DREPTUL FUNDAMENTAL

AL OMULUI LA UN MEDIU
SĂNĂTOS
• Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – adoptată la Roma la 4 noiembrie
1950, intrată în vigoare în septembrie 1953, document prin care se iau primele
măsuri în vederea asigurării garantării unora din drepturile enumerate în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (decembrie 1948)
• Carta Socială Europeană, document elaborat la Torino, la 18 octombrie 1961 şi
intrat în vigoare la 26 februarie1965, care reprezintă un ansamblu de drepturi
fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi securităţii sociale.

• De la adoptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului– la Roma, 4

noiembrie 1950, au fost adăugate şi alte drepturi fundamentale prin
protocoalele (nr. 1, 4, 6, 7, 12 şi 13) însă niciunul dintre aceste
protocoale nu conţine dreptul la mediu.
• Primul document internaţional care a proclamat dreptul la un mediu sănătos este
Declaraţia conferinţei O.N.U. privind mediul uman de la Stockholm (1972). În
art. 1 al acesteia se preciza că omul are un drept fundamental la libertate,
egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i
permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. El are îndatorirea solemnă de a
proteja şi ameliora mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare.
• Principul 1 al Declaraţiei de la Rio din 1992 a reluat ideea lansată anterior,
precizând că fiinţele umane au dreptul la o viaţă sănătoasă si productivă în armonie
cu natura.
• Primul instrument juridic internaţional care consacră explicit dreptul la mediu
a fost adoptat în cadrul Conferinţei Organizaţiei Unităţii Africane sub
denumirea de „Carta africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor, un
document regional, care în art. 24 prevede că „toate popoarele au dreptul
la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”.
• Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25
iunie 19986 prezintă o contribuţie deosebită la afirmarea justiabilităţii
dreptului la un mediu sănătos la nivel european având o importanţă
deosebită prin prisma faptului că recunoaşte chiar din preambul „că orice
persoană are dreptul să trăiască într-un mediu adecvat sănătăţii şi
bunăstării sale”, şi consideră „că pentru a fi capabil să menţină acest
drept (...) cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie, să fie
îndreptăţiţi de a participa la luarea deciziei şi să poată avea acces la
justiţie în probleme de mediu
• Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care recunoaşte drepturi şi libertăţi civile şi
politice, garantează şi dreptul la un mediu sănătos ca drept de generaţia a treia (drepturi
de solidaritate). Prin interpretarea extensivă a domeniului de aplicare a unor drepturi
reglementate expres de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un mediu
sănătos a fost alăturat dreptului la viaţă privată (prevăzut de articolul 8 din Convenţie), fiind
considerat o componentă a acestui drept, în acest fel ajungându-se la protejarea indirectă a
dreptului la mediu.

• Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a recurs la tehnica pretoriană a

„protecţiei prin ricoşeu” care a permis extinderea protecţiei anumitor drepturi garantate de
Convenţie la drepturi care sunt expres prevăzute de aceasta.
• Jurisprudenţa C.E.D.O. prin „atracţie” de către şi sub acoperirea semnificaţiilor
art.8 paragraful 1, care recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectul vieţii sale
private, familiale şi a domiciliului său coroborat cu ale art.6 paragraful 1, care
garantează dreptul la un proces echitabil, a ajuns la garantarea protecţiei
mediului ca un drept individual sub trei aspecte principale: apartenenţa sa la
conţinutul dreptului garantat de art.8 paragraful 1 din Convenţie, existenţa unui
drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru mediu şi a unui drept la un
proces echitabil în această privinţă (cu implicaţiile aferente) .
• Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos presupune în
principiu: dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi
care pot afecta mediul, sănătatea, bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea
durabilă; dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de
degradarea mediului; accesul la resursele de apă şi hrană adecvate; dreptul
la un mediu de muncă sănătos; dreptul la condiţii de locuit, de folosire a
terenurilor şi la condiţii de viaţă într-un mediu sănătos; dreptul de a nu fi
expropriaţi ca urmare a desfăşurării activităţilor de mediu, cu excepţia
cazurilor justificate; dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi
produse de om; dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a
resurselor acesteia; dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale
naturii.
• Dreptul la un mediu sănătos presupune şi îndeplinirea unor obligaţii în

vederea protecţiei mediului. Deoarece drepturile fundamentale formează

conţinutul raporturilor dintre persoane fizice şi stat, înseamnă că obligaţiile

corelative acestor drepturi revin statului care le recunoaşte şi le garantează.

În acest sens, este prevăzută obligaţia generală a statelor de a lua

măsurile legale, administrative şi orice alte măsuri necesare pentru

implementarea dreptului la un mediu sănătos. Măsurile în discuţie

trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor

necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale

• În conţinutul acestui drept este evidentă o dimensiune individuală care
implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, încetarea activităţii care
produce o poluare şi repararea pagubei suferite prin această poluare, dar şi
o dimensiune colectivă, care implică obligaţia statelor de a coopera în
vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel
regional şi internaţional.
• În ce priveşte natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din Convenţie,
aceasta prevede în primul rând obligaţii negative din partea autorităţilor
statale, şi anume, de a nu face ceva de natură a stânjeni exerciţiul lor
de către titularii cărora le sunt recunoscute, şi în al doilea rând obligaţii
pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale.
• „cine este titularul dreptului la un mediu sănătos”
– acest drept nu poate să aparţină decât individului, titularul şi
unicul beneficiar al acestui drept fiind omul,
– s-a susţinut că natura (care include şi omul) are dreptul de a fi
ocrotită.
• Însă, sub aspect juridic, doar omul poate fi titularul
dreptului la un mediu sănătos.
• O altă controversă s-a născut pe marginea discuţiei dacă
dreptul la un mediu sănătos este un drept individual
sau un drept colectiv, de solidaritate, precum dreptul la
dezvoltare, dreptul la pace etc.
• Prima lege-cadru privind protecţia mediului, Legea nr. 9/1973 nu cuprindea nici o
dispoziţie referitoare la un drept la mediu. Abia după 1990, recunoaşterea şi
garantarea dreptului la un mediu sănătos a căpătat contur.

• Primele prevederi semnificative le regăsim în Constituţia din 1991, cu toate că nici

aceasta nu prevedea expres un drept fundamental la mediu. În acest sens, art. 41
alin. 6 referitor la dreptul proprietăţii private prevede că „dreptul de proprietate obligă
la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului...”, şi art. 134 alin. 2 lit. e) sub titlul
„Economia” statuează că „statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şimenţinerea echilibrului ecologic”.
• Legea nr. 137/1995 a consacrat expres, ca drept subiectiv, dreptul la un
mediu sănătos şi a prevăzut, drept garanţii procedurale ale acestuia,
accesul la informaţia de mediu, dreptul de a se asocia în organizaţii de
apărare a calităţii mediului, dreptul de consultare în vederea luării deciziilor
privind dezvoltarea politicilor legislative şi a normelor de mediu, eliberarea
acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, dreptul de a se adresa direct sau prin
intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în
vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect,
dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
• Cel mai important pas, în vederea consacrării dreptului la un mediu
sănătos, a fost reprezentat de revizuirea Constituţiei în anul 2003, care în
Capitolul II (Drepturile şi libertăţile fundamentale) al Titlului II (Drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale), consacră un articol nou, art. 35,
intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”. Potrivit acestui articol,
• (1) „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”,
• (2) „Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept” şi
• (3) „Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a
ameliora mediul înconjurător”
• Constituţia revizuită stabileşte în art.44 alin. (7) că: „Dreptul de proprietate obligă

la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,

precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin

proprietarului”.
• Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, care în art. 5 prevede că „statul recunoaşte tuturor persoanelor
dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”, iar datorită
conţinutului normativ complex, fiind în acelaşi timp atât un drept subiectiv
cât şi o obligaţie pentru orice subiect individual de drept, prevede în art.
6 că „protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a
tuturor persoanelor fizice şi juridice”.
Tabel. Garantarea dreptului la un mediu sănătos în Constituţiile naţionale

ale statelor europene (ţări membre/nemembre ale Uniunii Europene):

• Anul garantării în Constituţia naţională

• 1948 Italia
• 1964 Malta
• 1971 Elveţia
• 1974 San Marino
• 1975 Grecia
• 1976 Portugalia
• 1978 Spania
• 1982 Turcia
• 1983 Olanda
• 1984 Austria
• 1987 Suedia
• 1989 Ungaria
• 1990 Croaţia
• 1991Bulgaria, Macedonia, Slovenia
• 1992 Estonia, Republica Cehă, Norvegia, Republica Slovacă
• 1993 Andora
• 1994 Moldova, Belgia, Germania, Belarus
• 1995 Finlanda, Georgia
• 1996 Ucraina
• 1997 Polonia
• 1998 Albania, Letonia
• 2003 România
• 2005 Franţa
• 2006 Serbia
• 2007 Muntenegru, Luxembourg
• Prima cauză la care ne vom referi este Moreno Gomez c. Spania7
(2004). Reclamanta locuieşte din anul 1970 într-un cartier rezidenţial
din Valencia. Din anul 1974 Consiliul Municipal Valencia acordat
autorizaţii pentru deschiderea de baruri, pub-uri şi discoteci în
vecinătatea cartierului în care locuieşte reclamanta, acest lucru
făcând imposibil pentru locuitorii cartierului să poată dormi. Prima
plângere a locuitorilor cartierului a fost legată de vandalism şi
zgomot, înainte de 1980. În ce priveşte problema cauzată de
zgomot, în anul 1983, Consiliul Municipal Valencia a luat hotărârea
de a nu mai acorda autorizaţii pentru deschiderea de noi cluburi de
noapte în zonă.
• Cu toate acestea, măsura nu a fost niciodată implementată, eliberându-se
în continuare noi autorizaţii.
• În soluţionarea cauzei, Curtea reţine că depăşirea nivelului maxim de
zgomot în zonă a fost constatată de mai multe ori de serviciile municipale,
astfel încât nu consideră necesar să pretindă unui locuitor al zonei să
probeze ceea ce este deja cunoscut oficial de primărie. Ţinând cont de
intensitatea poluării sonore, dincolo de nivelul autorizat în timpul nopţii,
precum şi de faptul că această stare s-a repetat de mai mulţi ani, Curtea
concluzionează că a existat o atingere adusă drepturilor protejate de art. 8.
Administraţia a adoptat măsuri generale, dar a tolerat nerespectarea
regulilor pe care le-a impus, reclamanta suferind o atingere gravă adusă
dreptului său la respectarea domiciliului, din cauza pasivităţii administraţiei
faţă de zgomotele nocturne. Din acest motiv, Curtea consideră că statul
pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a garanta dreptul reclamantei la
respectarea domiciliului şi a vieţii private, prin urmare, art. 8 din Convenţie a
fost violat