari (amoniac, acid piruvic,
acizi graşi inferiori, etc.), CO2 şi apă.
 Energia eliberată reprezintă ~ 1/3 din energia totală a
substraturilor iniţiale.
 In această fază, glucoza – cea mai importantă sursă de
energie - poate fi metabolizate pe diverse căi (glicoliză,
calea Entner-Doudoroff sau calea hexozomonofosfatului)
dar produşii finali nu sunt foarte diferiţi.
 In mod similar, aminoacizii pot fi catabolizaţi pe căi
diferite, însă, indiferent de calea utilizată, rezultatul constă
în formarea de acetil-Co A sau de intermediari ai ciclului
acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs) .
FAZA III

 Produşii intermediari sunt descompuşi

până la CO2 şi H2O prin reacții de
oxidoreducere biologică= respirația
celulară.
 Rezultă cantitatea maximă de energie
 In multe cazuri, degradarea se opreşte la
produşii intermediari, care sunt introduşi în
filiera reacţiilor anabolice, sub acţiunea
enzimelor biosintetizante
Respiraţia celulară= procesul de oxidoreducere a substanțelor în celula vie în scopul eliberării
energiei pe care o conțin.

 Prin oxido-reducere se înţelege pierderea

atomilor de H (e¯ şi H +) din molecula unei
substanţe chimice (S) care se oxidează
eliberând energie şi transferul lor către o
substanţă acceptoare (A) care se reduce,
conform ecuaţiei:
SH2  A< => S  AH2 
energie
Caracteristicile oxidoreducerii biologice

1. oxidarea are loc prin dehidrogenare;

2. hidrogenul nu se combină direct cu O2 ;
3. hidrogenul este preluat treptat de dehidrogenaze
(sistemul transportor de electroni de H) - enzime care se
reduc și se oxidează succesiv prin preluarea, respectiv
cedarea H,de la una la alta până la un acceptor final de
electroni de H care poate fi:
- oxigenul molecular (O2) = r.aerobă;
- un compus anorganic (NO3-, SO4-, S...) = r. anaerobă;
- o substanță organică = fermentație;
Desfășurarea succesivă a reacțiilor de
oxidoreducere asigură:
↓↓↓
- eliberarea fracționată a energiei din
nutrienții oxidați;
- stocarea excesului de energie în
molecule de ATP prin cuplarea lanțului
respirator cu fosforilarea oxidativă.
După natura acceptorului final de H((e¯
H +) , respiraţia bacteriană este de trei tipuri :

 1. Respiraţie aerobă (oxibiotică),

un proces de de oxidare completă
a nutrienților cu ajutorul oxigenului
molecular ca acceptor final de H
şi eliberarea unei cantităţi mari de
energie
 2. Respiraţia anaerobă
(anoxibiotică) în care acceptorul
final de H poate fi orice
substanţă anorganică, exceptând
oxigenul (NO3-, SO4-, S, CO2);
 3. Fermentaţia = oxido-reducere în condiţii
de anaerobioză în care energia este obţinută prin
utilizarea compuşilor organici, atât ca donatori cât
şi ca acceptori de electroni.
 Spre deosebire de respiraţia aerobă, în cursul
fermentaţiei se eliberează o mică parte din energia
conţinută în substrat, rezultând numeroşi produşi
de degradare parţială. Aceştia variază foarte mult
în raport cu substratul şi calea metabolică .
Sistemul transportor de electroni de
H(dehidrogenazele bacteriene)
In funcţie de structura chimică şi ordinea în care intră în
acţiune, enzimele respiratorii bacteriene se încadrează în trei
grupe.
 1. Grupa dehidrogenazelor piridinice =
enzimele ale căror coenzime sunt NAD (nicotinamidă-adenină-
dinucleotid) şi NADP (nicotinamidă-adenină–dinucleotid-
fosfat).

SH2 + NAD (NADP)→S + NADH2(NADPH2)

 NAD şi NADP sunt uşor disociabile de apoenzimele lor,

fiecare putând participa succesiv la numeroase reacţii de
oxido-reducere, după cuplarea lor cu diferite apoenzime.
 2. Grupa dehidrogenazelor flavinice =
enzimele respiratorii flavoproteice, care
conţin o grupare solid fixată (cofactor),
reprezentată în majoritatea cazurilor de
FAD (flavin-adenin-dinucleotid). La
bacteriile aerobe, aceste enzime
îndeplinesc rolul de transportori de hidrogen
între dehidrogenazele piridinice şi citocromi.
De la dehidrogenaze, indiferent de natura lor, atomii de hidrogen cedează
electronii (e¯) citocromilor, iar ei trec în mediul celular sub formă de
protoni (H + ).
 3. Sistemul citocromilor -un grup de
emzime conjugate, conţinând fiecare un
grup solid fixat numit ,,hem”, în care fierul
poate fi oxidat şi redus în mod reversibil
prin câştigarea sau pierderea unui electron:
+e-
 Fe+++ < = > Fe++
A-reacţiide oxido-reducere la bacteriile aerobe, care utilizează o serie
completă de transportori de electroni; B – metabolism aerob cu utilizarea
exclusivă a flavinei ca transportor intermediar; C – transportul de electroni
în procesele fermentative, realizat obişnuit de un singur transportor (NAD
sau NADP).
Stocarea energiei suplimentare prin
cuplarea respirației celulare cu fosforilarea oxidativă
Membrana citoplasmatică - sediul enzimelor lanțului
respirator
implicate în transportul de electroni și fosforilarea oxidativă
  In funcţie de modalitatea
utilizată pentru eliberarea
energiei şi de comportamentul
faţă de oxigenul molecular,
bacteriile pot fi grupate în
5 tipuri respiratorii:
1. Bacteriile strict
sau obligatoriu
aerobe
 Folosesc O2 ca
acceptor final de
hidrogen, având
sistemul citocromilor
bine reprezentat
(citocromi de tipurile a,
a3 , b, c, c1).
2. Bacteriile strict sau
obligatoriu anaerobe
 Sunt lipsite de enzimele
respiratorii din categoria
citocromilor, implicit de
citocromoxidază (O2→O2¯)↓
S 2 + H2+ O2 → H2 O2
(produs toxic)
 Nu dispun de catalază și
peroxidază:
H2 O2 +catalază→H2 O + ½ O2
H2O2+2 (H)+peroxidază→2 H2 O
ANAEROSTAT
 3. Bacteriile
aerobe, anaerobe
facultativ - bacterii
aerobe care şi-au
dezvoltat capacitatea
de a supravieţui în
absenţa oxigenului.
4. Bacteriile
anaerobe,
aerotolerante sunt
bacteriile anaerobe la
izolare, care în subculturi
devin tolerante faţă de
oxigen (fig.d).
Un exemplu tipic îl
constituie specia
Clostridium perfringens.
 5. Bacteriile microaerofile
(Campylobacter spp,
Helicobacter spp., Brucella
spp. ş.a.) au nevoie de o
cantitate de oxigen mai
redusă decât concentraţia
existentă în aer
 Cultivarea reclamă
incubatoare cu atmosferă
reglabilă (oxigen 5-7%,
bioxid de carbon 8-10% şi
azot 85% ) sau tehnica
lumînării.
Metodă simplă de incubare a bacteriilor
microaerofile
Anabolismul
 Anabolismul constă reacţii enzimatice,
desfăşurate în trepte, prin care se efectuează
sinteza constituienţilor celulari pornind de la
precursori reprezentaţi de produşii
intermediari ai catabolismului sau de
substanţele preluate direct din mediu.
 Ca şi procesele de catabolism, reacţiile de
biosinteză se realizează tot în trei faze care se
succed în sens invers :
 producerea de subunităţi care vor intra în
componenţa macromoleculelor specifice fiecărui
constituient celular;
 activarea subunităţilor cu ajutorul energiei
eliberate prin descompunerea compuşilor
macroergici de tip ATP , în care a fost stocată pe
parcursul degradării diferiţilor compuşi;
 formarea de macromolecule prin polimerizarea
sau condensarea subunităţilor activate.
 Căile catabolice şi anabolice pentru un anumit
substrat nu sunt complet reversibile.
 Reacţiile anabolice au ca punct de plecare, de cele
mai multe ori, compuşi intermediari foarte diferiţi de
cei care rezultă din catabolismul compusului
respectiv.
 Enzimele implicate sunt parţial diferite.
Exemple:
1. catabolismul serinei duce la formarea de
piruvat, în timp ce sinteza ei începe de la 3-
fosfoglicerat; 2.histidina este catabolizată la -
cetoglutarat, iar sinteza ei este iniţiată de la ribozo-
5-fosfat .
CURS nr.9

CREȘTEREA ȘI
MULTIPLICAREA
BACTERIILOR
,,Ceea ce încearcă să facă fără
întrerupere o bacterie, sunt două
bacterii. Iată, pare-se sigurul său țel,
singura sa ambiție. Visul fiecărei celule:
să devină două celule."

FRANÇOIS IACOB
CREȘTEREA BACTERIILOR

 Celula bacteriană creşte în volum prin

depunerea substanţelor rezultate în
metabolismul de biosinteză şi sporirea
conţinutului în apă.
 Creşterea se poate realiza uni- sau
multidimensional, în funcţie de locul şi
modalitatea de dispunere a substanţelor nou
sintetizate.
Posibilităţi teoretice de creştere a
celulei bacteriene

 1 – celula bacteriană imediat după diviziune; 2 – creşterea la

o singură extremitate; 3 – la ambele extremităţi; 4 - în zona
septului transversal; 5 – prin intususcepţiune; 6 – prin
depunere de substanţă în zona periferică a celulei.
In cursul creşterii celulei bacteriene:
 raportul suprafaţă/volum se micşorează treptat;
 circulaţia substanţelor CELULĂ ↔ MEDIU devine
mai dificilă;
 aportul de substanţe nutritive satisface din ce în ce
mai puţin exigenţele metabolice ale celulei;
 echilibrul chimic al celulei bacteriene se alterează;
 atunci când disproporţia dintre suprafaţă şi volum
atinge un punct critic, raportul lor adecvat se
restabileşte prin diviziunea celulei.
↓↓↓

 diviziunea celulară este o formă de reglare a

activităţii celulei bacteriene.
 MULTIPLICAREA BACTERIILOR
  Spre deosebire de organismele
pluricelulare, la care multiplicarea celulelor
duce la mărirea taliei individului, la
bacterii şi la toate celelalte organisme
unicelulare, ea are ca rezultat creşterea
numărului de indivizi şi implicit a
populaţiei respective.
MODALITĂȚI DE MULTIPLICARE

 1. Multiplicarea prin diviziune directă –

majoritatea bacteriilor
 2. Multiplicarea prin corpi elementari –
chlamidiile
 3. Multiplicarea prin ramificare,
fragmentarea filamentelor (micoplasme) ,
înmugurire, spori - actinomicetele
DIVIZIUNEA DIRECTĂ
(diviziunea simplă, sciziparitatea)
 La bacteriile de formă alungită (bacili,
spirochete), diviziunea se face
transversal după un plan perpendicular
pe marele ax al celulei, în centrul
acesteia , rareori excentric.
 La coci, diviziunea se poate realiza
după două, trei, sau mai multe planuri
perpendiculare sau paralele succesive.
 Diviziunea celulei bacteriene este precedată şi
iniţiată de replicarea semiconservativă a ADN
cromozomal, în momentul în care corpii nucleari
nou formaţi sunt disponibili pentru segregare, astfel
încât cele două celule–surori să fie înzestrate cu o
copie exactă a genomului celulei parentale.
 Spre deosebire de celulele eucariote, la care
separarea materialului nuclear se realizează graţie
aparatului mitotic, la bacterii segregarea este
asigurată de mezozomii pe care membrana
citoplasmatică îi formează prin invaginare până la
nivelul fiecărui corp nuclear.
 Separarea celulei bacteriene în
cele două celule-fiice se poate
realiza în două moduri:
1. prin ştrangularea celulei
2. prin formarea unui sept
transversal.
 Sus – schiță
Jos – imagine M.E.

 Diviziunea prin
ştrangulare,
caracteristică
bacteriilor care aparţin
tipului cultural “S„
 Sus – schiță
Jos – imagine M.E.

 Diviziunea prin sept

transversal se
întâlneşte cu predilecţie
la bacteriile aparţinând
tipului cultural rugos -
”R
MULTIPLICAREA PRIN CORPI
ELEMENTARI
 A fost descrisă la
chlamidii, bacterii la
care, pe lângă
diviziunea directă,
există posibilitatea
desfăşurării unui ciclu
vital.
Dinamica multiplicării bacteriilor
O cultură bacteriană prezintă în
cursul existenţei sale patru faze,
Fig. - curba multiplicării
distincte prin viteza de multiplicare a
germenilor şi prin numărul de celule
vii pe unitatea de volum:
1. faza iniţială de
adaptare (de
latenţă sau de
lag,)
2. faza de
multiplicare
exponenţială sau
logaritmică,
3. faza staţionară
4. faza de declin
Multiplicarea în mediile lichide.

Faza de latenţă
 Este cuprinsă între momentul introducerii celulelor
bacteriene în mediu, prin însămânţare sau
transplantare şi momentul când încep să se
multiplice.
 Este o perioadă de adaptare la noile condiţii,
eventual de modificare a acestora caracterizată prin
lipsa diviziunii şi moartea unor celule bacteriene din
cauza neacomodării.
 Bacteriile viabile acumulează în celulă metaboliţii
esenţiali şi sistemele enzimatice necesare creşterii.
 Durata perioadei de adaptare este condiţionată de
următorii factori:
- specia bacteriană (la majoritatea speciilor
durează în medie două ore, iar la bacilii
tuberculozei, câteva zile);
- calitatea nutritivă a mediului însămânţat şi
diferenţele faţă de mediul din care provine
inoculum);
- vitalitatea bacteriilor însămânţate.
In cazul sporilor, transformarea lor în celule
vegetative presupune uneori o prelungire a
perioadei de latență.
 Faza de multiplicare exponenţială
sau logaritmică

 Se caracterizează prin multiplicarea

celulelor bacteriene, la debut cu o viteză
progresiv mărită, apoi, într-un ritm
constant caracteristic fiecărei specii în
condiţii bine definite (mediu de cultură,
temperatură, Ph, etc.).
 La majoritatea bacteriilor patogene şi
condiţionat patogene, în condiţii optime,
diviziunile se succed la intervale de 20-
30 de minute →vârsta unei generaţii.
Excepţie: bacilii
tuberculozei (3-15 ore).
 In această fază, culturile bacteriene conţin
celule tinere care prezintă toate proprietăţile
morfo-fiziologice caracteristice speciei şi o
intensitate maximă a tuturor proceselor vitale.
Datorită metabolismului foarte activ, ele sunt
considerabil mai sensibile la acţiunea
agenţilor antibacterieni (antibiotice,
chimioterapice) decât în celelalte faze ale
multiplicării.
 Durata fazei: - 6-10 de ore
- 15-60 de zile –b.
tuberculozei
 Faza staţionară
 Urmează unei perioade de ~ 2 ore în care
multiplicarea nu se mai produce în progresie
geometrică ci într-un ritm care scade
progresiv.
 Incetinirea multiplicării este determinată de:
1. scăderea concentraţiei nutrienţilor,
2. acumularea metaboliţilor toxici în
concentraţii inhibitorii,
3. reducerea conţinutului în oxigen,
4. realizarea unei concentraţii maxime de
celule bacteriene pe unitatea de volum
(3107 - 3109 pe ml).
 Are loc doar o multiplicare de înlocuire a
celulelor moarte, rata de creştere a
populaţiei bacteriene fiind nulă.
 Durata fazei : câteva ore până la 7-8
zile, în funcţie de specie.
 Faza de declin
 Se caracterizează prin absenţa diviziunilor şi
moartea logaritmică a celulelor bacteriene,
până la sterilizarea mediului.
 Cauzele : - epuizarea substanţe nutritive,
- diminuarea rezervelor
respiratorii - toxicitatea
cataboliţilor .
 Bacteriile prezintă un polimorfism accentuat
determinat de prezenţa celulelor îmbătrânite,
cu forme atipice şi afinitate tinctorială
scăzută.
 Uneori apare fenomenul de reluarea creşterii
(creştere criptică sau canibalism).
Multiplicarea bacteriilor pe mediile
solide.
 Atât pe suprafaţa, cât şi în profunzimea
mediilor solide, în urma multiplicării bacteriilor
rezultă aglomerări de milioane de celule,
care, în funcţie de abundenţa inoculului şi
activitatea aparatului ciliar, pot îmbrăca
macroscopic două forme:
- colonia izolată şi
- gazonul bacterian.
Colonia reprezintă o masă compactă de celule, rezultate, de
regulă, din multiplicarea unei singure celule bacteriene.

 După declanşarea fazei logaritmice, diviziunile se

distanţează treptat, pe măsură ce colonia creşte,
deoarece între celulele bacteriene care o compun
se creează diferenţe privind posibilităţile de acces la
substanţele nutritive sau la oxigen (în cazul speciilor
aerobe), în funcţie de poziţia lor:
- la periferia coloniilor, limitrofă mediului
sau
- în centrul coloniei.
 Celulele de la periferia coloniilor, care beneficiază
de un aport optim de oxigen şi de nutrienţi, se
multiplică activ, în timp ce bacteriile din centrul
coloniei pot fi moarte.
 Dezvoltarea unei colonii bacteriene este
condiţionată, nu numai de interacţiunile
celulelor individuale, ci şi de influenţa
coloniilor vecine. Astfel, cu cât coloniile sunt
mai numeroase şi mai dese, cu atât sunt mai
mici, din cauză că se jenează reciproc prin
eliminarea de metaboliţi toxici şi prin
diminuarea concentraţiei nutrienţilor.
 Coloniile bacteriene diferă prin formă, relief,
margini, dimensiuni (0,1 mm - 3-4 mm),
suprafaţă, grad de opacitate, prezenţa sau
absenţa pigmentului, etc.
 Aceste particularităţi au permis diferenţierea
a două tipuri principale de colonii:
- colonia de tip ,,S” (engl. smooth=neted) și
- colonia de tip ,,R’’ (engl. rough = rugos) .
Colonii de tip ,,S” Colonii de tip ,,R’’
 Colonia de tip ,,S”
 Reprezintă rezultatul multiplicării în condiţii optime, la majoritatea
speciilor bacteriene (excepţie fac Bacillus anthracis, antracoizii şi
Mycobacterium tuberculosis).
 Este rotundă, bombată, cu suprafaţa netedă şi lucioasă,
marginile regulate
 Se detaşează cu uşurinţă de substrat şi formează suspensii
omogene şi stabile în soluţie salină izotonică (NaCl 9%).
 Bacteriile care formează astfel de colonii sunt dispuse izolat sau
în grupuri mici (diplo, lanţuri scurte).
 Prezintă stratul structurilor speciale al peretelui bacterian şi
capsula (în cazul speciilor capsulate), normal sintetizate. Prin
urmare, structura lor antigenică este completă, iar atunci când
aparţin speciilor patogene, corespund formei virulente cu
patogenitate şi rezistenţă la fagocitoză, maxime.
 In bulion, aceste bacterii cresc repede, tulburându-l uniform
 Colonia de tip „ R”
 Este plată, cu suprafaţa rugoasă, zbârcită şi marginile
neregulate. Aspectul se datorează tendinţei celulelor de a forma
lanţuri lungi sau filamente, care se întretaie schimbându-şi
reciproc direcţia şi care formează bucle atunci când întâlnesc în
mediu un obstacol mecanic.
 Este specifică variantelor acapsulogene şi bacteriilor
necapsulate ca specie, care şi-au pierdut capacitatea de sinteză
normală a structurilor speciale de perete. Drept urmare, aceste
bacterii au o structură antigenică incompletă şi aparţin, de regulă,
variantelor cu patogenitate atenuată sau nevirulente.
 Face excepţie specia Mycobacterium tuberculosis, al cărei tip
cultural la izolare este ,,R” şi la care pierderea capacităţii de
sinteză a factorului cord (o glicolipidă din structura peretelui
celular) se însoţeşte de o variaţie RS.
 Coloniile de tip „ R” formează suspensii neomogene în soluţie
salină fiziologică, iar în bulion cresc aglutinat, formând un
sediment la fundul tubului.
 Gazonul sau pânza
reprezintă cultura care
rezultă prin confluarea
coloniilor în cazul
însămânţărilor
abundente, sau prin
invazia mediului de
către bacteriile cu
aparat ciliar foarte activ,
ca urmare a
fenomenului de roire
sau căţărare .
 Culturi continue
 . Deoarece numeroase bacterii
sunt utilizate la scară
industrială pentru obţinerea
unor produse utile (vitamine,
enzime, hormoni, etc.), este
necesară conservarea fazei
logaritmice o lungă perioadă
de timp.
 Acest deziderat se poate
realiza dacă mediul de cultură
este reînoit continuu,
concomitent cu eliminarea
produşilor de catabolism.
 La nivel de laborator, culturile
continue se pot obţine cu
ajutorul unei instalaţii speciale
numită chemostat
 MORFOLOGIA ŞI
BIOLOGIA SPORULUI
BACTERIAN
 Sporul bacterian este o formă de
conservare a unor specii bacteriene în
condiţii nefavorabile, prin rezistenţa sa
crescută la factorii nocivi pentru celula
vegetativă.
 Procesul de formare a sporului are loc în
interiorul celulei vegetative (endospor) şi
poartă denumirea de sporogeneză. In
condiţii de mediu optime are loc germinarea
sporului, din care va rezulta o nouă celulă
vegetativă.
 Sporogeneza la bacterii nu reprezintă
o cale de înmulţire.
 Excepţie fac actinomocetele,
singurele bacterii la care, ca şi la ciupercile
microscopice, sporul reprezintă o formă de
reproducere.
 Atât sporogeneza cât şi germinarea se
găsesc sub controlul unor gene
cromozomale (aproximativ 50) care
acţionează alternativ, fiind represate sau
depresate de diverşi factori interni sau din
mediul ambiant.
 Speciile sporogene patogene pentru om şi
animale aparţin genurilor Bacillus şi
Clostridium. Cocii, cu excepţia speciei
Sporosarcina ureae , nu formează spori.
Sporogeneza- procesul de formare în interiorul celulei bacteriene
a unei celule de tip nou, diferită din punct de vedere chimic, enzimatic şi
fiziologic
 In celula vegetativă, asupra genelor care codifică acest proces
acţionează inhibitor un represor sintetizat pe baza unor compuşi
chimici preluaţi din mediu. Când substanţele respective sunt
epuizate şi represorul nu mai este prezent în celulă, genele sunt
depresate şi se exprimă fenotipic prin declanşarea procesului de
sporogeneză. Alţi factori care influenţează favorabil sporogeneza
sunt: anumite limite de temperatură (la Bacillus anthracis între
12° C şi 42,5° C), uscăciunea, prezenţa oxigenului la bacteriile
aerobe şi absenţa lui la cele anaerobe, o anumită densitate a
germenilor pe unitatea de volum, etc.
 Sporogeneza evoluează în trei faze succesive:
1. stadiul preparator,
2. formarea presporului
3. maturarea sporului
Stadiul preparator

 Pregătirea celulei
pentru procesul de
sporogeneză constă în
replicarea
semiconservativă a
ADN-ului nuclear cu
formarea a doi
cromozomi distincţi.
Formarea presporului

 Formarea presporului
presupune, într-un
stadiu incipient,
separarea celor doi
cromozomi printr-un
sept transversal rezultat
din invaginarea
membranei
citoplasmatice. Cele
două segmente
celulare vor evolua pe
căi diferite, unul
devenind prespor iar
celălalt, sporangiu.
Maturarea sporului
Se realizează prin următoarele
transformări care se petrec
în prespor:
 morfogeneza învelişurilor
sporale;
 apariţia unor compuşi
chimici specifici, inexistenţi
în celula vegetativă;
 reducerea sensibilă a
activităţii metabolice;
 dobândirea rezistenţei la
factorii fizici şi chimici faţă
de care celula vegetativă
este sensibilă.
Ultrastructura sporului
 Inima sporului (sâmbure,
,,core“protoplast sporal, cuprinde:
-sporoplasma,
corespunzătoare citoplasmei
- nucleoplasma.
 Membrana internă (intina)
similară membranei
citoplasmatice;
 Cortexul sporal constituit din
peptidoglican modificat;
 Învelişul extern (exina sau
tunicile sporale), pluristratificat;
 Exosporium, un înveliş
suplimentar analog capsulei,
prezent numai la sporii anumitor
specii;
Spori –M.E.
Raporturi posibile între spor şi sporangiu

 Prin metoda Gram se colorează palid numai

conturul sporului, nu şi conţinutul. Pentru colorarea
acestuia sunt necesare metode energice, care
presupun colorarea la cald cu soluţii concentrate,
capabile să impregneze structurile dense ale
sporului.
 In frotiuri, sporii se pot găsi liberi, ataşaţi de celula în
care s-au format sau în interiorul acesteia, având
formă rotundă, ovală sau cilindrică.
 In cazul când sporul rămâne în interiorul
sporangiului, el poate fi aşezat central, subterminal
(în apropierea unui capăt), terminal (la unul din
capete) sau lateral .
 Diametrul sporului poate fi egal, mai mare sau mai mic în
comparaţie cu diametrul transversal al celulei bacteriene. In
funcţie de poziţia sporului şi raportul dintre cele două diametre,
bacteriile sporulate pot adopta diferite forme cu semnificaţie
taxonomică, şi anume:
 bacil nedeformat (bacteridie) cu sporul situat central,
caracteristică pentru bacteriile din genul Bacillus;
 bacil deformat de sporii care depăşesc diametrul transversal al
celulei vegetative (clostridie), având aspect de:
- lămâie, când sporul este situat central;
- sticlă de lampă de petrol, când sporul este situat
subterminal;
- rachetă de tenis sau băţ de chibrit, cu spor sferic
terminal;
 bacil asimetric cu sporul excentric, caracteristic speciei Bacillus
laterosporus.
Bacillus anthracis
(spor central nedeformant)
Clostridium botulinum
(spor subterminal)
Clostridium tetani
(spor terminal)
Particularităţile biochimice ale sporului

 Conţinut mai redus în apă liberă, săruri de

fosfor, săruri de potasiu şi acizi nucleici.
 Conținut mai mare de cisteină, ioni de calciu
şi ioni magneziu.
 Prezența unor compuşi chimici absenţi în
celula vegetativă: enzimele litice sporale şi
acidul dipicolinic (circa 10% din greutatea
uscată a sporului), prezent sub formă
dipicolinat de calciu.
Particularităţile fiziologice ale sporului

 Sporul este o celulă dormantă, care:

- nu realizează schimburi de
substanţe cu mediul ambiant,
- nu creşte
- nu se multiplică.
Insuşirile biologice ale sporului
 Sporii bacterieni asigură supravieţuirea speciei în natură, zeci,
sute, sau chiar mii de ani, prin rezistenţa lor foarte mare
la:
- căldură
- radiaţii
- uscăciune
- substanţele chimice.
 De exemplu, sporii de Bacillus anthracis îşi păstrează
capacitatea de germinare timp de peste 70 de ani şi rezistă
câteva ore la 120° C şi câteva minute la 180° C căldură uscată.
Sporii altor specii îşi menţin viabilitatea timp de o săptămână în
fenol 5% şi mai multe săptămâni în alcool.
 Rezistenţa sporilor la factorii nocivi din mediul
extern este asigurată de un complex de factori
dintre care o importanţă majoră prezintă :
 starea de deshidratare (apă 40-50%, faţă de 80-
90% la formele vegetative)
 conţinutul foarte scăzut în apă liberă; apa ,,legată”
de diverse structuri nu poate participa la reacţiile
chimice de denaturare şi coagulare a proteinelor
prin căldură, antiseptice şi dezinfectante ;
 prezenţa unei cantităţi mari de dipicolinat de calciu,
care are rolul de a modifica conformaţia proteinelor
enzimatice, conferindu-le termostabilitate;
 numărul mare de învelişuri protectoare.
Germinarea sporului

 Germinarea sporului reprezintă procesul de

transformare a sporului în celulă vegetativă activă.
 Germinarea este declanşată de:
- umiditate
- o temperatură apropiată de optimum termic al
speciei, dar şi de şocul termic (încălzirea bruscă la
60- 800 C ),
- pH-ul cuprins între 6 şi 8,
- prezenţa în mediu a glucozei, aminoacizilor,
nucleozidelor şi a altor substanţe utile
metabolismului bacterian.
 Germinarea se realizează în două faze distincte:
1. iniţierea germinării, când sporul se măreşte în
volum consecutiv absorbţiei de apă şi elimină în mediu dipicolinat
de calciu, peptidoglican şi alte substanţe de origine sporală,
pierzându-şi majoritatea însuşirilor specifice.
2. distrugerea învelişurilor sporale de către enzimele
autolitice şi trecerea în faza vegetativă prin reluarea activităţii
metabolice şi redobândirea tuturor însuşirilor morfologice şi
fiziologice caracteristice celulei vegetative.
 Au o acţiune inhibantă asupra germinării: apa distilată, glicerina,
şi unele antibiotice care interferează cu sinteza peretelui celular,
a proteinelor şi a acizilor nucleici.
Implicaţiile sporogenezei în patologie şi
epidemiologie
 Bacteriile sporogene se caracterizează printr-o
existenţă saprofită. Nişa ecologică naturală a
speciilor sporulate patogene pentru om şi animale
este solul. De aici, bacteriile pot ajunge accidental în
organism, provocând îmbolnăviri cunoscute sub
denumirea generică de infecţii telurice (antraxul,
tetanosul, cărbunele emfizematos), sau în alimente,
unde elaborează toxine determinâd intoxicaţii
(Clostridium botulinum) şi toxiinfecţii alimentare
(Bacillus cereus, Clostridium perfringens).