Animale din

agroecosisteme
Realizat:Capșa Oxana
Omul,prin îndeletnicirile sale agricole cotidiene,a valirificat o bună parte din habitatele naturale ale
animalelor,trasformându-le în sisteme artificiale,numite agroecosisteme.Acestea,prin monoculturile
sale (grâu,porumb etc) caracterizate de surse nutritive abundente,au devenit extrem de atractive
pentru o varietate intreagă de animale,care,treptat,au colonizat aceste sisteme artificiale create de
om.Primii colonizatori au fost,desigur,insectele fitofage-ploșnițele,cărăbușii,forfecarii ș.a.,urmate de
reprezentanții altor clase de nevertebrate (viermii,moluștele ș.a.).Animalele fitofage au atras după
sine prădătorii lor-păsările insectivore (sfrânciocii,mierlele,silviile,pițigoii)dar și pe cele fitofage
(care se hrăneau cu semințe,boabe,fructe,nuci etc.) și omnivore-
porumbeii,graurii,ciorile,vrăbiile,gaițele,stâncuțele,cristeii-de-câmp ș.a.Alături de păsări au apărut și
mamiferele fitofage specializate în consumul diferitor părți ale culturilor agricole
(hârciogii,popândăii,șoarecii,iepurii,veverițele),iar unele dintre ele s-au specializat în consumul
părților vegetale subterane (orbeții) sau a nevertebratelor din sol (cârtițele).Diversitatea înaltă de
animale ierbivore din agroecosisteme a favorizat aparișia prădătorilor superiori-a păsărilor răpitoare
de noapte (bufnișele,ciufii,cucuvelele) și de zi (șoaricarii,vulturii,uliii,vindereii),a unor prădători
specializați din rândul amfibienilor (broștele-râioase,broasca-săpătoare-brună) sau a nevertebratelor
(tarantula,călugărița comună),dar și a animalelor detritofage (viermii,insectele și lavrele lor) care se
hrănesc cu resturile plantelor și animalelor moarte.Această faună caracteristică,cu unele mici
excepții,are o acțiune benefică asupra productivității și stabilității ecosistemelor create de
om,contrubuind în mod esențial la menținerea unui anumit raport numeric dintre componentele ei vii-
monocultură,pe de o parte ,și consumatorii de diferite grade (primarii,secundari,terțiali)-pe de altă
parte.
Lethrus apterus-Forfecar
Descriere. Adultul are corpul masiv, negru mat, de 18 –22 mm lungime.
Capul este mare, cu antenele maciucate si mandibulele puternice. Pronotul
este mai lat decat lung. Elitrele sunt scurte si sudate pe linia de sutura, iar
aripile posterioare lipsesc. Picioarele sunt prevazute cu trei dinti puternici,
conformate pentru sapat. Larva, oligopoda de tip scarabeiform, la completa
dezvoltare are lungimea de 28 – 38 mm. Capul este brun, iar corpul alb-
galbui, putin curbat (Figura 4).
Biologie si ecologie. Forfecarul are o singura generatie pe an si ierneaza
ca adult in galerii in sol, la 50 – 70 cm adancime.
Pe la mijlocul lunii aprilie, adultii apar si incep sa-si construiasca
galerii noi, de obicei in terenuri grele, intelenite. Galeriile cu diametrul de 1,5
– 1,8 cm si lungimea de 50 –70 cm, sunt mai intai oblice (10 – 15 cm), apoi
verticale (30 – 40 cm) si apoi iarasi oblice ( 10 – 20 cm).
La inceputul lunii mai are loc imperecherea si ambele sexe locuiesc in
galeria femelei, unde, in portiunea inferioara, sapa lateral pana la 12 alveole
ovoidale, de 3-4 cm lungime, in care sunt aduse apoi frunze si lastari si
transformate in cocoloase.
In fiecare loja femela depune cate un ou, din care dupa 6 –12 zile apare
larva.
Pieris brossicae-Albinuța verzei
Fluturele alb al verzei: anvergura aripilor este de până la 60
mm; aripile sunt de culoare alb — crem, iar cele anterioare
au vârfurile şi alte câteva pete negre; pe cap este inserată o
pereche de antene, ce prezintă la capăt un bulb ca o
măciucă; larvele de aproximativ 40 mm lungime, sunt
acoperite de peri, au o culoare galben — gri şi sunt
prevăzute cu nişte pete negre şi nişte dungi longitudinale
galbene; pupele au o coloraţie pătată, verzuie şi neagră;
ouăle, care sunt fusiforme şi striate, sunt depuse în grupe
de până la 50 de bucăţi. Aceşti fluturi sunt răspândiţi în
toate regiunile dintre Africa de nord şi Scandinavia şi
trăiesc aproape peste tot unde găsesc plantele cu care se
hrănesc (cele din familia muştarului – Brassicaceae şi
specii de varză). Pot fi întâlnite în special pe plantele
vărzoase, de unde li se trage şi numele. In acest sens
fluturii apar pe condurul doamnei (călţunaş), rapiţă, hrean,
ridichii, rucola şi alte specii de plante vărzoase.
Lycosa tarantula-Tarantulă
este specia inițial cunoscută sub numele de tarantula , un nume care în prezent se referă în
mod obișnuit la păianjenii dintr-o altă familie în întregime, Theraphosidae . Acum ar putea
fi mai bine numit păianjenul de lupi tarantule , fiind înfamilia păianjenilor de lup ,
Lycosidae.Acești păianjeni sunt destul de mari, femelele fiind la fel de mare ca 30 mm
(1,18 in) lungime a corpului și masculii aproximativ 19 mm (0,75 inch). La fel ca și în
cazul altor păianjeni de lupi, sacul de mătase care conține peste 100 de ouă este atașat de
spinnerele mamei și apoi după ce acestea se deschid, păianjenii urcă pe abdomenul mamei
lor și se plimbă cu ea de ceva timp până când sunt suficient de maturi pentru a supraviețui
propriile lor.(Imaginea care însoțește acest articol arată că o mamă își transporta puii
mari.) După părăsirea protecției mamei lor, păianjenii tineri se dispersează și se sapă.
Femelele trăiesc în năvăliile lor toată viața lor, cu excepția călătoriilor nocturne care
capturează prada,dar bărbații maturi părăsesc protecția urzelilor și se rătăcesc în căutarea
partenerilor. Masculii pot trăi timp de 2 ani. Femelele pot trăi timp de 4 ani sau mai mult.
Multe întâlniri sexuale (aproximativ o treime, în funcție de un studiu) se termină în
feminin, în schimb , canibalizând bărbatul . În timpul iernii, acești păianjeni hibernează în
urmele lor. Ele sunt o specie nocturnă și, în general, se ascund la gura puilor care așteaptă
prada, astfel încât este puțin probabil ca oamenii să-i întâlnească. Spre deosebire de
(Salticidae păianjeni sărituri ), care pot prezenta curiozitate cu privire la om și poate fi
conținut să rătăcească în jurul valorii de pe o parte, The Lycosidae (lycosidae) au o
tendință foarte puternică de a fugi la abordarea oricărui animal de talie mare. Ei au o
viziune destul de bună, astfel încât un om probabil nu se poate apropia de ei nevăzuți, iar
capturarea lor este relativ dificilă deoarece acestea se mențin în mișcare și pot alerga
foarte repede. Când păianjenii de lup sunt corniți, nu arată nici o înclinație de a face
amenințări, mai puțin pentru a avansa pe mâna omului cu intenția de a mușca.
Corvus cornix-Cioară-grivă
Cioara grivă (Corvus cornix) este o pasăre
eurasiatică din genul ciorilor. Larg răspândită,
este de asemenea cunoscută local ca „cioara
scoțiană”, „cioara daneză”, și „corbie” sau
„cioara gri” în Irlanda. Se găsește în nordul,
estul și sud-estul Europei, precum și în unele
părți din Orientul Mijlociu. Are capul, gâtul și
coada negre, restul fiind cenușie.Ca și alte
corvide este omnivor și oportunist.
Asio otus-Ciuf-de-pădure
Ciuful de padure (Asio otus) este o pasăre răpitoare de noapte din familia bufnițelor
(Strigidae), ordinul strigiformelor (Strigiformes) , sedentară, răspândită în Europa, Asia,
Africa de Nord și America de Nord. Are o mărimea de 36 cm (între guguștiuc și
porumbel). Coloritul corpului pe spate este ruginiu-gălbui deschis cu desene cenușii și
brune, în formă de dungi subțiri, longitudinale; abdomenul roșiatic sau ruginiu-gălbui,
amestecată cu alb, cu dungi longitudinale. Ciocul este brun, iar picioarele galben-
ruginii. Urechile sunt înalte și întunecate, fața este înconjurată cu penaj galben, ochii
sunt mari și aurii. Trăiește în pâlcuri de păduri, câmp deschis, zone mlăștinoase, parcuri,
livezi, dumbrăvi. Cuibărește în pâlcurile de păduri folosind cuiburile vechi ale altor
păsări: ciori, coțofene sau cele de veveriță, rar pe pământ, la baza trunchiurilor sau în
iarba înaltă. Se hrănește cu șoareci în proporție de 90%, păsări mici. Duce viață
arboricolă nocturnă. Ziua nu vânează ci stă așezat lângă trunchiul vreunui arbore, în caz
de pericol înălțându-se și ridicându-și urechile. Strigă numai lângă cuib, unde se aude
un "hu-uu", dar și miorlăituri, plesnituri din aripi etc. Depune 4-6 ouă la intervale de 2
zile, începând din mijlocul lui martie până la începutul lui aprilie. Ouăle sunt scurt
eliptice, netede, cu pori fini, albe. Incubația durează 27-32 de zile. Clocitul este asigurat
numai de femelă. Are loc o clocire pe an, iar în condiții de hrană bogată și două. Puii
sunt nidicoli și sunt hrăniți de femelă cu hrana adusă de mascul.
În România și Republica Moldova trăiește subspecia Asio otus otus (Linnaeus, 1758),
fiind răspândită în ținuturile de joasă altitudine și stă tot timpul anului; în iernile aspre,
multe exemplare nordice se adaugă populațiilor noastre sau trec chiar mai spre sud,
iernând în sudul Africii și în sud-vestul Asiei.
Pica pica-Coțofană
Coțofana (Pica pica) este o specie de păsări din familia Corvidae.
Este răspândită în Eurasia, Africa de Nord și America de Nord.
Locul unde poate fi întâlnită cel mai frecvent este Europa. Din
cauza penajului său caracteristic, alb cu negru, este ușor
recunoscută chiar de cei care nu sunt foarte buni cunoscători de
păsări. În mitologia germană, coțofana era solul zeilor, sau era
considerată zeița morții „Hel”, iar în alte culturi europene fiind
considerată pasărea care este solul ce aduce nenoroc. Din cauza
faptului că fură mai ales lucrurile care lucesc era temută, fiind
considerată în evul mediu pasărea vrăjitoarelor sau a celor certați cu
legea. În Asia, în contrast cu Europa, era considerată aducătoare de
noroc și amerindienii o considerau un duh, prieten al oamenilor.
Crex crex-Cristel de câmp
Cristel de câmp (Crex crex), numit și cârstel de
câmp, este unul dintre cei mai comuni cârstei din
România.
E întâlnit în aproape toate zonele deschise aflate la
altitudini cuprinse între 0-1200 m.
Este o pasăre omnivoră, hrana sa constând în
majoritate nevertebrate (coleoptere, râme și moluște),
dar poate fi alcătuită și din cereale și plante înrudite,
trifoi și chiar fructe sau vertebrate mici.
Duce o viață ascunsă prin ierburi înalte, unde, și
cuibărește. Aceasta pasăre este protejata de lege.
Passer montanus-Vrabie-de-câmp
Vrabia de câmp (Passer montanus) este o pasăre de talie mică, din familia paseride (Passeridae)
răspândită în zona temperată a Europei și a Asiei. A fost introdusă și în Statele Unite și
Australia. Este o pasăre sedentară, dar unele populații sunt parțial migratoare, migrațiile fiind
pe distanțe scurte, uneori medii. Populațiile din nordul Europei coboară spre sudul Europei în
timpul iernii. În România și în Republica Moldova este o specie sedentară comună în regiunile
joase, urcând până în zonele mai înalte. În România mărimea populației este estimată la
1.400.000-2.800.000 de perechi cuibăritoare, iar în Republica Moldova la 200.000-300.000 de
perechi cuibăritoare. Cuibărește în parcuri, grădini, livezi și pâlcuri de arbori din terenuri
cultivate. Este comună în așezările rurale, unde găsește locuri potrivite pentru cuibărit, dar este
mai puțin legată de localități decât vrabia de casă, fiind întâlnită și în liziere de pădure.
Adeseori cuibărește în scorburi, găuri în maluri lutoase. Este o vrabie mică, frumoasă, sexele
practic nu pot fi distinse pe teren. Are o lungime de 14-15 cm și o greutate de 17-30 g. Atinge
în libertate longevitatea maximă de 13 ani și 1 lună. Are creștetul până la ceafă brun-ciocolatiu.
Regiunea auriculară și obrazul sunt albe cu o pată neagră ca o virgulă pe partea posterioară a
regiunii auriculare. Albul de pe obraz se extinde peste partea posterioară a gâtului, care capătă
un aspect de colier alb (întrerupt doar la nivelul cefei). Lorumul (frâul) și dunga de sub ochi
sunt negre. Părțile superioare brun-gălbui, mantaua cu striații longitudinale groase negre.
Vârfurile tectricelor supraalare mijlocii și mari sunt albe și formează două dungi transversale
albe pe aripă. Coada brun-cenușie. Baveta (bărbia și partea centrală a gâtlejului) este neagră.
Părțile inferioare alb-murdare, flancurile cu o nuanță brun-gălbuie. Juvenilul este asemănător
cu adultul, dar mai spălăcit. Este o specie monogamă. Își face cuib în diferite găuri din maluri
sau râpe, în puțuri părăsite, scorburi de copaci sau chiar în diferite crăpături sau orificii mai
mari din pereți stâncoși, în cuiburile berzelor, stârcilor cenușii, păsărilor răpitoare sau chiar în
arbori, sub acoperișul etc.
Turdus merula-Mierla
Mierla (Turdus merula) este o pasăre cântătoare care este răspândită în
Europa, Asia, Africa de Nord, Australia și Noua Zeelandă. Ea se hrănește
în special cu hrană de origine animală, dar consumă în funcție de anotimp
și unele fructe și semințe vegetale. Mierla este clasificată după culoarea
penajului sau după dimensiunea corpului.
Astfel se poate aminti „mierla neagră” (Turdus merula merula), la care
masculul are culoarea neagră ciocul galben și ochelari (inel în jurul
ochilor) portocalii.
În trecut mierla era o pasăre de pădure, însă începând cu secolul XIX prin
apariția parcurilor a început să trăiască prin grădini în apropierea omului.
Exemplarele de la noi sunt sedentare. În România, pot apărea în timpul
iernii exemplare din regiunile muntoase carpatine sau din zonele nordice
ale Europei. Populațiile care migrează ajung iarna în nordul Africii și sud-
vestul Asiei.
Talpa europaea-Cârtița
Cârtița (Talpa europaea), numită și sobol, este un mamifer insectivor din
familia talpide (Talpidae) adaptat la viața subterană, săpând în pământ
galerii care formează o rețea complicată care converg spre un culcuș
central. Pământul din galerii este scos la suprafață, unde formează
mușuroaiele caracteristice. Este răspândită în Europa, din Insulele
Britanice până la Munții Urali și Caucaz. Trăiește și în România și
Republica Moldova. Cârtițele trăiesc oriunde unde solul este adecvat, cu
conținut bogat în humus (în pădurile de foioase, de-a lungul râurilor,
mlaștinilor, șesurilor, în terenuri cultivate și în cele înțelenite, dar și în
zonele cu dune nisipoase, fixate). Are o lungime mică de 115-158 mm
(cap + trunchi) și o greutate de 47-100 g. Poate trăi 3-5 ani. Corpul este
cilindric și blana neagră catifelată; membrele anterioare sunt scurte, cu
gheare puternice, adaptate săpatului, iar capul este conic, cu bot alungit și
ochi foarte mici; pavilionul urechilor lipsește, iar mirosul și auzul sunt
foarte fine. Se hrănește mai ales cu râme, dar și cu insecte adulte și larvele
lor, moluște terestre, miriapode și furnici. Se împerechează o dată pe an în
aprilie-mai, gestația durează circa 4 săptămâni. Femela fată 3-7 pui golași.
Cârtița este folositoare prin distrugerea multor larve din sol, afânarea și
îmbunătățirea drenajului intern al apei.
Capreolus capreolus-Căprioară
Înălțimea la greabăn este între 65–75 cm iar lungimea
corporală poate varia între 95 și 135 cm.
La unele specii, dimorfismul sexual este foarte pronunțat:
Masculul, Capreolus capreolus L, numit căprior[3], are
dimensiuni mai mari decât femela și posedă coarne,
cântărind între 20 și 30 kg. A nu se confunda cu cerbul
(Cervus Elaphus L.), un animal înrudit, de dimensiuni
mult mai mari, care are greutatea cuprinsă între 180 și
300 kg. Longevitatea este apreciată la 12-15 ani.
Căprioara este vânată pentru blana sa de culoare roșie
brună sau roșie-căramizie, devenită cenușie pe timp de
iarnă
Orbetele
Spalacinele (Spalacinae) sau orbeții sunt o subfamilie de rozătoare adaptate
morfologic și fiziologic la viața subterană, cu trunchi cilindric, cap turtit
dorsoventral, cu urechi externe rudimentare, ochi ascunși sub piele și cu coadă
scurtă sau fără coadă. Picioarele pentadactile sunt aproape la fel de lungi, dar
cele anterioare sunt mai puternice. Subfamilia nu cuprinde decât genul Spalax,
răspândit în Europa, Asia și nordul Africii. Sunt rozătoare subterane foarte
specializate, care trăiesc permanent în galeriile pe care le fac rozând și
scurmând pământul cu picioarele dinainte. Galeriile sunt complicate și
pământul scos este ridicat în mușuroaie mari, cu un diametru de ½ m, dar
uneori și de 2 m. Denumirea de "orbeți" provine de la faptul că pleoapele lor
sunt lipite, și din cauza aceasta pot simți cel mult deosebirea dintre întuneric și
lumină, și numai în măsura în care lumina trece prin pleoape. Se hrănesc cu
rădăcini, tuberculi și chiar plante verzi, producând pagube în grădinile de
zarzavat.
Falco tunnunculus-Vânturel roșu
Este o pasăre de pradă, mică, de culoare castanie. Îi este specific zborul
staționar, realizat prin bătăi rapide din aripi ("zborul Sfântului Duh"),
la circa 7-15 m de sol, timp în care își pândește pradă, lăsându-se apoi
brusc asupra ei. Numele de vânturel ("bate vântul") i se trage tocmai de
la acest fel de zbor.Spre deosebire de cei mai mulți șoimi, la vânturel
apare dimorfismul sexual care este mai evident în ceea ce privește
coloritul. Masculii au capul și coadă cenușii, în timp ce la femelă –
capul, coadă și spatele sunt maronii cu dungi negre. Lungimea corpului
este de 31-37 cm, anvergura de 68-70 cm, iar masa corporală medie de
190 g (masculii) și 220 g (femelele).Se hrănește în principal cu
mamifere mici, dar apreciază și păsările mici sau nevertebratele.
Phasianus colchicus-Fazan
Masculul are o coadă lungă bifurcată, iar penajul auriu cu
pene pestrițe alb cu negru, sau galben cu cenușiu. Capul este
albăstrui cu reflexe verzui. Femela are penajul de culori mai
spălăcite de nuanțe galben cu cenușiu. În prezent se cunosc
ca. 30 de rase, toate fiind păsări active ziua, trăind pe
câmpuri cu terenuri cultivate, unde consumă de obicei o
hrană de natură vegetală, iar noaptea se retrag în pădure
dormind în arbori. Este o pasăre poligamă (un cocoș având 5
-6 găini), sedentară, care nu migrează iarna ci numai în
căutare de hrană. Femela depune în cuib 8 - 15 ouă verzui
sau brune pe care le clocește din aprilie până în iunie timp
de 24 de zile pe un sol cu ierburi. Pentru a menține constant
efectivul de păsări există în prezent crescătorii de fazani,
puii eclozând în incubatoare.
Columba palumbus-Porumbel gulerat
Columba palumbus este cea mai mare dintre speciile de porumbei întâlnite în
Europa Centrală, fiind întâlnită atât în zone împădurite cât și în orașe - în
parcuri și chiar în perimetrele locuite unde există zone cu vegetație lemnoasă.
Se deosebește de porumbelul de casă prin două trăsături caracteristice:
benzile albe de pe aripi, care pot fi observate mai ales în zbor, și dungile albe
din zona gâtului (în părțile laterale). În poziție statică, la marginea inferioară
a aripii este vizibilă o dungă albă, de circa 1 cm, bordată de una mai subțire,
de culoare închisă. Rectricele (penele mari ale cozii) prezintă la capătul
terminal o bandă închisă la culoare, care poate fi observată atât în zbor cât și
la observarea frontală și de jos, când este așezat în copac.
Cântecul său este asemănător cu al guguștiucului (Streptopelia decaocto), și
poate fi ușor recunoscut.
Iarna nu ezită să se hrănească în jurul hrănitoarelor pentru păsărele, cu
semințele și resturile căzute. Trăiesc în perechi.
Lepus europaeus- Iepure de câmp
Descriere: Lungimea corpului variaza intre 60 cm si 70 cm, greutatea intre 4 – 4,5 kg. Bine camuflat,
culoarea se confunda mai totdeauna cu mediul.Spatele este cafeniu-galbui, patat cu negru. Laturile mai
mult galbene-ruginii. Abdomenul este albicios. Gatul este galben-cafeniu cu insertii de alb. Coada,
deasupra, cenusie intunecat cu aspect de pata neagra, dedesubt alba.
Reproducerea : Femela naste dupa o perioada de gestatie de 42 de zile, 2-4 pui, mai rar 6 pui. Din
primavara pana in toamna, naste 3-5 generatii.
Hrana: Se hraneste exclusiv cu vegetale, ierburi, lujeri, frunze, mu¬guri, coaja unor pomi fructiferi sau
arbori tineri.
Habitat: Este raspandit din Delta pana la munte, detinand din acest punct de vedere, al amplitudinii
ecologice, primul loc dintre toate speciile de vanat Traieste in egala masura in campul agricol cultivat,
cat si in padurile cu sau fara subarboret. Cea mai mare densitate o inregistreaza in campiile situate la
altitudinea de 100—250 m. Evita locurile mlastinoase, cu apa stagnanta.
 Pelobates fuscus-broasca-săpătoare-brună
Broasca de pamant bruna este o broasca sapatoare bruna. Traieste
preponderent pe uscat, fiind intalnita rar in apa in afara perioadei de
reproducere. Este o specie cu activitate nocturna, ziua stand ingropata in
sol, la adancimi de 30-50 cm. Dupa lasarea serii iese din adapost ca sa se
hraneasca cu diferite nevertebrate cum ar fi: melci, insecte, rame.
Exemplarele tinere pot fi observate in activitate ziua, atunci cand timpul
este ploios.
Daca este deranjata, glandele acestei specii produc o secretie cu un miros
respingator asemanator cu cel de usturoi, iar daca se simte in continuare
amenintata, se umfla, devenind destul de tare si scoate un sunet
asemanator cu un miorlait puternic.
Pelobates fuscus prezinta o distributie vasta, dar neuniforma pe teritoriul
tarii noastre, pe un interval altitudinal intre 0 si 800 de metrii. Prezenta
sau absenta speciei in anumite zone ale tarii fiind legata in special de
tipul de habitat.
Coloritul este foarte variat, in nuante de brun, brun-cenusiu, cenusiu-
masliniu, brun deschis, alb-galbui, cu pete longitudinale dorsale de
culoare brun-inchis, brun-roscat, de obicei situate de-o parte si de alta a
coloanei vertebrale. Deseori prezinta numeroase pete rosiatice.
MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE