Un bombardier american, salvat de un

vanator german in
Al Doilea Razboi Mondial
• O poveste incredibila din timpul World War II. Un bombardier
american, schilodit, este crutat de un avion de vanatoare german.
• In decembrie 1943, cand Germania era intens bombardata de aliati,
sublocotenentul Charlie Brown, impreuna cu echipajul sau, a primit
misiunea de a bombarda o fabrica de avioane din nordul tarii.

• Brown, pilot pe un bombardier B-17F Flying Fortress, poreclit Ye Olde

Pub, zbura la o altitudine de 8230 de metri, unde aerul este foarte rarefiat,
avand o temperatura de minus 60 de grade. Echipajul este protejat de frig
cu imbracaminte calduroasa, ghete incalzite si masti de oxigen.
Bombardierul cu 4 motoare avea la bord o incarcatura de 3630 kg. de
bombe.
• Brown, pilot pe un bombardier B-17F Flying Fortress, poreclit Ye Olde Pub,
zbura la o altitudine de 8230 de metri, unde aerul este foarte rarefiat,
avand o temperatura de minus 60 de grade. Echipajul este protejat de frig
cu imbracaminte calduroasa, ghete incalzite si masti de oxigen.
Bombardierul cu 4 motoare avea la bord o incarcatura de 3630 kg. de
bombe.
• Ajungand, deasupra Bremenului, Ye Olde Pub a intrat in tirul bateriilor
antiaerianei germane. A fost lovit motorul numarul doi si avariat motorul
numarul patru. Apoi, nu mai putin de 15 avioane de vanatoare germane s-
au napustit asupra avionului, trimitand o ploaie de gloante ce i-au ciuruit
fuselajul si i-au afectat zonele vitale, care, desi erau blindate, au fost grav
avariate. Mitraliorul din coada a fost ucis, patru membri a echipajulu au
fost raniti, iar Brown insusi a fost ranit la umarul drept.
• Ye Olde Pub a inceput sa piarda din inaltime, invartindu-se intr-o
spirala si cazand vertiginos spre pamant. Pilotii germani, crezand ca nu mai
este nici o sansa de scapare pentru bombardier, s-au indepartat. Intre
timp, Brown si copilotul au reusit sa redreseze avionul pe la 300 de metri
de sol si au luat cap compas Marea Nordului.
• Zburand pe deasupra unui aerodrom german au fost
vazuti de locotenentul Franz Stigler, pilot de vanatoare
Luftwaffe pe Messerschmitt BF-109, care a si decolat
pentru a-i urmari pe americani. Numai ca ceea ce a vazut i-
a taiat tot elanul si dorinta de agresiune. Avionul abia se
tara, daca se poate spune asa. Ye Olde Pub era intr-o stare
jalnica, fiind foarte grav avariat; partea frontala a cabinei nu
mai exista iar in fuselaj se cascau niste gauri imense prin
care Stigler a putut vedea membri ai echipajului care
acordau primul ajutor ranitilor. A vazut mitraliorul din
coada care sangera abundent, astfel incat el nu a putut
deschide focul.
• Stigler s-a apropiat cu prudenta de bombardier, la o distanta de
aproximativ 6 metri, si i-a transmis prin semne lui Brown ca trebuie sa se
intoarca pentru a ateriza in Germania si sa se preda. Dar nu a primit nici
un raspuns.
• Dupa care i-a comunicat lui Brown, tot prin semne, ca nu sunt sanse sa
ajunga in Anglia si ca cel mai bine ar fi sa se indrepte spre Suedia.
Americanului nu-i venea sa creada cea ce vedea! Stigler a escortat
bombardierul pana la Marea Nordului, tinand atacatorii la distanta, dupa
care a salutat si facut calea intoarsa.
• Aventura lui Ye Olde Pub a ramas secreta. Stigler nu a vorbit fiindca ar
fi ajuns in fata Curtii Martiale. El si-a continuat misiunile de lupta in cadrul
Luftwaffe pana la sfarsitul razboiului, devenind unul dintre primii piloti din
lume pe avionul cu reactie Messerschmitt Me-262. Din cei 28.000 de piloti
germani au supravetuit doar 1.300, printre care si Stigler.
• Dupa razboi Charlie Brown s-a intors acasa, in West Virginia. In 1949 a
reintrat in US Air Force si a ramas in serviciu pana in 1965, dupa care a
devenit ofiter in cadrul Departamentului de Stat unde a activat pana in
1972. Stigler a emigrat in Canada in 1953 si a devenit om de afaceri.
• In 1986, la o reuniune a pilotilor care au luptat in WW II, Charlie
Brown, colonel in retragere, a fost intrebat daca in timpul luptelor aeriene
a avut o misiune pe care nu o poate uita. Si dupa un minut de gandire
Brown a depanat intreaga poveste. Atunci s-a gandit ca ar trebui sa-l
gaseasca pe Stigler, omul care i-a crutat viata si pe cea a echipajului de pe
bombardierul B-17F Ye Oldie Pub. Dupa patru ani de cautari, pe cai
oficiale, fara niciun rezultat, Brown a scris o scrisoare care a fost publicata
intr-un Buletin al Asociatiei Pilotilor care au luptat in WW II.
• La cateva luni, Brown a primit o scrisoare de la Stigler. Si astfel cei doi
sau reintalnit in 1990, dupa 47 de ani de la intalnirea lor din timpul
razboiului. Ei au ramas prieteni pana in 2008 cand au murit amandoi, la o
distanta de cateva luni unul de altul. O poveste incredibila adevarata care
descrie un eveniment uimitor din viata a doi oameni dusmani de moarte
fara voia lor si care dupa mai bine de 40 de ani au devenit ca fratii.
• Aceasta intamplare uimitoare are loc in 20 decembrie 1943 cu 4 zile
inainte de Craciun.
Irena Sendler, femeia care a salvat
peste 2.500 de copii evrei
• Irena Sendler ( Irena Krzyżanowska), s-a născut în ziua de 15
februarie 1910, în familia doctorului Stanislaw Krzyzanowski, în
capitala poleneză Varşovia. După moartea doctorului, comunitatea
evreiască din Varşovia s-a oferit să-i plătească tinerei Irena toate
studiile, dar \urmand principiile tatalui ei, s-a opus sistematic
tendinţelor sociale anti-evreieşti prezente încă dinainte de Război,
motiv pentru care a şi fost suspendată din Universitatea din
Varşovia timp de trei ani de zile.
• In vremea ocupaţiei germane a Poloniei, Irena Sendler a trăit în
Varşovia. Cu mult dinainte de anul 1939, când germanii au invadat
Polonia, ea începuse să ii ajute pe evrei. Susţinută de alte câteva
persoane de încredere, a creat mai bine de 3.000 de acte false
pentru a salva de la holocaust mai multe familii. Ajutorarea evreilor
era o fapta extrem de grava și pedepsită cu moartea.
• Ca angajată a Sectorului Naţional de Asistenţă Socială, Irena deţinea un
permis special în baza căruia putea să intre legal in ghetoul din Varsovia (locul
unde erau concentraţi toţi evreii), spre a depista eventualele cazuri de tifos şi fiind
de etnie germană, ea a primit şi permisiunea să lucreze in lagarul de concentrare,
ca si croitoreasca sau femeie de servici. Sistematic si pe ascuns, a scos din ghetou
între anii 1939 şi 1945 aproximativ 2.500 de copii evrei, ascunzandu-i în cutii, valize
şi in geamantane. Odata scoşi din ghetou, copiilor li se întocmeau acte false şi erau
plasați in diverse familii sau ascunși în mănăstiri și orfelinate.
• În anul 1943, Irena a fost prinsă de nazişti şi torturată vreme indelungată
pentru a spune locaţiile copiilor evrei. Refuzând orice modalitate de comunicare,
Irena a fost condamnată la moarte. In drum spre locul de execuţie, câţiva aliaţi din
mișcarea Zegota au reusit să îi mituiasca pe militarii nazişti care o însoţeau pe
Irena. Cei ce urmau să o execute au lasat-o intr-o pădure, în stare de inconştienţă,
având mainile și picioarele rupte, cu convingerea că nu avea sanse prea mari să
supravieţuiască. Buletinul oficial de știri anunţa moartea Irenei Sendler dar cei care
au reușit să-i mituiască pe soldaţii naziști au luat-o pe Irena din pădure și au
adăpostit-o până când și-a revenit de pe urma torturii.
• In anul 2003, papa Ioan Paul al II-lea i-a trimis Irenei Sendler o
scrisoare personală, apreciindu-i eforturile făcute în vremea celui de-al
Doilea Razboi Mondial iar în data de 10 octombrie 2003, Sendler a fost
onorată cu "Ordinul Vulturului Alb", cea mai înaltă decoraţie civila
poloneză şi cu Premiul Jan Karski, "Pentru Curaj şi Inima", dăruit de
Centrul Cultural Polonez din Washington. In 2007, la vârsta de 97 de ani, a
fost onorată de Senatul Poloniei şi a fost nominalizată la premiile Nobel
pentru Pace.
• Irena Sendler a murit în Varșovia, în ziua de 12 mai 2008, declarând
lumii: "Fiecare copil salvat cu ajutorul meu este o implinire a rostului meu
pe Pamant, nu un titlu de glorie."
 Eroi de razboi Edith Cavell
infirmiera executata de germani

• La 12 octombrie, se împlinește un veac de la execuția lui Edith

Cavell, o infirmieră britanică activă în Belgia în timpul Primului Război
Mondial. Ea a ajuns în fața plutonului de execuție din cauza rolului său în
operațiunea de evadare a unor prizonieri Aliați.
• Născută în data de 4 decembrie 1865, Edith Cavell a
devenit infirmieră la vârsta de 20 de ani. S-a mutat în Belgia
în 1907, când a început să lucreze la Institutul Berkendael,
unde a avut un rol foarte important în modernizarea
serviciilor medicale belgiene. În 1914, după izbucnirea
războiului și ocupația germană, Cavell s-a alăturat Crucii
Roșii, iar Instititul Berkendael s-a transformat în spital
dedicat soldaților răniți.
• La momentul izbucnirii războiului, Edith Cavell se afla
înapoi în Anglia, unde o vizita pe mama ei. A decis să se
întoarcă în Belgia, simțind că acolo era mai mare nevoie de
munca ei ca infirmieră. În plus, simțea că era de datoria ei
să rămână acolo, în Belgia ocupată, decât în Anglia.
• Spitalul la care lucra s-a transformat în spital al Crucii Roșii,
unde erau tratați soldații răniți, indiferent de naționalitate. Când aici
a sosit un grup de soldați britanici care fuseseră separați de
camarazii lor, infirmiera s-a confruntat cu o mare dilemă:dacă îi
ajuta, atunci risca însăși soarta Crucii Roșii, care trebuia să rămână
neutră neutră, și-i putea pune în pericol pe cei care lucrau alături de
ea. Dacă nu-i ajuta, atunci soldații riscau să fie executați.
• Edith a decis, în cele din urmă, să-i ajute pe soldați, fiind
conștientă de faptul că, prin acest gest, își punea ea însăși viața în
pericol. A decis apoi să se alăture unei mișcări de rezistență și a
ajutat peste 200 de soldați Aliați să se refugieze dincolo de graniță,
în Olanda neutră. Când rețeaua a fost trădată de cineva din interior,
Edith Cavell a fost arestată.
• Ținută la izolare timp de nouă săptămâni, Cavell și-a recunoscut
în cele din urmă vina, iar mărturisirea ei a fost folosită pentru
organizarea procesului. Alături de complicele său belgian, Philippe
Baucq, Cavell a fost declarată vinovată și condamnată la moarte.
• Ea a fost executată în data de 12 octombrie 1915, la Bruxelles,
în pofida protestelor venite din alte țări. Moartea ei a fost intens
folosită în propagandă antigermană ca dovadă a brutalității
nemților. Edith Cavell n-ar fi vrut însă ca moartea să o transforme în
martir:pentru ea, gesturile care o aduseseră în fața plutonului de
execuție nu fuseseră o dovadă de patriotism, ci acte umanitare,
născute din credința ei. De aceea, în ajunul execuției, ea spusese că
„m-am așteptat la sentință și cred că a fost justă. Cum stau acum în
fața lui Dumnezeu și a eternității, îmi dau seama că patriotismul nu
este ajuns;nu trebuie să dau dovadă de ură sau amărăciune față de
nimeni.” Edith Cavell a murit, așadar, împăcată cu soarta ei, cu
credința că își făcuse datoria.
 Povestea eroului fara arma din al doilea razboi
mondial, 75 de camarazi salvati de un singur om
intr-0 noapte

• Desmond Doss este numele unui erou de război american care,

în Al Doilea Război Mondial, a salvat, în bătaia puştii, 75 de camarazi
în lupta de pe insula japoneză Okinawa. Fapta sa este cu atât mai
admirabilă cu cât el, datorită credinţei sale, a luptat pe front, ca
medic militar, fără să atingă vreo armă. Povestea sa a fost ecranizată
de Mel Gibson în filmul „Hacksaw Ridge“, apărut în noiembrie, anul
trecut, şi a luat două Oscaruri.
• ”Doamne, ajută-mă să mai salvez încă unul! Încă unul!”, sunt
cuvintele lui Desmond Doss, un american care şi-a slujit ţara în AL II-
lea Răboi Mondial fără să pună mâna pe armă. În mai 1945 a salvat
75 de soldaţi militari răniţi de japonezi la Okinawa. Gestul său i-a
impresionat nu doar camarazii săi aflaţi pe front cu el, care iniţial l-
au ridiculizat pentru credinţele sale, ci şi pe cei de acasă. La
întoarcere şi după ce rănile de pe front s-au vindecat, Desmond
Doss a primit Medalia de Onoare, cea mai mare distincţie militară
americană, din partea preşedintelui Truman. Oricât de incredibil
sună, Doss a refuzat să folosească o armă datorită credinţei sale -
adventist de ziua a şaptea, rămând în istorie drept primul
contestator de conştiinţă din armata americană care câştigă
Medalia de onoare.
• Doss a murit în martie 2006, la vârsta de 87 de ani, iar la zece
ani distanţă i s-a mai îndeplinit un vis: acela de a transmite lumii
povestea sa prin intermediul unui film în care să fie clar explicate
principiile sale de viaţă şi să joace o influenţă pozitivă asupra
tinerilor, scrie pe desmonddoss.com. În imaginile înregistrate
rămase cu Desmond Doss - secvenţe din ele apar şi la finalul
filmului Hacksaw Ridge - , acesta povesteşte că, tânăr fiind, se uita
la poza lui Cain şi Abel, cei doi fraţi, şi nu înţelegea de ce unul l-a
ucis pe celălalt. Mai spune că el va salva vieţi. Desmond s-a născut
în Lynchburg, din statul Virginia, în familia unui tâmplar crescut şi
educat în cultul adventiştilor de ziua a şaptea, cult ce nu acceptă
violenţa ca soluţie de rezolvare a problemelor şi care nu foloseşte
arme de niciun fel.
 Dan Vizanty, pilotul legendar care a bagat
spaima în aviatorii americani si sovietici în cel
de-Al Doilea Razboi Mondial

Atacul-surpiza de la ora 8 dimineata

• În dimineaţa zilei de 10 iunie 1944, de la baza aeriană din Foggia

(Italia) au plecat Grupurile de vânătoare 1 şi 82 din Forţa a 15-a aeriană de
vânătoare a Statelor Unite ale Americii. Erau 100 de avioane de vânătoare
Lightning P-38 care aveau o singură ţintă: baza de la Popeşti-Leordeni, care
îi împiedica să bombardeze în voie rafinăriile din zona Ploieştiului,
principala sursă de combustibil a armatei naziste. De obicei, atacau seara
sau noaptea. De această dată, au schimbat planul. La 8 dimineaţa, au
încercat un atac-surpriză. Baza din apropierea Bucureştiului era apărată
doar de oamenii lui Vizanty din Grupul 6 de vânătoare, ce avea în
componenţă escadrilele 59, 61 şi 62. Doar 36 de avioane IAR-80 contra
celor 100 americane.
• Vizanty descrie acest atac, în 1982, în revista franceză „Pionniers“.
Printr-un miracol, cum recunoaşte şi el, avioanele americane au fost
văzute pe radar de o santinelă aflată în postul de comandă şi care a dat
imediat alarma. Avioanele româneşti s-au ridicat pe cer în câteva
minute. Grupul, alcătuit din trei escadrile de câte 12 avioane, a fost
mobilizat de Vizanty cu o precizie matematică. Datorită disciplinei
piloţilor români, americanii au fost, de fapt, cei surprinşi. „Tocmai
intrasem în birou să-mi parcurg corespondenţa când... alarmă!?... La
ora 8.00?! Surprins pentru moment de ora neobişnuită, îmi iau pistolul
de alarmă, ies repede şi lansez racheta verde prin care dau unităţilor
mele ordinul de decolare imediată. Am decolat după ultima patrulă şi,
tăind traiectoria formaţiei, ne-am situat în fruntea ei, continuând să
luăm altitudine“, a povestit Dan Vizanty, în revista „Pionniers“. Fără să
stea prea mult pe gânduri, Vizanty şi grupul său de aviatori, deşi în
inferioritate numerică, au tăbărât peste Lightningurile americane. Ceea
ce a urmat a fost desprins parcă din epopeile cinematografice
hollywoodiene. Doar 36 de avioane IAR-80 au distrus o mare parte din
flota americană de 100 de avioane de vânătoare.
 Indieni deasupra cuibului

• „Mă aflam la 1.500 de metri altitudine în fruntea formaţiei şi am

auzit codificat în cască: «Atenţie, Paris! Atenţie, Paris! Indieni
deasupra cuibului!“. Am recunoscut îndată vocea lui Traian Gavriliu,
şeful Biroului Operaţii al Aerodromului Popeşti-Leordeni, care mă
anunţa astfel că avioanele de vânătoare se îndreptau spre
aerodrom. Atunci, privind peste bord, văd val după val, la foarte
joasă altitudine, formaţiuni de Lightning P-38.
• Imediat şi fără ezitare, ordon prin radio: «Paris către Paris: 1, 2,
3, atacăm, urmaţi-mă!»“, relata Vizanty, la aproape 40 de ani de la
evenimentele de pe 10 iunie 1944.
• Într-o fracţiune de secundă, situaţia s-a răsturnat radical. După
primul atac, în învălmăşeala care a urmat, principala preocupare a
piloţilor români a fost să evite ciocnirile în vârtejul în care, în fiecare
clipă, se aflau faţă în faţă cu avioanele americane, încrucişându-se
cu viteze uimitoare.
• „Înmărmuriţi, toţi cei de la sol au fost spectatorii şi martorii acelei
lupte sângeroase, în lumina orbitoare a soarelui de vară, în
zgomotul exploziilor, în ţăcănitul asurzitor al mitralierelor, în urletul
fantastic al motoarelor, în timp ce, pretutindeni, se înălţau spre cer
volutele de fum ale avioanelor doborâte ce ardeau“, descria
confruntarea Dan Vizanty în revista „Pionniers“.
 A SCAPAT CA PRINTR-UN MIRACOL

• Glorioasa bătălie aviatică a piloţilor români a durat 12 minute. În acest

timp, cele 36 de IAR-80 româneşti au doborât, după cifrele oficiale, 24 de
Lightninguri P-38, iar după relatările celor de la sol, peste 50 de avioane de
vânătoare americane. Celelalte au fost puse pe fugă sau puternic avariate
de eroii Grupului 6.
• Dan Vizanty ar fi doborât personal 3 avioane şi ar fi lovit şi avariat grav
alte 10. De altfel, pilotul român a dat un exemplu întregului grup,
aruncându-se în mijlocul avioanelor americane şi mitraliindu-le. A
supravieţuit printr-un miracol, după ce un proiectil de 13,2 milimetri a
străbătut carlinga aeronavei sale şi a ieşit prin spatele avionului. Doar o
manevră genială a făcut ca Vizanty să scape.
• Grupul lui a pierdut în confruntarea de la 10 iunie doar trei aviatori, cei
mai buni, după cum îi cataloga acesta. „Ceea ce au făcut cei din grupul lui
Vizanty şi Vizanty personal a fost uimitor. Americanilor greu le-a venit să
creadă că o mână de IAR-80 le-a distrus două grupuri de avioane Lightning
P-38 cu fuselaj dublu. Prima dată, i-au creditat pe nemţi, dar apoi şi-au dat
seama că, de fapt, cei care i-au distrus erau românii Grupului 6 de
vânătoare. A fost un miracol şi supravieţuirea lui Vizanty, care a atacat direct
avionul de comandă american şi l-a doborât. Cu toate acestea, cum numai
un as al aerului putea să facă, a redresat avionul şi a condus victorios
grupul înapoi la bază“, ne-a spus Gică Mariţanu, fost medic militar şi
pasionat de aviaţia militară şi de cariera lui Vizanty.