Apariţia şi primele faze de

dezvoltare
a stilurilor
Stilul-mod propriu de exprimare într-un anumit domeniu al activităţii
omeneşti pentru anumite scopuri ale comunicarii,fel propriu de a se
exprima a unei persoane,totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le
foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic.
Stilul (de la gr. Stylos,lat. Stylus-stilet,beţişorul cu care se scriea în
antichitate pe tăbliţele de ceară)
Stilul poate fi:
Individual-specific unei persoane,caracteristica esenţială diferentierea
Funcţional-propriu unui grup de oameni,caracteristica esenţială unitatea
În definiţia stilului s-au impus două accepţiuni importante:
1 retorică-identificînd stilul cu o abatere sau deviere de la norma lingvistică
2 funcţională-deosebeşte stilurile după funcţia dominantă a limbii.
Teofast,elevul favoritf al lui Aristotel,care nu avea încă
o teorie propriu-zisă a despre stil ,a fost primul care a
stabilit trei feluri des stiluri:
t
1. Înalt (bogat), propriu dramei,tragediei şi discursurilor
festive.
2. Delicat (mediu),specific prozei
3. Umil (simplu),rezervat genurilor usoare
,comediei,satirei,vorbirei populare.
Gramaticii stoici au întrebuinţat întîia oară
termenul,,plasma,,pentru ,,stil,, termen înlocuit mai
tîrziu tot de stoici prin,, charactir,,.
Acestea trebuiau să însumeze următoarele calităţi:
1.Exprimarea corectă şi pură

2.Claritatea,proprietatea sau convenienţa(potrivirea

expresiei cu subiectul tratat)

3.Ornamente care să asigure măreţia şi suavitatea

4.Conciziunea
Din cauza multiplelor posibilităţi de combinare a
inventarului de forme şi de cuvinte şi a numărului enorm de
comunicari,unele grupe de vorbitori necesitau de aşi
tansmite mai repede şi mai exact cunoştinţele lor într-un
domeniu oarecare,spre a se înţelege mai bine unii cu alţii.
Aceste forme şi reguli de exprimare se instituie într-un
sistem particular ,numit limbaj sau stil al limbii.
*Primul,numeşte orice sistem de comunicare(limbajul
muzicii,al picturii,al artei, păsărilor,uman).
*Al doilea indică un mod artistic de exprimare(stil
godic,baroc,clasic,romantic,etc.)

Modul în care grupurile de vorbitori îşi organizează

exprimarea profesională se constituie treptat, în funcţie de
cerinţile dezvoltării formelor de muncă şi de viaţă social-
culturală,de adîncimea cunoştinţelor despre natură,om,etc.
De aceea,într-o mulţime de societăţi primitive,limbajul
are interdicţii,ei credeau că pronunţarea anumitor
cuvinte trezeşte forţe duşmănoase sau supărarea.
Dintr-un astfel de limbaj circumscris au rămas:
*descîntecele(conţin numai rare elemente concrete de
limbă,din epoci foarte vechi)
*blestemele(sapate de romani pe tăblitele de plumb)
*ritualurile
În funcţie de treapta de evoluţie a unei societăţi
primitive, apar şi alte diferenţieri de limbaj:
*vînătorii(au concepţie determinată de modul de a-şi
procura hrana)asta se observă în colindele
româneşti(victima dă sfaturi cum să fie utilizată
carnea,pielea,oasele,etc.)
*păstorii şi agricultorii cu meşeşugarii(limbajul lor se
transmite uşor,de cele mai multe ori prin metaforă.
Ex: un instrument numit,,capră,,-punctul de plecare a fost
animalul.
,,o lucrare bine închegată,,-de la lapte care se încheagă
prin excelenţă
În oricare dintre tipurile primitive există şi un limbaj
poetic.El poate fi ca la vechii greci,o prelungire a
limbajului mitic(în psalmii biblici sau al celei din Iliada).
Această ipoteză este valabilă şi pentru limba română,dar
trebuie adaptată la împrejurările vieţii noastre social-
culturale.
Nimeni nu poate spune ce vechime are Mioriţa, cînd ar
trebui plasată plasată compunerea unor colinde,cînd s-au
constituit structurile oraţiilor de nuntă,sau ce vechime au
unele descîntece,dar ele sînt anterioere apariţiilor
primelor texte scrise în româneste.
De la apariţia primelor texte scrise în româneşte au trecut
trei secole pînă la descoperirea artei în limbajul popular al
producţiilor folclorice.Dogmatismul religios a împedicat
legătura dintre scrisul oficial şi producţia literar populară.
Drumul anevoios al evoluţiei stilistice a fost în cazul
culturii româneşti şi mai greu de parcurs.
Apariţia stilurilor în limba scrisă şi evoluţia lor nu au loc
printr-un proces rectiliniu.
Limbajejele populare ca unităţi de limbă legate de
ocupaţiile
Şi de cultura diverselor grupuri de oameni pătrund sporadic
în secolul al XVI-lea,al XVII-lea( se constată o tendinţă de
exprimare savantă).
Fragmente de oratorie retorică se află şi în cazaniile din
sec. al XVI-lea,în ,,Cartea cu învăţătură,, tipărită de Coresi
la 1581.
Ex:,, O,ce văm face atunce,fraţilor,cînd nu fa fi să stea
derept pentru tine,nici-ţ va ajuta,nici tată-tău,nici muma?...,,
şi în legendele apocrife,din acelaşi timp.
Primele texte traduse sînt monotone şi au o sintaxă
greoaie ,imita originale slavone,care nu mai aveau legătură
cu limba vie,serveau doar la cancelarii şi în slujba
bisericească.
Posibilitatea de a traduce textele religioase în limba
română era foarte mică,prin însăşi nepotrivirea dintre
ideomul livresc şi româna în plină evoluţie şi teama de
eroridogmatice transmisă tuturor ortodocşilor.
Mai uşor se rezolvau lucrurile cu predosloviile(o pledoarie
teoretică în favoarea cunoaşterii evangheliilor prin
traducerea lor în limba română).
Cerinţele acestea duceau la alt mod de utilizare a limbii.
Impunea respectarea cîtorva condiţii minimale:
*Care sînt părţile?
*În ce constă obiectul actului?
*Cine serveşte ca martori?
*În ce condiţii se efectuează tanzacţia?
*În faţa cărei instanţe s-a încheiat actul?
*Cine garantează autenticitatea?(prin semnătură,sau alt
mod).
Este evident că actele şi documentele emanate de o
instanţă sau alta au stilul lor.
Am stabilit că în limba scrisă din secolul al XVI-lea existau
stilurişi că se manifestau timid,tendinţe diferenţiere chiar
în interiorul unor texte.
Mărcile stilistice ale limbii române au evaluat şi ele.
Orice stil se caracterizează prin trei elemente componente:

* Prin terminologie

*Prin modul de construire a frazei

*Prin modul de compunere a textelor

Perioadele de evoluţie
Din punct de vedere a stilurilor,limba română are o istorie
diferită de cea a evoluţiei sale în genere.
Operele cronicarilor rămîn în afara circuitului cultural.
Poezia ar fi cîştigat enorm dacă Ţiganiada ar fi apărut în
primii ani ai secolului al XIX-lea,atunci cînd era bună de
tipărit,nu cu şase decenii mai tîrziu.
Asemenea accidente nu pot fi pierdute din vedere, prin ele
se explică de ce pe la jumătatea secolului trecut s-a produs
un fel de încălcare a perioadelor de evoluţie.
Acţiunea şcolii Ardelene este de a crea o limbă a culturii
moderne şi a pus problema în faţa întregii intelectualităţi
româneşti.
,,Relatinizarea,, limbii române era în fond mijlocul prin care
se căuta cultivarea ei.

Epoca de modernizare a stilurilor ar trebui plasată în jurul

Anului 1780,data apariţiei gramaticii lui Micu şi Şincai.

O altă versiune spune să adoptăm, în speţă primele

decenii ale secolului al XIX-lea.
În timpul lor se produce :
-transformarea poeziei şi a prozei
-se instituie un limbaj politic nou
-se cultivă cuvîntarea politică
-se schiţează primele structuri ale viitorului limbaj
ştiinţific.

Perioada anterioară trebuie cuprinsă între secolul al XVI-

lea şi începutul modernizării,pentru că se are în vedere în
primul rînd limba scrisă.
 Evoluţia stilistică între secolul al XVI-lea şi
începutul secolului al XIX-lea

Există două straturi de cultură lingvistică:

*savant-se manifestă în tipărituri
*popular-se manifestă exclusiv în manuscrise
Pînă către sec. al XVII-lea,stratul savant cuprinde
tipăriturile bisericeşti şi juridico-bisericeşti. La 1689,la Iaşi
se tipăreşte o carte,dezbate o temă cu implicaţii filosofice:
,,fortuna labilis,,.Autorul ei,Dimitrie Cantemir o intitulează ,,
Divanul sau gîlceava înţeleptului cu lumea,,( el vrea să dea
exemplu,de cum ar trebui să fie scrisă o carte de un
adevărat om de cultură).
Într-un chip asemănător îşi scria cronica şi Miron Costin,iar
în Munteniea Constantin Cantacuzino,redactînd ,, Istoria
Ţării Româneşti,,
Nu rămîne în umbră nici ,,Istoria ieroglifică,, a lui D.Cantemir
 Intemeierea tipografiilor în ţările româneşti, cît şi sprijinul
lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, au contribuit la
răspîndirea scrierilor în limba româna.
Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche,
Miron Costin si Ion Neculce) şi ale celor munteni (Stolnicul
Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu), la care se
adaugă contribuţia erudite a lui Dimitrie Cantemir, se
constată o noua linie de dezvoltare în istoria românei
literare. Cronicari iau in discutie originile romanice ale
poporului si ale limbii romane, rup, in mare masura, cu
traditia textelor religioase si valorifica elementele limbii
vii, vorbite. Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin
împrumuturi savante din alte limbi, cronicarii realizează în
acelaşi timp, remarcabile progrese în arta compozitiei
literare.
Continuatorul lui Ureche, Miron Costin, încearcă, în Letopiseţul
Ţarii Moldovei (1595-1661) şi în De neamul Moldovenilor să
găsească o modalitate de expresie literară limbii
româneşti. Prezenţa elementelor savante din limbă şi stilul
lui Miron Costin se explică, în primul rînd, prin influenţa modelelor
latine .
 În dezvoltarea românei literare, sec. XIX este perioada în care
se accentuează procesul de unificare a normelor.
Începînd din cel de-al IV-lea deceniu al sec. XIX se fac încercări
de rezolvare a problemelor fundamentale ale evoluţiei limbii literare
şi, în primul rînd, încercari de codificare a ei.
Dupa 1830 şi pîna în jur de 1860 se introduce în limba literară
un mare numar de termeni neologici (aparitia primelor dicţionare de
neologisme constituie un indiciu al pătrunderii şi răspîndirii unor
asemenea împrumuturi); presa contribuie şi ea la modernizarea
lexicului, prin împrumuturi de origine latino-romanică.
Datorită contribuţiei unor scriitori şi oameni de cultura ca: I,
Heliade - Radulescu, M. Kogalniceanu, Al. Russo, C. Negruzzi, V.
Alexandri, se valorifica artistic elemente ale producţiilor folclorice
ai alea scrierilor vechi, iar limba vorbita a poporului devine baza de
dezvoltare a exprimarii literar-artistice.
Dar sec. XIX este, în primul rînd, secolul marilor noştri clasici
(Eminescu, Creangă, Caragiale); în a doua jumatate a lui, literatura
artistică ia o deosebita dezvoltare, fapt care a contribuit la
îmbogatirea şi perfectionarea limbii litarare.
 Limbajul teologico-filosofic
Obligaţia principală a limbajului teologico-filosofic este
exegeneza textului biblic.
Cazania sau tîlcul evangheliei explică omului ce trebuie
să înţeleagă din textul sacru şi cum să se comporte în
viaţă.
Predica îmbină interpretarea cu un didacticism religios şi
cîte odată cu aluzii polemice de condamnare a încălcărilor
moralei creştine.
Preotul poate să citească o cazanie,s-o ia ca exemplu şi
s-o adapteze la poporenii săi,neîndepărtîndu-se prea mult
de ideile textului.
O cazanie se deschide mai totdeauna cu:
- o captatio, care constă din punerea în evidenţă a sensului
moral sau teologico-moral al evangheliei.
- exegeza,tîlcul,o decodare alegorică a textului evanghelic
- sfaturile,care decurg din aplicarea învăţăturii la
atitudinile spirituale şi actele din viaţa de toate zilele.
Cu Antim Ivireanu genul,,predică,, face un mare pas înainte
la începutul secolului al XVIII-lea,fiindcă mitropolitul
muntean este un desăvîrşit cunoscător al retoricii, un poet şi
un polemist incontestabil.
El îngăduie imaginaţiei să concretizeze şi chiar să
dramatizeze unele elemente din textul evanghelic.
Ex:,,Şi iată cutremur mare se făcu în mare.Mi se pare ca cînd
aş vedea înaintea ochilor mei chipul ei,de toate părţile să
sufle vînturi mari,să se strîngă împrejurul vîntului norii negri
şi deşi…’’.
Mai aproape de registrul filosofic decît de cel teologic este
scrisul lui D.Cantemir în Divanul.(descoperim nu numai
calităţile dialogului bine condus ,o bogăţie este
întrebuinţarea termenilor nou introduşi de autor din greacă
sau latină în textul său.
E fără îndoială de necontestat că simetria construirii
frazei,multe inversiuni retorice reuşite,cursivitatea expunerii
fac din scrisul lui Cantemir în domeniul teologico-filoyofic o
mare reuşită a limbii române la sfirşitul sec. al XVIII-lea.
El are calităţi care ne trimit cu gîndul la Kogălniceanu
Bălcescu,Odobescu.

Limbajul în discuţîe ia o cale diferită ca expresie a teologiei

şi alta pentru domeniu filozofic propriu-zis.Deşi el cultivă în
continuare fraza dezvoltată,care nu se va elibera de oratoria
religioasă,va continua să utilizeze imagistica din retorica
predicatorilor renumiţi ai bisericii.
Merită să subliniem acţiunea de schimbare a lexicului
încercată de Veniamin Costache care,în prefaţa
Liturghierului publicat la Iaşi în 1834,scriea în legătură cu
această,, îndreptare’’:
Ex:,,Aseminea îndreptare ne-am sîrguit a face şi în cuvinte
introducînd adevărate româneşti,în locul celor străine precum:
Blagoslovenie-binecuvîntare,tres toe-trisfinţită cîntare,
pravoslavnic-drept măritoriu,oglaşenic-chemat,predsfe stelnă-
înainte sfinţită, cădeşte-tămîiază,polas-briu, pogrebanie-
înmormîntare,cădelniţă- tămîitoare, dveră-uşă, utrenia-
rugăciunea mînecării,rucaviţe- mîncare,ş.a.
Unele sînt,după cum se vede:
• calcuri,(blagoslovenie-binecuvîntare)
• traduceri,(pogrebanie-înmormîntare)
• vechi cuvinte populare,(mînecare-dimineaţă)
Pentru cele de strictă specialitate,care nu se pot rosti
în în graiul românesc,el propune adoptarea din greacă,nu
din limbile slave,ca de exemplu:
Polieleu-cîntare peste rînd,pentru slăvirea unui sfînt
Litie- slujbă pentru obţinerea de roade bogate
Panahidă-parastas de 40 de zile
Proscomidie-momentul în care se sfinţeşte pîinea şi vinul
Doxologie-pentru slavoslovie
Evharistie-pentru pricistanii
Misterii-pentru taine.
Ceea ce arată,ca şi alte propuneri,că Veniamin
Costache este un adept moderat al latinismului.