Riga Crypto şi lapona Enigel

De Ion Barbu
Modernismul se afirmă plenar în poezia românească interbelică prin creaţia lui Ion Barbu, pentru
a cărui apariţie singulară contextul cultural nu era pregătit. Promotorul unui lirism dificil, deseori
ermetic, Barbu, contemporan cu Camil Petrescu şi Lucian Blaga, îşi cucereşte un loc aparte prin sinteza
elementelor abstracte şi concrete, prin asimilarea modelelor romantice, a motivelor folclorice, transpuse
într-un limbaj poetic neologic, elevat, intelectualizat.
Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul în anul 1919, adoptând la sugestia
lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. Dan Barbilian,
matematician de o valoare incontestabilă, spunea că poezia şi geometria sunt complementare în viaţa sa.
Tema baladei Riga Crypto şi lapona Enigel este greu identificabilă, deoarece descifrarea
sensurilor conţinute în „poveste” nu este decât o etapă intermediară. La acest nivel, tema identificată este
iubirea, în varianta ei eşuată, ca în atâtea alte istorii nefericite cu care cititorul este familiarizat.
Interpretarea dată de însuşi Ion Barbu poemului, „un Luceafăr întors”, relevă asemănarea cu capodopera
creaţiei lui Mihai Eminescu: drama incompatibilităţii dintre două lumi/ regnuri care încearcă să comunice
şi să se împlinească.
Titlul baladei indică, în primul rând, o direcţie de lectură a textului ca poezie de dragoste.
Prezenţa numelui personajelor în titlul baladei situează cititorul într-un orizont de aşteptare pregătit deja
de „istorii” foarte cunoscute: cea a lui Romeo şi a Julietei sau a lui Tristan şi a Isoldei.
Drama apartenenţei personajelor la lumi diferite, este dezvăluită şi în poemul Luceafărul, familiar
oricărui cititor român. Precizarea statutului social, care precedă numele personajelor, pune în lumină
altă serie de incompatibilităţi. Exponentul lumii vegetale are statut regal, crăiesc (denumi: prin arhaismul
rigă), în timp ce personajul uman este definit prin provenienţa din regiunile extrem-nordice ale Europei,
din ţinuturile îngheţate ale Laponiei, ca şi prin participarea la transhumantă, cu rolul de păstor, de
conducător iniţiat al regnului animal „tot mai la sud”.
Numele protagoniştilor este relevant pentru diver-coduri de lectură care se deschid cititorului.
Numele lui Crypto, regele ciupercilor, are cel puţin dublă provenitdin termenul criptogamă (grup de
plante inferioare, fără flori şi care se înmulţesc prin spori) şi din adjectivul criptic (ascuns, încifrat).
Numele Enigel are o posibilă etimologie în substantivul regăsit în limbile germanice în diverse variante
derivate din latinescul angelus (engel, enigel, angel).
Riga Crypto și lapona Enigel este subintitulată Baladă, însă răstoarnă conceptul tradițional,
realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaștere și poem alegoric. La nivel formal,
poezia este alcătuită din două părți, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă, una consumată, împlinită,
cadru al celeilalte nunți, povestită, inițiatică, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălarița
mireasă. Formula compozițională este aceea a povestirii în ramă, poveștii în poveste (nuntă în nuntă).
Iniţierea debutează cu întâlnirea menestrelului (ipostază a poetului), „mai aburit ca vinul vechi”,
care este rugat de „nuntaşul fruntaş” să spună povestea unei nunţi eşuate din cauza încălcării statutului
ontologic al fiinţei, urmată de o nuntire în „cercul plantelor nebune”. Cântecul menestrelului trist are
valoare de memento, atenţionând că hybrisul nu poate rămâne nepedepsit.
Partea a doua, nunta povestită (istorisirea propriu-zisă) este compusă dintr-o serie de secvenţe
epice, baladeşti: portretul și împărăția rigăi Crypto, locurile natale și oprirea din drum a laponei, întâlnirea
dintre cei doi, cele trei chemări ale rigăi și primele două refuzuri ale laponei, răspunsul laponei și refuzul
categoric cu revelarea relației dintre simbolul solar și propria condiție, încheierea baladei (strofele 23-37).
În debutul părții a doua (expozițiunea), sunt realizate prin antiteză portretele membrilor cuplului,
deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga.
În prima chemare-descântec, cu rezonanțe de incantație magică, Crypto își îmbie aleasa cu
„dulceață” și cu „fragi, ţie dragi”, elemente ale existenței sale vegetative, dar care aici capătă conotații
erotice. Fata motivează discret şi protocolar refuzul prin neîntreruperea traseului spre plaiurile însorite.
A doua tentativă a lui Crypto este surprinzătoare, pentru că se oferă chiar pe sine gata să
încremenească în condiţia de mire al poienii, dacă aşa ar putea accede la nivelul superior, prin însoţire cu
ea. Refuzul laponei se pronunţă de data aceasta de pe o poziţie de superioritate: „Lasă, aşteaptă de te
coace”.
Finalul este trist, riga se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze
degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume aurul/ Să-l toace gol, la drum să
iasă,/ Cu măsălarița mireasă/ să-i ție de împărăteasă.”
Dacă pentru Crypto, ciuperca crudă de pădure, Soarele reprezintă moarte, pentru Enigel este astrul
tutelar al vieţii. Aşa se explică faptul că, la întâlnirea cu Soarele, craiul Crypto este decriptat („ascunsa-i
inimă plesneşte”) şi se transformă într-o ciupercă otrăvitoare.
O evidentă relaţie de opoziţie se remarcă încă din titlu (la nivelul protagoniştilor) şi se distribuie
pe trei direcţii: nonuman – uman, masculin – feminin, regal – comun. Lumea vegetală întâlneşte lumea
umană, în două ipostaze individualizate sexual şi cu statut social diferit, chiar opus.
O atenţie specială merită complicatul sistem de rime la care poetul recurge pentru realizarea
euritmiilor. Rimei încrucişate, dominantă în text, i se adaugă rima interioară, producătoare de efecte
incantatorii, specifice cântecelor ritualice.
Dintre numeroasele surse ale expresivităţii şi ale sugestiei poetice un efect deosebit produce
deformarea cuvintelor, care dobândesc sonorităţi arhaice şi tonuri de registru colocvial, perfect pliate pe
natura fantastică sau alegorică a evenimentelor narate, dar şi pe limbajul trubaduresc, spre care trimite
textul chiar de la început. Cuvinte ca beteli, funtă, ciupearcă, mânătarcă aduc rezonanţe străvechi, ca şi
cum povestea s-ar rosti din alte timpuri.