Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este un prozator reprezentativ pentru prima jumătate a secolului

al XIX-lea, a cărei operă se constituie din abordarea unei diversități de specii literare,
romanul fiind specia consacrată a prozei sale. Întreaga sa creație epică este încadrată în
trafiționalism prin teme specifice, precum lumea satului, istoria, frumusețea naturii naționale
și nostalgia față de trecut și lumea satului.
Romanul “Baltagul”, scris în numai 17 zile și publicat în anul 1930, este “probabil
singurul roman obiectiv” al scriitorului (Nicolae Manolescu) și aduce în literatura
românească din perioada interbelică o formulă inedită, “un amestec de roman realist și
narațiune arhetipală grefată pe un scenariu polițist”, după cum afirmă Carmen Matei
Mușat, în “Romanul românesc interbelic”. Romanul poate avea mai multe coduri de lectură,
fiind interpretat ca un roman de dragoste, ca un roman al familiei, ca un roman mitic și al
inițierii, dar și ca o monografie a satului românesc din Moldova.
Baltagul” este un roman tradițional, realist, obiectiv și mitic. Oferind o imagine amplă
și complexă asupra vieții, romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu
acțiune dezvoltată pe mai multe planuri și caracterizată prin mobilitate spațio-temporală,
antrenând un număr mare de personaje, bine individualizate.
Romanul “Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea
arhaică a păstorilor, având în prim plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe
Nechifor Lipan. “Baltagul” este o creație de maturitate artistică, în care autorul topește
marile teme ale creației sale: familia, viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii,
înțelepciunea.
Titlul romanului este plurivalent și trimite, pe de o parte la instrumentul cu care se
înfăptuiește crima, dar cu care se restabilește și dreptatea având rol catharhic. Pe de altă
parte, baltagul comandat de Vitoria, sfințit de părintele Dănilă și purtat de Gheorghiță,
devine un simbol al inițierii sale virile, al maturizării. În acest sens “Baltagul” este o scriere
de tip bildungsroman despre formarea personalității unui tânăr prin educație și lecții de
viață. În plus, baltagul are echivalent în limba gracă substantivul “labrys”, care înseamnă
“secure cu două tăișuri”, dar și labirint, fiind asociat prin cel de-al doilea sens atât cu
labirintul inițierii lui Gheorghiță, cât și cu traseul rătăcitor al Vitoriei Lipan.

1
 Narațiunea se face la pesoana a III-a, naratorul omniprezent și omniscient
reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și observație, lumea satului și acțiunile
Vitoriei. Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul
naratorului.
Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist și
aspectul tradițional-mitic.
Realismul este susținut de narațiunea preponderant obiectivă și omniscientă, de
tehnica detaliului semnificativ, de sensul etic al misiunii justițiare, de prezența toponimelor
reale și a sărbătorilor creștine cu existență reală.
Tradiționalismul este evidențiat prin lumea satului în care se desfășoară acțiunea,
datinile creștine, în funcție de care își conducea viața țăranul român, personaj al romanului.
Dimensiunea mitică este susținută de influiența baladelor populare, în special
“Miorița”, din care autorul preia motto-ul “Stăpâne, stăpâne/ Mai chiamă și-un câne”, ideile
și motive folclorice românești, cărora li se alătură două mituri universale: cel la călătoriei și
cel al căutării lui Osiris de către Isis. De asemenea, pretutindeni este surprinsă
dimensiunea ancestrală a vieții oamenilor și perspectiva mitizantă a timpului.
O scenă semnificativă pentru viziunea mitică asupra lumii se conturează încă din
incipitul și este reprezentată de o legendă despre orânduirea neamurilor. Este povestea pe
care Nechifor Lipan o știe de la un baci bătrân, simbol al înțelepciunii populare, “care
fusese jidov în tinerețe”, dar care s-a convertit cunoscând lumina credinței, a adevărului.
Povestea este reiterate de către Nechifor “la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era
nelipsit”, dobândind character ritualic, ceremonial. Sensul legendei este acela al acceptării
destinului, al fatalității, al resemnării cu seninătate mioritică, pentru că “nimeni nu poate sări
peste umbra lui”, după cum spune tot Nechifor Lipan.
La nivelul romanului, timpul evenimentelor este plasat între două sărbători creștine:
Sf. Dumitru și Sf. Gheorghe, repere temporale cu valoare simbolică, regăsindu-se și la nivel
pastoral. Sf. Dumitru este sărbătoarea toamnei care anunșă moartea naturii, iar în plan
temporal presupune coborârea oilor de la munte. În plan simbolic, Nechifor Lipan dispare
toamana, fapt ce sugerează moartea acestuia. Sf. Gheorghe este o sărbătoare a
primăverii, în care natura renaște și care din perspectiva transhumanței presupune plecare
cu oile pe munte. În plan simbolic, găsirea cadavrului lui Nechifor coincide cu această
sărbătoare și prin tradiția creștină a înmormântării, poate sugera o intgrare în natură.

2
 Din punct de vedere al spațiului, în romanul “Baltagul” se observă o alternanță dintre
înălțimea muntelui și adâncimea vieții. În plan simbolic, înălțimea reprezintă un spațiu sacru
al apropierii de divinitate, iar adâncimea văii este un spațiu al degradării sufletești, în care
ființa umană este capabilă de crimă. Totodată, spațiu epic prezent în această creație este
redat printoponime reale, precum Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, Balta Jijiei.
La nivelul romanului, Sadoveanu își construiește personajele prin integrarea lor în
lumea arhaică, tradițională, puternic legați de credința ortodoxă, de ritualuri precum
botezul, nunta și înmormântarea, dar și printr-o bună cunoaștere a naturii și a semnelor
oferite de acestea.
Romanul sadovenian este structurat în șaisprezece capitole cu acțiune desfășurată
cronologic, pe un singur fir narativ, urmărind momentele subiectului. Prima parte,
reprezentată de primele șase capitole cuprinde expozițiunea, în care se prezintă satul
Măgura Tarcăului și schița portretului fizic al Vitoriei și intriga, ce prezintă frământările
Vitoriei Lipan în așteptarea soțului și acțiunile întreprinse de aceasta înainte de a pleca în
căutarea soțului: ține post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana sfintei Ana de la
mănăstirea Bistrița, anunță autoritățile de dispariția soțului, vinde lucruri pentru a face rost
de bani de drum, o lasă pe Minodora la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiță îi
încredințează un baltag sfințit. Partea a doua, respectiv capitolele 7-13 conține
desfășurarea acțiunii și relevă călătoria Vitoriei și a fiului ei, care ies din spațiul patriarhal
pentru a înfrunta necunoscutul, refăcând astfel drumul parcurs de Nechifor Lipan dinspre
viață spre moarte. Întâlnirea unei cumetrii, la Borca și a unei nunți la Cruci, dă de gândit
Vitoriei, care anticipează înmormântarea din final. Întrebând din sat în sat, ea își dă seama
că soțul ei a dispărut între Suha și Sabasa și cu ajutorul lui Lupu, câinele regăsit,
munteanca descoperă într-o râpă, în dreptul Crucii Talienilor, rămășițele lui Lipan. Partea a
treia, respectiv ultimele trei capitole ilustrează demascarea și pedepsirea vinovaților,
consfințesc triumful binelui și al adevărului. De altfel, nu numai numele eroinei are
semnificația victoriei, ci și al celorlalte personaje: Gheorghiță provine de la numele celui
care a ucis balaurul, iar “Nike” plus “phoros” înseamnă în greacă “purtător de biruință”.
Punctul culminant este momentul în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei,
surprinzându-i chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Primul își recunoaște vina,
însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor și sfâșiat de
câinele Lupu. Deznodământul îl surprinde pe Bogza, care-i cere iertare “femeii mortului” și-
și recunoaște fapta.

3
 O secvență semnificativă pentru maturizarea lui Gheorghiță este reprezentată de
găsirea trupului neînsuflețit al lui Nechifor Lipan și de coborârea în râpă, care are sensul
unei descinderi “ad inferos”. Această mișcare pe verticala lumii îl are ca protagonist pe
Gheorghiță, personaj surprins ca erou de bildungsroman pe traseul maturizării sale. El
repetă experiența lui Eneas, eroul vergilian, care coboară în infern pentru a se întâlni cu
spiritul tatălui său Anhise, de la care primește sfaturi. Gheorghiță se sperie și nu rezistă
până la sfârșitul probei, dar inițierea este validată și flăcăul se va dovedi destoinic în
momentele cruciale, atunci când va trebui să-i pedepsească pe ucigași și să ia locul tatălui
său în cadrul familiei.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria,
veritabil ”Hamlet feminin”, preia rolul naratorului, reconstituie crima și restabilește dreptatea
și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință și
tenacitate arta disimulării, țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul,
povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta și împinge pe
Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.
Așadar, “Baltagul” este un roman polifonic, în care sunt orchestrate două planuri ce
se potențează reciproc: cel realist și cel tradiționalist-mitic. Prin intermediul unui personaj,
care evoluează de la tipicitate la individualizare, scrierea prezintă în manieră verdică
monografia unei lumi în schimbare și destinul omului care trăiește în zarea mitului, dar care
ia contact cu civilizația modernă.