SECRETUL LUI

ADALINE
 Pe 31 decembrie 2014 un taxi facea o
cursa prin San Francisco. Din China Town
spre Marine. Masina transporta un singur
calator. O femeie. Numele ei de nastere
era Adaline Bowman. Identitata actuala
era Jennifer Larson. Acesta e primul si
ultimul capitol al povestii ei. Asa incepe
filmul lui Lee Toland Krieger, un film care
nici nu trateaza o tema noua, nici nu e o
capodopera. Dar e o pelicula care
bucura ochiul si care ii reaminteste
spectatorului ca frumusetea vietii sta in
vremelinicia ei.
 Apeland la o voce in off care nareaza momentele-cheie si,
in acelasi timp, anticipeaza si precipita
evenimentele Secretul lui Adaline se deruleaza inainte si
inapoi pe o axa temporala care se intinde de-a lungul a
aproape un secol.
 Pentru a afla de ce este acesta primul si ultimul capitol al
vietii lui Adaline (Blake Lively), suntem purtati, de aceeasi
voce omniscienta, in 1908 anul nasterii
personajului. Intoarcerea in timp se face si acum la fel ca
pe mai tot parcursul fimului prin mijloace vizuale. O filmare,
o fotografie, un articol de ziar, un chip cunoscut cu o
jumatate de veac in urma.
 In doar cateva minute ni se rezuma existenta lui Adaline
pana in momentul declansator sau, mai bine spus, inhibitor
care ii mentine trupul invulnerabil in fata trecerii anilor.
 Inceputul si sfarsitul acestei parti interminabile din viata
personajului sunt marcate de o descriere cvasistiintifica
care se vrea a fi justificatoare. Astfel, accidentul de masina
cauzat de o ninsoare neasteptata e urmat de o lamurire:
 Afundarea in apa glaciala, a facut ca trupul lui Adaline sa
intre intr-o stare de anoxie care i-a blocat instant respiratia
si i-a incetinit bataile inimii. In doua minute, temperatura
corpului lui Adaline a scazut la 30o C. Inima ei a incetat sa
mai bata. La ora 8:55 un fulger i-a lovit masina. A fost o
descarcare de jumatate de milliard de volti de electricitate
si a generet 16 000 de amperi de curent. Efectul a fost
triplu.
 Se observa ironia din spatele acestei explicatii, iar detaiile
precise si termenii fizico-medicali, sunt destinate sa anuleze
efectul absurdului care urmeaza: […]conform principiului lui
Ben Leyman a compresiei de electroni in acid
deoxiribonucleic care va fi descoperit in anul 2035, Adaline
Bowman va fi de acum inainte imuna trecerii timpului. Nu
va ma imbatrani niciodata; nici macar o zi.
 Si totusi, aceasta voce “ajutatoare” care umple spatiul
imaginativ al privitorului caruia ii sunt furnizate toate datele,
nefiindu-i permis sa-si raspunda singur la intrebarile care pot
aparea pe parcursul filmului, se insala cu buna stiinta
deoarece stie de la inceput ca imbatranirea are sa vina
odata cu un accident-pereche.
 Totul decurge lent, camera zaboveste, e
la fel de rabdatoare precum Adaline si
viata ei care se dilateaza si incremeneste
deopotriva. Avem de a face cu un film
despre istorie (a omenirii, a orasului San
Francisco care razbate prin
personalitatea si atitudinea personajului
principal), despre memorie si cum sfarsitul
e frumos pentru ca naste amintiri, despre
perseverenta de a iubi viata cand nu ai
nimic. Si, nu in ultimul rand, aceasta
creatie cinematografica e un omagiu
adus fotografiei si puterii artei vizuale.
 Pelicula e plina de clisee, unele atent inserate
pentru a o tine la limita dintre pastisa si
originalitate, altele necesare, pentru a o face
o perfecta opera care se submineaza din
interior pe diferite niveluri.
 Daca la inceput pierderea sotului,
accidental sau nu, e urmata de accidentul
de masina, la sfarsit, din teama de a nu isi
pierde iubitul, pe Ellis (Michiel Huisman) are
loc un al doilea accident care o readuce in
randurile vietitorilor efemeri. Numai dupa ce isi
infrunta temerile poate Adaline sa inteleaga si
sa accepte frumusetea vremelniciei. Si odata
cu acceptarea vietii, accepta si imbatranirea
urmata, firesc, de moarte.
IDEEA DE NEMURIRE
 Multi dintre noi ne gandim cu groaza la momentul in care
vom deveni nimic. Dar a incerca sa te imaginezi ca fiind
nimic e ca si cum ai incerca sa vezi dincolo de spectrul tau
vizual. Pur si simplu nu exista nimic de vizualizat sau de
imaginat. Dar un experiment „mental” despre nemurirea
personala este posibil. Ne putem imagina ce inseamna sa
traiesti timp de un trilion de ani sau timp de un trilion de
trilioane de ani. Prin nemurire, la nivel de individ, se intelege
o constiinta a carei personalitate si identitate individuala
exista la infinit. Multi oameni isi dau seama intuitiv de ororile
nemuririi lipsite de posibilitatea mortii.
 Sa stabilim pentru inceput ce fel de nemurire e preferabila:
 – cea in care exista optiunea mortii.
 – cea in care nu exista optiunea mortii.
 Rupţi iremediabil între „două eternităţi”, ne consolăm cu ideea că
vom putea stăpîni timpul, curgerea domoală a clipelor. Numai că
timpul nostru a pierdut orice eternitate, lăsîndu-ne în consolarea
cîtorva clipe. Căci „eternul e mai vechi decît temporalul”, după o
aserţiune kierkegaardiană. Tot timpul se poate concentra într-o
singură clipă, după cum o clipă poate conţine tot timpul.
Eternitatea leagă doar două clipe. Moartea ne plasează într-o
eternitate golită de timp. Ea aboleşte timpul ca durată, îl
returnează propriei inexistenţe. Moartea mută timpul în afara
oricărui spaţiu. Viaţa ne face restanţierii morţii. Fascinaţia scurtă
a vieţii este maculată iremediabil de eternitatea vidă a morţii.
Viaţa pare o pedeapsă pentru faptul că putem muri. Trebuie să
plătim cu ceva pentru avantajul de a avea oricînd moartea la
îndemînă. Moartea ne oferă o singură viaţă. În constatarea că
doar din interiorul vieţii putem vorbi despre moarte nu este
valabilă şi reciproca. Căci din interiorul morţii nu a vorbit nimeni
despre viaţă. Nu există un limbaj al morţii pe înţelesul vieţii.
Viaţa conţine doar un singur adevăr – moartea ei. Filosofia şi
teologia vorbesc despre moarte doar de pe marginea vieţii. Cu
toate că, după o afirmaţie schopenhaueriană, „… greu s-ar
filosofa dacă n-ar fi moartea”. Curios cum cel mai profund lucru,
moartea, nu se învaţă nicăieri. Cu toate acestea, ea ne reuşeşte
tuturor în mod absolut. Nimeni nu a reuşit să o rateze. Deşi a
progresat enorm în privinţa posibilităţilor vieţii, orice om moare
(ionescian vorbind) de parca ar fi primul om. Totuşi, noi scoatem
maximul morţii din minimul existării.
 Drumul vieţii este indicat de propriul sfîrşit.
Viaţa este prilejul temporar de a evidenţia
perenitatea morţii. Moartea se naşte odată cu
noi, perspectiva vieţii îşi naşte şi propria limită.
De fapt, moartea nu vine din afară, ea apare
chiar din posibilitatea noastră de a fi. Căci a
fi înseamnă a fi muritor – sum muribundus.
„Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea
nu se trăieşte” (L. Wittgenstein) tocmai pentru
că ea face organic parte din viaţă, din
constituţia oricărei fiinţe. Ceea ce nu moare nu
fiinţează, ci doar există. Paradoxul existenţial
face ca să ne fie frică de ceva inexistent, adică
de moarte, şi nu de imprevizibilitatea vieţii. Ne
este frică de o certitudine tanatologică, şi nu de
incertitudinea apăsătoare a faptului de a fi.
Moartea nu poate fi învinsă prin înţelegere, nici
prin filosofare pe marginea ei.