UNIVERSITATEA “VASILE ALECSANDRI” BACAU

FACULTATEA DE STIINTE ALE MISCARII, SPORTULUI SI SANATATII

STUDII UNIVERSITARE - KMS I Licenta
DISCIPLINA: ANATOMIA VISCERELOR SI A SISTEMULUI NERVOS

INTRODUCERE
 ANATOMIA este ştiinţa care se ocupă cu studiul
formei şi structurilor corpului omenesc viu în dinamica
ontogenetică şi funcţională.
Obiectul de studiu al anatomiei este omul viu, ca
sistem biologic concret senzorial.
Descrierea analitică (forma, mărimea, consistenţa,
culoarea, poziţia, modul de fixare) a părţilor componente
ale subsistemelor corpului uman reprezentintă conţinutul
anatomiei descriptive sau anatomiei sistematice. Pe baza
datelor descriptiv-analitice s-a dezvoltat studiul
descriptiv-sintetic de care se ocupă anatomia topografică.
Ea studiază raporturile dintre elementele şi structurile
subsistemelor, descriindu-le în planuri succesive, de la
suprafaţă în profunzime, fără a lua în considerare
subsistemul de care aparţine structura întâlnită.
 Studiul suprafeţelor regiunilor corpului se
realizeaza în cadrul anatomiei clinice sau
anatomiei pe viu.
Evoluţia şi diversitatea morfologiei omului în
timp şi spaţiu sunt studiate de o ramură a
anatomiei numită antropologia fizică sau
anatomia generală Artiştii plasticieni au fost
dintotdeauna interesaţi de cunoaşterea
morfologiei corpului uman şi prin eforturile lor
s-a dezvoltat o nouă ramură a anatomiei numiră
anatomia artistică.
 Forma corpului uman şi a subsistemelor componente
precum şi raporturile dintre elemente, structuri şi
subsisteme, suferă modificări în ontogeneză. Studiul
creşterii şi diferenţierii, ca latură cantitativă, respectiv
calitativă a procesului de dezvoltare a corpului uman se
efectuează în cadrul anatomiei dezvoltării. Legile generale
de organizare a lumii animale ce rezultă din corelarea
tuturor cunoştinţelor asupra formei şi structurilor
subsistemelor organismelor alcătuiesc obiectul de studiu
al anatomiei filozofice.
În funcţie de metode deosebim anatomia macro - de
cea microscopică. Anatomia macroscopică este de fapt
anatomia propriu-zisă în sensul larg şi înrădăcinat al
cuvântului. Ea cuprinde studiul corpului omenesc
considerat ca un întreg, a formei organelor şi raporturilor
dintre ele.
 Anatomia microscopică studiază elementele şi
structurile subsistemelor corpului uman cu ajutorul
microscopului. Pătrunderea anatomistului în micro-
şi inframicrostructură este determinată de
necesitatea obiectivă a interpretării organizării
macrostructurilor în dinamica lor funcţională şi
ontogenetică.
Fiziologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul
diverselor funcţii ale corpului uman şi reglarea
acestora. Între formă, structură şi funcţie există o
strânsă legătură anatomic, impunându-se o cercetare
interdisciplinară (conceptul complementarităţii).
 NIVELE DE ORGANIZARE ÎN CORPUL UMAN

Pentru a putea înţelege funcţionarea corpului

uman ca întreg trebuie să evidenţiem nivelele
structurale implicate pornind de la cel mai simplu
până la cel mai complex.
La nivel infrastructural corpul omenesc este
format din structuri chimice: atomi, ioni, molecule.
Moleculele formează organitele celulare din
interiorul celulelor. Grupe de celule similare
formează ţesuturi şi acestea la rândul lor formează
organe. Organele se grupează în sisteme prin
însumarea cărora rezultă organismul ca întreg.
 Celula este unitatea de bază a materiei vii; la
nivel celular se desfăşoară toate funcţiile necesare
menţinerii vieţii. Fiecare celulă prezintă o
membrană care o separă de mediul înconjurător şi o
citoplasmă în care se găsesc organite celulare
comune şi specifice, incluziuni, unul sau mai mulţi
nuclei. Există şi celule anucleate (hematia adultă).
Deşi organismul uman se dezvoltă dintr-o singură
celulă el va conţine 75 trilioane de celule incluzând
200 de tipuri diferite. În timpul dezvoltării
embrionare celulele se divid şi apoi se diferenţiază
din punct de vedere structural şi funcţional.
 Un ţesut reprezintă un grup de celule
asemănătoare, specializate în realizarea unor funcţii
specifice. În organismul uman există 4 tipuri de
ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos;
acestea vor fi descrise pe scurt în finalul capitolului.
Concepţia clasică a organizării corpului omenesc
include trei categorii de noţiuni: organ, aparat şi
sistem. Se înţelege prin noţiunea de organ o asociere
a unor ţesuturi diferenţiate în vederea îndeplinirii
anumitor funcţii. Noţiunea de aparat era folosită
pentru a indica o reuniune de organe cu structură
diferită, dar cu funcţie principală comună (exemplu
aparatul digestiv, aparatul respirator, aparatul de
reproducere etc.).
 Organele includ un grup de ţesuturi cu rol
diferit; prin însumarea acestor roluri rezultă
funcţia organului. De exemplu, stomacul care
este un organ cu rol în digestie are în structura
peretelui său ţesut epitelial (mucoasă de tip
cilindric unistratificat), ţesut muscular (fibre
musculare netede cu dispoziţie longitudinală şi
circulară), ţesut conjunctiv de suport, ţesut
nervos (plexuri nervoase vegetative în tunica
submucoasă şi musculară).
 Un grup de organe integrate ca structură şi
funcţie formează un sistem. Sistemele corpului
uman funcţionează în strânsă corelaţie pentru a
asigura procesele bazale ale vieţii: protecţie,
mişcare, suport, excitabilitate, transport, respiraţie,
ingestie, digestie, excreţie, reproducere şi integrare
(coordonarea tuturor activităţilor menţionate).
Aşa cum s-a arătat sistemul este definit ca o
sumă de organe cu aceeaşi structură, adică formate
în mod predominant dintr-un anumit ţesut (exemplu:
sistemul osos, sistemul muscular, sistemul nervos).
 Ulterior, conceptul de sistem rămâne nemodificat, dar se remarcă o
redefinire a noţiunii de aparat. În concepţia lui Delmas (1974) aparatul
reprezintă o sumă de sisteme, încercându-se în acest fel o grupare
funcţională a organelor, în opoziţie cu principiul anatomic clasic şi o
ierarhizare a structurilor, aparatul reprezentând un suprasistem.
Se descriu clasic trei grupe de aparate care alcătuiesc corpul omenesc:
 grupa aparatelor vieţii de relaţie (aparatul locomotor, sistemul nervos);
 grupa aparatelor de nutriţie (aparatul digestiv, aparatul circular,
aparatul
 respirator, aparatul excretor)
 grupa aparatelor de reproducere (aparatul genital masculin, aparatul
genital feminin).
Ulterior schema de alcătuire a corpului omenesc a fost completată cu
sistemul glandelor endocrine care participă la reglarea hormonală a
funcţiilor celorlalte aparate şi sisteme. Mai nou, s-a conturat morfologic şi
funcţional sistemul de apărare, în care un rol central este deţinut de timus .
 TERMINOLOGIA ANATOMICĂ INTERNAŢIONALĂ
Principiile adoptate în Nomina anatomica sunt:
1. fiecare structură este desemnată printr-un singur termen;
2. fiecare termen din lista oficială trebuie să fie în limba latină, dar fiecare ţară are
libertatea de a-i traduce în propria-i limbă în raport de necesităţile învăţământului;
3. termenii anatomici trebuie să aibă o valoare informaţională sau descriptivă;
4. nu se recomandă folosirea numelor proprii
Denumirile elementelor şi structurilor din Terminologia Anatomică Internaţională
sunt grupate în două mari capitole:I. Anatomia Generalis subîmpărţită în trei
sectoare: 1. Nomina generalia; 2. Partes corporis humani; 3. Plana, linea et regiones.
II. Anatomia systematica ce conţine 15 subcapitole: 1. Ossa; Systema skeletale; 2.
Juncturae Systema Articulare; 3. Musculi; Systema musculare; 4. Systema
digestorium; 5. Systema respiratorium; 6. Cavitas thoracica; 7. Systema urinarium; 8.
Systema genitalia; 9. Cavitas abdominis et pelvis; 10. Glandulae endocrinae; 11.
Systema cardiovasculare; 12. Systema lymphoideum; 13. Systema nervosum; 14.
Organa sensuum; 15. Integumentum commune.
TERMENI PENTRU INDICAREA POZIŢIEI ŞI ORIENTĂRII
PĂRŢILOR ŞI STRUCTURILOR CORPULUI UMAN
Pentru marcarea punctelor şi trasarea axelor şi
planelor de orientare a părţilor corpului omenesc
se folosesc următorii termeni:
• Verticalis, termen utilizat pentru a indica
direcţia perpendiculară pe un plan orizontal a
unei formaţiuni anatomice;
• Horizontalis, termen folosit pentru denumirea
unei axe, unui plan sau pentru a indica direcţia
unei formaţiuni anatomice cu traiect paralel cu
solul sau mai exact cu suprafaţa unui lichid în
repaus ;
• Medianus, termen rezervat pentru denumirea planului
median al corpului (sau mai exact planul medio-sagital)
pe care îl împarte în două jumătăţi, dreaptă şi stângă. Se
mai foloseşte pentru a indica poziţia formaţiunilor
anatomice în mijlocul unei regiuni, sau denumirea unei
linii care împarte o regiune în două părţi egale;
• Coronalis, termen folosit pentru a indica traiectoria în
formă de coroană, a unei formaţiuni anatomice, iar în
anatomia dezvoltării are sensul de frontal;
• Sagitalis, termen rezervat pentru denumirea unui plan
paralel cu planul median sau pentru raportarea
formaţiunilor anatomice în acest plan (lat. = în formă de
săgeată);
• Frontalis, termen rezervat pentru denumirea
planului frontal care este perpendicular pe planul
median şi pe planul orizontal;
• Transversalis, termen rezervat pentru denumirea
planului transversal sau orizontal care este
perpendicular pe planurile median şi frontal; în
regiunea membrelor acest plan este perpendicular pe
axa longitudinală a regiunii;
• Medialis, termen folosit în descrierile anatomice
pentru a arăta poziţia unei formaţiuni mai aproape
de planul median;
• Lateralis, termen utilizat pentru a indica poziţia
unei formaţiuni anatomice, mai îndepărtată de
planul median;
• Lateralis, termen utilizat pentru a indica poziţia
unei formaţiuni anatomice, mai îndepărtată de
planul median;
• Intermedius, termen utilizat pentru a indica
poziţia mijlocie a unei formaţiuni,pentru denumirea
unor nervi (N. intermedius) sau unor proeminenţe
osoase (Crista sacralis intermedia);
• Anterior, termen folosit pentru a arăta că o
formaţiune se află în faţa alteia; toate formaţiunile
situate înaintea planului frontal sunt anterioare;
• Posterior, termen folosit pentru a arăta că o
formaţiune se află înapoia alteia; se consideră că
toate formaţiunile situate înapoia planului sunt
posterioare;
• Dorsalis, termen utilizat penntru părţile
posterioare ale trunchiului şi gâtului, termenul se
aplică în egală măsură şi suprafeţelor
corespunzătoare ale capului (convexitatea
craniului), mâinii şi piciorului;
• Ventralis, termen foarte rar folosit în anatomia
omului fiind înlocuit cu termenul de anterior,
excepţii se întâlnesc la nivelul sistemului nervos,
radix ventralis nervi spinalis, nucleul ventral al
talamusului;
• Internus, termen sinonim cu *profund*, indicând
că o formaţiune se află în interiorul unei structuri, el
nu trebuie folosit în sens medial;
• Externus, termen sinonim cu ^superficial* şi
utilizat pentru a arăta că o formaţiune se află situată
într-un plan superficial alteia, el nu trebuie folosit în
sens de lateral;
• Dexter, Sinister, termeni utilizaţi pentru a indica
poziţia unei formaţiuni anatomice ladrreapta sau la
stânga planului median;
• Longitudinalis, termen utilizat pentru a denumi
axa lungimii corpului sau direcţia unei formaţiuni în
lungul unei regiuni a corpului omenesc;
• Transversus, termen folosit pentru a indica
direcţia unei formaţiuni de-a curmezişul unei
regiuni;
  Caudal, termeni rar folosiţi în anatomia omului, au
sensul de superior şi inferior, se folosesc mai frecvent
în anatomia dezvoltării unde termenul de cranial are
sens de rostral;
 Superior, Inferior, termeni utilizaţi pentru a indica
poziţia unor formaţiuni de-a lungul axei longitudinale a
corpului sau membrelor sau în planurile sagitale;
 Superficiale, Profundus, termeni utilizaţi pentru a arăta
poziţia şi direcţia unei formaţiuni anatomice la
suprafaţa unei regiuni (superficiale) sau în adâncimea
unei regiuni (profundus).
Pentru orientarea şi descrierea topografică a
formaţiunilor anatomice de la nivelul membrelor se vor
utiliza următorii termeni:
 Proximalis et Distalis, pentru orientarea falangelor (aceşti
termeni nu se vor folosi în sens de superior şi inferior la
nivelul membrelor);
 Radialis et Ulnaris, pentru descrierea formaţiunilor
anatomice localizate la nivelul antebraţului şi mâinii au
sensul de lateral (radialis) şi medial (ulnaris), aceşti termeni
au avantajul că nu ţin seama de orientarea spaţială a mâinii
când descriem o formaţiune anatomică;
 Tibialis et Fibularis, pentru descrierea formaţiunilor
anatomice localizate la nivelul gambei şi piciorului, având
sensul de medial (tibialis) şi lateral (fibularis);
 Palmaris, pentru descrierea formaţiunilor din regiunea
anterioară a mâinii (Palma manus)
• Plantaris, pentru descrierea formaţiunilor situate în zona
feţei inferioare a piciorului (Planta)
 ŢESUTURI; DEFINIŢIE, CLASIFICARE,
SCURTA CARACTERIZARE
Aşa cum s-a arătat anterior, ţesutul reprezintă o grupare de
celule cu aceeaşi organizare structurală şi diferenţiere funcţională.

ŢESUTUL EPITELIAL
Are ca elemente structurale celulele epiteliale. Acestea se
clasifică în raport cu forma şi funcţiile pe care le îndeplinesc în
cadrul structurilor.
După formă, celulele epiteliale pot fi pavimentoase, cubice,
prismatice, cilindrice. Pot avea funcţii de acoperire, secretorii, de
resorbţie, receptoare.
Epiteliile de acoperire formeaza epiderma la suprafata
corpului sau capusesc cavitati.
Glanda este o structură epitelială complexă adaptată funcţiei
de secreţie şi alcătuită din epiteliu glandular, ţesut conjunctiv, vase
şi nervi. După mărimea lor glandele se împart în glande vizibile la
microscop (glande microscopice: intestinale, gastrice) şi glande
vizibile cu ochiul liber (glande anatomice).
 După numărul unităţilor secretorii descriem glande
unicelulare (ex.: celulele caliciforme) şi pluricelulare.
După funcţie deosebim trei tipuri de glande: exocrine
(secreţiile sunt eliminate pe o suprafaţă acoperită cu
epiteliu, cu canal de excreţie); endocrine (produsul de
secreţie numit horman este eliminat direct în sânge; nu au
canale de excreţie) şi glandele mixte sau amficrine
(pancreas, ficat).
După forma fundului de sac glandular glandele se pot
clasifica în glande acinoase (alveolare), glande în formă
de tub (tubulare) drept sau încolăcit şi glande
tubuloacinoase. Toate aceste glande pot fi simple sau
compuse.
Celulele epiteliale senzoriale sunt specializate în
vederea recepţionării unor excitanţi transformând energia
mecanică, chimică în influx nervos.
 ŢESUTUL CONJUNCTIV
Clasificarea ţesuturilor conjunctive poate fi făcută după
mai multe criterii; în general diversele tipuri sunt denumite
în funcţie de tipul şi aranjamentul substanţei fundamentale
(matrix).
Principalele tipuri de ţesut conjunctiv sunt:
A. Ţesut conjunctiv embrionar
B. Ţesuturi conjunctive moi (propriu-zis)
C. Ţesut cartilaginos
D. Ţesut osos
E. Ţesut vascular (sânge).
Elementele conjunctive care participă la structuralizarea
sistemelor se grupează în trei clase: celule conjunctive, fibre
conjunctive şi substanţă fundamentală. Principalele categorii
de celule întâlnite în ţesutul conjunctiv sunt: fibroblastul,
fibrocitul, histiocitul, plasmocitul, mastocitul, adipocitul,
celulele pigmentare şi pericitele; condroblastele, condrocitele,
osteoblastele, osteocitele şi osteoclastele.
 ŢESUTUL CARTILAGINOS
Ca şi celelalte ţesuturi conjunctive, ţesutul
cartilaginos conţine celule, fibre şi substanţă
fundamentală. Celulele tinere se numesc
condroblaste şi sunt responsabile de elaborarea
substanţei fundamentale şi a fibrelor care le
înconjoară treptat.
Celulele adulte se numesc condrocite, sunt
incluse în cavităţi numite condroplaste. Cartilajul
este lipsit de vase de sânge şi se hrăneşte prin
difuziune de la ţesuturile înconjurătoare. Substanţa
fundamentală conţine proteoglicani în structura
cărora se găsesc proteine, acid hialuronic şi
condroitin sulfat.
 În condrocite există enzime implicate în
sinteza şi degradarea proteoglicanilor. Acest
turnover durează de obicei luni sau chiar ani,
creşte moderat în urma acţiunii agenţilor
traumatizanţi interni sau externi. Chiar în urma
accelerării turnoverului cartilajul se reface lent
datorită aportului indirect de substanţe nutriente
(difuziune). În funcţie de natura şi aranjamentul
fibrelor distingem trei tipuri de cartilaje: hialin,
elastic şi fibros.
 Cartilajul hialin are culoare alb-albăstruie pe
preparatele proaspete; condrocitele se pot
vizualiza în condroplaste dar substanţa
fundamentală şi fibrele de colagen care sunt
subţiri şi reduse ca număr se pot vedera numai
prin colorare cu tehnici speciale. Dintre cele 3
tipuri de cartilaj prrezintă cea mai scăzută
rezistenţă dar cea mai mare răspândire în corpul
uman. Se întâlneşte la nivelul cartilajelor costale,
nazale, laringiene, traheale şi bronşice.
 Cartilajele articulare sunt un tip particular de
cartilaj hialin conţinând fibre de colagen cu
rezistenţă crescută.
Cartilajul elastic are o culoare gălbuie; la nivelul
acestui cartilaj predomină fibrele elastice. Se
găseşte în pavilionul urechii, la nivelul trompei lui
Eustachio, epiglotei.
Cartilajul fibros reprezintă forma cea mai
rezistentă, conţinând numeroase fibre de colagen şi
o cantitate mai redusă de substanţă fundamentală.
Se întâlneşte în zone supuse unor solicitări de
presiune cum sunt discurile intervertebrale, simfiza
pubiană.
 ŢESUTUL OSOS reprezintă cel mai rezistent
tip de ţesut conjunctiv, dotat cu o bogată
vascularizaţie si o importantă activitate metabolică.
Elementele componente ale acestui ţesut, ca şi
tipurile de ţesut osos vor fi discutate în cadrul
capitolului următor.
ŢESUTUL MUSCULAR
Acest tip de ţesut este responsabil de mişcarea
diverselor părţi ale corpului şi a corpului ca întreg,
fiind unic prin proprietatea sa de a se contracta ca
răspuns la acţiunea unui stimul. Este derivat din
mezoderm, existând 3 tipuri de ţesut muscular:
neted, cardiac şi striat.
 Ţesutul muscular neted este prezent în principal în pereţii
organelor interne. La nivelul tractului gastrointestinal este
implicat în realizarea mişcărilor peristaltice, asigurând
componenta mecanică a digestiei.Se mai întâlneşte şi în pereţii
arteriali, ai căilor respiratorii, urinare şi ale aparatului
reproducător. Contracţia acestui tip de ţesut este sub control
vegetativ (involuntar) şi va fi discutată pe larg în cadrul
capitolului 6.
Fibra musculară netedă este o celulă alungită, uninucleată,
fără striaţii.
Ţesutul muscular de tip cardiac formează miocardul din
structura pereţilor cordului.Fibrele musculare sunt ramificate,
uninucleate, unite prin discuri intercalare. Ca şi fibra
musculară scheletică prezintă striaţii, dar spre deosebire de
aceasta realizează contracţii involuntare ritmice (automatism).
Ţesutul muscular striat (scheletic) este responsabil de
mişcările voluntare ale corpului uman, fiind ataşat scheletului.
 1.1 CORPUL UMAN

Corpul uman – regiuni, structuri morfofiziologice, aparate și

sisteme.
Corpul uman este alcătuit din:
 Cap
 Gât
 Trunchi
 Membre
Capul împreună cu gâtul formează extremitatea cefalică a
corpului.
CAPUL cuprinde partea craniană care corespunde:
• Neurocraniului ( cutia craniană )
și partea facială
• Viscerocraniului ( fața )
 1. GATUL leagă capul de trunchi și prezintă o regiune
posterioară ( ceafa = regiune nucală) și o porțiune anterioară (
gâtul propriu-zis ) care pe lângă elemente somatice ( mușchi, fasci,
osul hioid ) mai conține și viscern ( organe interne ): laringe,
trahee, esofag, tiroida, paratiroidele.
2. TRUNCHIUL prezintă în partea mediană ( de mijloc )
mușchiul cliafragm care separă cavitatea toracică de cavitatea
abdominală în partea inferioară se găsește cavitatea pleviană (
bazinul ).
3. MEMBRELE se leagă de trunchi prin centuri
 Scapulară pentru membrul superior ( 2 clavicule și 2
omoplați ) → braț, antebraț, mână.
 Pelviană pentru membrul inferior ( oasele coxale sunt 2,
unul pentru membrul stâng și cel de-al 2-lea membru este cel
drept ) → coapsă, gambă, picior.
 AXE ȘI PLANURI DE ORIENTARE ALE
CORPULUI OMENESC
Pentru precizarea poziției segmentelor care alcătuiesc
corpul se folosesc ca elemente de orientare axe și planuri.
Corpul omenesc are simetrie bilaterală fiind un corp
tridimensional ce conține 3 axe și 3 planuri.
Axele corespund dimensiunii spațiului și se întretaie în
unghi drept:
 AXUL LONGITUDINAL = axul lungimii corpului este
vertical și are 2 poli ( cranial și caudal ).
 AXUL SAGIAL = axul grosimi corpului, are polul
anterior și posterior.
 AXUL TRANSVERSAL = axul lățimi corpului, polul
drept și polul stâng.
 NOMENCLATURA ANATOMICĂ
Proximal se referă la formațiunile apropiate de
rădăcina membrelor
Distal se referă la formațiunile îndepărtate de
rădăcina membrelor
Radial se folosește în loc de lateral la nivelul
antebrațului
Ulnar se referă la zona medicală a antebrațului
Palmar ( mână, palmă ) = volar
Plantar ( talpa piciorului ).
 CAPITOLUL II
ORGANIZAREA ANATOMICĂ ȘI
FIZIOLOGICĂ A CORPULUI OMENESC
CELULA = este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a
tuturor organismelor. Ea este capabilă de autoconservare și
autoreproducere. Celulele pot exista singure sau se pot grupa formând
țesuturi.
Morfologia celulelor:
 Forma și dimensiunea inițial când se nas toate celulele, au o formă
globuloasă ulterior prin procesul de diferențiere celulară, celulele devin:
• Fusiforme
• Cubice
• Cilindrice
• Stelate
 Dimensiunile celulare cuprinse între 20-30ʯ ( microni ).
Structura celulelor – celula este formată din membrană, citoplasmă și
nucleu.
 MEMBRANA – are structură trilaminată fiind
formată din 3 straturi: 2 straturi de fosfolipide
între care se găsește 1 strat de proteine
globulare este organizat după modelul ‟
mozaicului fluid‟.
Rolul membranei:
• Protejează celula
• Dă o formă caracteristică
• Asigură schimbul de substanțe și energie
dintre celulă și mediul ei extern ( este
permeabilă și selectivă ).
 CITOPLASMA se găsește în interiorul celulei,
este un sistem coloidal în care mediul de
dispersie este apa iar faza dispersată este
ansamblul de structuri care se găsesc într-o
mișcare brawniană.
Din punct de vedere funcțional citoplasma
prezintă o parte nestructurată ( hialoplasma ) și
o parte structurală ( organitele celulare ).
Hioplasma apare la microscop ca o structură
omogenă, în timp ce organitele celulare se
diferențiază în organite comune ( tuturor
celulelor ) sau specifice ( în anumite celule ).
Organitele citoplasmă:
• Comune cu rol în sinteză și secreții:
– Ribozoni
– Reticolul endoplasmic
– Aparat Golgi
• Specifice:
– Cu rol în digestie și absorbție – lizozomi
– Cu rol energetic – mitocondriile
– Cu rol informațional – centrul celulelor
– Corpusculi Nissl
– Neurofibrilele
– Miofibrilele ( în celula masculară )
a. Ribozoni – sunt formațiuni sferice lipsite de membrană
depuse liber în citoplasmă sau atașate pe Reticolul
Endoplasmic. Rol important în sinteza proteinelor.
b. Reticolul endoplasmic ( RE ) este o rețea de canalicule aflată
în strânsă legătură cu nucleul celulei.
Poate fi:
– Simplu
– Ramificat
– Neted
– Rogos
Rol:
• Asigură transportul intra și inter-celular
• Intervine în sinteza
• Proteinelor ( RE r ) rogos
• Lipidelor ( REn ) neted
 c. Aparat Golgi – este alcătuit din totalitatea
dictiozomilor dintr-o celulă. Un dictiozom este
un ansamblu de lamele suprapuse având la
capete vezicule.

Rol:
• Intervine în elaborarea secrețiilor celulare
d. Lizozomi – sunt numeroși în celula animală și
umană. Sunt formațiuni sferice care conțin
enzime hidrolice. Emit pseudopode și au
capacitatea de fotosinteză.

Rol:
• Intervine în digestia celulară ( se găsesc în
număr mare în leucocite )
e. Mitocondriile – se mai numesc ‟Uzine
energetice‟ celulare

Rol:
•Procedura energiei celulare prin procesul de respirație substanțe organice +
O2 →energie + CO2 + H2O
( C6 H12 O6 )
f. Centrozomul are rol în formarea fusului de
diviziune în timpul diviziuni indirecte
• În timpul diviziuni celulare, centrozomul se
dublează.
2 centrozomi = 4 centroli
Rol:
• În transmiterea informațiilor ereditare
Rol:
•Coordonatorul activității celulare
•Păstrează și transmite informația genetică