LOCUL LUI JOHN MAYNARD KEYNES IN GANDIREA ECONOMICA UNIVERSALA

In opoziţie fată de Marx, care promova ideea luptei de clasă, Keynes pornea de la considerentele că
interesele diferitelor clase ale societăţii se gasesc într-un echilibru constant. Acceptând ideea
utilitariştilor englezi, adepți ai teorilor economiilor sociale, care considerau Că prin unele măsuri
guvernamentale se poate ajunge la starea de echilibru, Keynes aprecia şi el că prin aceleaşi procedee
guvernamentale se poate asigura o mai bună repartiție a avuției şi o bunăstare economică a maselor.

După apariția marginalismului, realitătile vieţii economice Şi sociale nu au încetat să contrazică

teoriile Şi viziunile împărtășite (acceptate) de mulţi economişti clasici şi neoclasici, după care
functionarea pieței este suficientă pentru se asigura folosirea deplină a fortei de muncă si alocarea
optimă a resurselor. In viata economică reală crizele economice s-au răspândit ca o adevărată plagă a
economiei în tot secolul al XIX-lea până laprimul războ1 mondial. Mişcările muncitoreşti din secolul al
XIX-lea Şi începutul secolului al XX-lea, revolutiile anului 1848. Comuna din Paris din 1871. Revolutia
rusă din 1917, din 1918 în Germania, Ungaria etc. le-au creat convingerea multor oameni de diferite
profesii si apartenenţe sociale, că doctrina lui Karl Marx şi a discipolilor săi este confirmată. Crizele
economice continuă si după primul război mondial. Până la cel de al doilea război mondial numărul
şomerilor nu a scăzut în Anglia sub un milion. Lumea a fost bântuită de ravagii provocate de marea
depresiune, care s-a manifestat prin reducerea drastică a activitătilor economice, creşterea şomajului
şi sporirea sărăciei si a mizeriei. Pentru unii, mai ales pentru populaţia muncitoare din Europa,
Uniunea Sovietică apărea ca o țară purtătoare de speranţe imense: construirea socialismului acolo era
în curs.

Pentru altii, nationalismul, replierea în interiorul tării sau expansiunea națională, constituiau factorii
principali ai coeziunii si ai fortei. Marşând pe nationalism si expansionism, Hitler a făcut să triumfe
naţional socialismul în Germania. Criza profundã a marcat conştiinţa si viata multor zeci de milioane
de oameni. Multi literaţi, artişti, matematicieni etc. devin adhoc economişti. Ei vor sa înteleagå
cauzele a ceea ce se petrece în jurul lor căutând solutii pentru a contribui la combaterea
neajunsurilor.

Marea criză din 1929-1933 a scos la iveală,mai mult ca oricând, pårțile slabe ale teoriei economice,
înviorând dezbaterile care li opuneau pe cei care credeau că economia de piaţă dispune de
mecanismele necesare pentru a se reajusta (a se reechilibra) , in urma şocurilor provocate de cauze
exogene, celor proveniți din curente toarte diferite, care. dimpotrivă,credeau că capitalismul liberal
este afectat de boli foarte grave, că el trebuie renovat si profund transformat, ca este necesar sa se
exercite o intervenţie activă si chiar masivă a autorrităţilor publice pentru a evita prăbuşirea în
vederea îmbunătătirii situaţiei celor ce sufereau. Liberalismul ortodox este tot mai mult criticat
pentru faptul că se rezumă Să recomande rigoarea monetară concomitent cu flexibilitatea preţurılor,
cu deosebire a salariilor ca mijloc unic de relansare a folosirii depline a fortei de muncă.

In acest context, apariția În 1936 a "Teoriei generale a dobânzii si banilor" se relevă ca o contribuție
fundamentală a lui J.M.Keynes. Dar nu numai atât.Ea â

Ââ justifica o seamă de politici economice care a precedat-o în mai multe tări, cu deosebire pe cele
ale președintelui S.U.A, Roosevelt sub denumirea de New Deal din anul 1932, care au deschis calea
unor politici economice moderne, cele ce mai târziu au fost calificate de keynesiste.
25.3. VIAȚA, ACTIVITATEA ȘI EVOLUŢIA TEORETICĂ A LUI JOHN MAYNARD KEYNES (1883-1946)

J.M.Keynes s-a născut in oraşul Cambridge din Regatul Unit. A fost fiul lui Keynes John Neville (1852-
1949), care a fost profesor universitar, predând logica si economia politică, autor al uneia din primele
lucrări consacrată in întregime metodologiei economiei politice, carte care constituie încă o referinţă
importantă și o sinteză utilă. El a făcut distincția între ştiinţa pozitivă si ştiinţa normativă.

Se poate spune despre Keynes că a trăit într-un mediu propice inventivității și reformei sociale. In
primul rând se trăgea dintr-o familie cultivată și atentă la schimbări și evoluții sociale. Tatăl – profesor
universitar - i-a îndrumat pregătirea intelectuală. Mama sa, Florence Ada Keynes, a fost una dintre
primele femei diplomate de la Newham College. A fost prima femeie consilier municipal la
Cambridge. Extrem de activă a jucat un rol important în mişcarea feministă și socială engleză. In acest
sens a devenit model pentru femeile engleze. In al doilea rând, prietenii lui Keynes erau adepți ai
liberalismului politic. Această orientare era mult mai progresistă decât conservatorii înaltei societăţi
victoriene.

Funcţionar la Trezoreria britanică, Keynes devine un actor important al negocierilor care au marcat
sfârșitul primului război mondial. In dezacord cu natura și modul impunerii despăgubirii de război
Germaniei, prin Tratatul de la Versailles, el a demisionat din delegația britanică, publicând, în anul
1919, "Urmările economice ale păcii". Aceasta a fost tradusă în scurt timp, în mai multe limbi
cunoscând un succes imens, "asigurându-i autorului o notorietate internaţională" incă din 1917,
Keynes estima că costurile războiului aliaţilor vor depăși net capacitățile de plată ale Germaniei
impuse în vederea despăgubirilor de război. El era convins că în Europa va fi necesar să se mențină un
echilibru trainic. Era convins că plățile impuse Germaniei pentru despăgubirile de război nu trebuie să
fie prea ridicate pentru a nu o ruina din punct de vedere economic. Niște despăgubiri prea mari,
spunea el, îi va distruge nu numai pe învinși, ci va distruge întreaga civilizaţie europeană. Dar niciun
conducător politic european nu a înţeles avertismentele lui Keynes. El a prevăzut că S.U.A. vor deveni
creditorul Europei. Cele 40 miliarde de dolari impuse Germaniei ca despăgubiri de război întreceau cu
mult capacităţile de plată si de export în natură ale ei. In contabilităţile naţionale reparațile impuse

Germaniai erau egale cu venitul național pe patru ani antebelici. Ele erau impuse unei țări secătuite
de război, sărăcită şi înfometată.

In perioada anilor '20, Keynes începe să se desprindă tot mai mult de vechiul liberalism. In broșura
Sfårșitul lui laissez faire, el respinge mitul conform căruia prețurile și cantitățile de mărfuri necesare la
un moment dat se ajustează în mod automat. Nu mai crede în "mâna invizibilă" a lui Adam Smith, nici
în formalizarea matematică a echilibrului lui L.Walras.Consideră că este incorect a se deduce general.
din principiul Economiei politice că interesul personal se găsește întotdeauna în concordanță cu
interesul

Non intervenţia statului în economie, considera economistul englez, poate crea teren favorabil pentru
răspândirea ideilor boișevice și fasciste. A fost împotriva fascismului lui Hitler şi al lui Mussolini cat si
împotriva bolşevismului.
Economistul englez s-a implicat mod curent in perioada anilor '20 şi '30 în viata si activitatea politică.
In viata politică a insistat, în special asupra dezvoltării investițiilor, fiind principalul redactor al unui
document publicat, în 1928, de către Partidul Liberal. Documentul se intitulează, În mod sugestiv:
semnată "Viitorul Industriei Britanice". Aceeaşi atitudine de sustinere a investitiilor o adopta si intr-o
brosurasemnata impreuna cu Herbert Hederson, publicată in campania electorală din 1929. Autorii
propun un program masiv de cheltuieli publice în vederea combaterii şomajului, atacând vehement
politica de inactivitate a guvemului conservator aflat la putere. Deşı Partidul Liberal a suferit un eşec,
alegerile find câştigate de Laburişti, Keynes a fost totuşi numit de noul guvern în diferite comisii,
Comitete Consultative din interiorul cărora a promovat vederile sale în scopul propunerii unor
intervenții masive a statului în economie.

J.M. KEYNES SI ECONOMIA POLITICA A VREMII SALE

Practica și, legat de ca, politica economică ,,nu erau mai prejos", somajul masiv din Germania anilor
'30 (mai mult de jumătatc din mâna de lucru industrială) i-a inspirat pe consilierii lui Hitler la o politică
economică de intervențic statală şi de masive cheltuieli publice. În aceeași perioadă, Roosevelt si
întreaga conducere politică americană ajung la concluzia că absența statului în viaţa economică,
pasivitatca sa în faţa crizei, fondate pe principiile liberalismului clasic si neoclasic, reprezintă atitudine
depășită. De aceea, se intervine pentru creșterea salariilor și, pe această cale, a puterii de cumpărare
a maselor pentru a absorbi stocurile de mărfuri; se devalorizează dolarul pentru a determina
cresterea preturilor si, de aici o atmofera prielnică a afacerilor. În propria-i țară liderul liberal englcz
Lloyd George, în 1924, pentru a diminua șomajul, avansează ideea unui amplu program de lucrări
publice. Keynes aderă la idee, o susține în presă și, încă de atunci, schițează un program de eradicare
a șomajului centrat pe dezvoltarea sectorului public.

Acesta este, deci, mediul care l-a inspirat și l-a ,,produs" pe Keynes. Atat politica cât si teoria
economică erau angajate şi preocupate să găsească răspuns şi să ofere soluții marilor probleme cu
care economia se confrunta la început de secol şi, în principal, șomajului masiv, ale cărei amploare și
implicaţii schimbaseră total spectrul vieţii economice.

PARADIGMA DE GÂNDIRE KEYNESISTA

Părăsirea unor principii ale clasicismului liberal si ieşirca din ,,matcă erau cerute de involuția doctrinei
de impasul ci in faţa unor fenomene negative noi, inedite, mai era posibilă in baza reţetclor
cunoscute. Dirijismul lui Keynes și cel inspirat din el nu semnifică planificare centralizată. El înscamnă
intervenționism statal realizabil prin transformarea statului într-un agent nemijlocit şi eficient al vieţii
economice; înseamnă coordonarea procesului decizional la nivel macroeconomic de către autoritatea
publică cu condiţia ca semnalele pcntru aceste decizii, sensul şi finalitatea lor să vină şi să servească
inițiativa privată. Intervenția statală era la el o necesitate pentru care nu pleda cu plăccre.” Eu mă
pronunţ pentru antrenarea statului, pentru abandonarea principiului laissez-faire, scria el în cuvântul
introductiv la Teoria generală, nu din dispreţ faţă de buna doctrină veche ci pentru că, indiferent dacă
ne place sau nu, condițiile succesului ei nu mai cxistă. Doctrina avea două aspecte - ea încredinţa
binele public inițiativei private necontrolate si neajutate. Inițiativa privată nu mai este necontrolată-
ca estc controlată şi periclitată pe multe căi diferite. Acest lucru nu mai poate fi schimbat. S-ar putca
ca forţele care ne prescază să fie oarbe, dar ele există și sunt puternice. Iar dacă inițiativa privata este
necontrolată, noi nu putem s-o lăsăm neajutată".

Așadar, discursul său pentru stat, pentru intervenţia sa, era determinat imperativ de faptul cá
economia nu mai izbutea, în mod vădit, să-și descopere alte posibilități de rezolvare a problemelor, si,
în principal, de eradicare a flagelului şomajului. Dar el nu a renunţat niciodată la ,,buna doctrină
veche" in ale cărei resorturi și forţe emulative a rămas încrezător. Pledând însă pentru stat, pentru ca
pe această cale, ,,să ajute" iniţiativa privată, el a deschis un drum nou în doctrina și politica
economică - cel al cconomiei mixte, în care alături de iniţiativa privată, benefică și stimulativă, statul
se manifestă și rămâne o prezenţă activă și necesară binelui public.

Din acest punct de vedere, keynesismul nu este altceva decất o nouă faţă și formă a liberalismului
clasic adaptat la cerinţele impuse de derularea mecanismului economic în condiţii şi cu restricții noi și
multiple. Referindu-se la acest aspect, istoricul doctrinar Henry Denis scria că ,,El, Keynes, a fost
heraldul unui nou liberalism cconomic pe carc l-am putca denumi un liberalism keynesist" . Că așa
stau lucrurile o confirmă și faptul că ţările care au scăpat de marasmul crizei din '29 - '33 si au obţinut
cei mai buni ani de: creștere economică postbclică aplicând o politică de factură keynesistă n-au
renunţat nicidecum la principiilc libcralismului si ale economiei de piaţă.

Keynes a fost un economist total pentru că a stăpânit dcopotrívă de bine istoria, sociologia,
psihologia, filosofia şi matcmatica. Profundul filosof n-a rămas însă numai în sferele abstractizării;
Keynes a fost un economist cu un pronunţat simț practic. Accasta nu în sensul și nu în primul rând că a
ştiut să se afirme cu succes în lumca afacerilor şi să acumuleze o avere demnă de invidiat, ci prin
aceea că ceea ce l-a caracterizat a fost un extraordinar simț al concretului.

UN OM APOLITIC

Pare curios, dar teorcticianul talentat al politicii cconomice. cel care a dat știinţei economice un nou
limbaj și un nou sistem de gândire pe care nimeni nu l-a putut și nu-l poate ignora, a fost, dintr-un
anumit punct de vedere, un apolitic. Nu în sensul că nu I-a interesat ce fac partidele politice alc vremii
și care era opțiunea accstora. Dimpotrivă, era angajat în confruntările politice ale vremii nu ezita să-şi
defincască poziția față de acestca și sa-şi afişeze public propria profesiune de credinţă: ..Dacă ar fi să
urmăresc vreodată interesele unui grup oarecare, ţinea el să sublinicze, le voi urmări pe ale mele
proprii. Când este vorba de lupta de clasă ca atare, atașamentele. mele locale și personaic, ca cele ale
oricărui alt om, exceptându-le pe cele ale anumitor fanatici dezagreabili, sunt rezervate propriului
meu mediu. Pot fi influenţat de ceea ce mi se pare a fi echitabil și dictat de bunul simț; dar războiul
între clase mă va găsi de partea burgheziei instruite. “((((( Că nu l-a interesat politica decâ în măsura
în care accasta servea punerii în operă a unci idei practice o confirmă și J. A. Schumpcter

: „Nimeni, sublinia el, dintec cei care Se întretineau măcar o oră cu Keynes nu putea sa nu-și dea
scama că cra cel mai puțin politic dintre oameni.
Noțiunea de partid politic reprezenta foarte puțin sau aproape nimic pentru el(...) Atașamcntul său
cra față de principii si nu faţă de indivizi sau de grupuri" el a venit și cu acea notă de moralitate,
dezinteresată si angajată in acelaşi timp, proprie numai celor ce nu pot fi influenţați decât de ceca
ce ,,pare afi echitabil și dictat de bunul simț'. Neacceptând înregimentarea în vreun partid, Keynes
reprezintă prototipul cclui capabil să moară pentru o idee dacă e convins că aceasta aduce ceva
pozitiv pentru omenire.)))))

MECANISMUL ECONOMIC KEYNESIST

Studiind realitățile Angliei și alc altor ţări în anii marii crize din 1929-1933, Keynes este nevoit să
constate că principalele boli de care suferă economia și socictatea sunt incapacitatea lor de a asigura
folosirca deplină a mâinii de lucru şi ,,repartizarea arbitrară și inechitabilă a avuțici şi a veniturilor”.
Era, deci, de înţeles ca în atenție să-i stea problema eradicării șomajului şi, de aici, punerea în discuţie
a postulatelor teoriei economice clasice care nici nu mai explicau și nici nu mai ofereau soluții unei
realităţi ieșitc de sub control.

TERAPEUTICA KEYNESISTA

Intâi, economistul englcz se declară convins că obiectul economic și social suprem pe care trebuie
să-l aibă în vedere şi la care să se raporteze orice politică economică este folosirca cât mai complctă a
forței de muncă. Genialitatea si, mai ales, perenitatea gândirii keynesiste se găsesc in această
susţinere un serios punct de sprijin.De altfcl, folosirca cât mai deplină a forței de muncă reprezenta la
el o garanție a utilizării eficicnte și a celorlalte resurse. Or, folosirea forțci de muncă, aşa cum s-a
văzut, nu putea fi gândită în afara principiului cererii efective. Ceea ce este nevoit Kcynes să constatc
estc tocmai insuficicnţa acestcia, pentru toate ţările afcetate de criză, insuficienţă al cărei prim și cel
mai important rezultat cra o folosire incomplctă a forței de muncă. Ca atare, eradicarca şomajului nu
isi putea găsi sorți de izbândă decât în stimularea cererii efectivc, în ambelc sale componente -
consum și investiții. De aceca, politica economică keynesistă și cea de inspiraţic keynesistă vor fi
cunoscute în doctrina și practica economică ca politici bazate pe cerere, opusă celei a ofertei.

Keynes constata că trinitatca magică din paradigma liberală clasică - o creșterc cconomică susţinută
însoțită de stabilitatea preţurilor și deplina folosire a forţei de muncă – se dovedește, în noile condiții
de criză, un scop puțin realizabil.

În baza acestor observaţii Kcynes se pronunţă pentru antrenarca și intervenţia statuluiîn viaţa
economică cu scopul principal de a ajuta inițiativa privată, de a controla ,,forţele oarbe ale picţei".

Statul nu trebuia nici să subordoneze și nici să sufoce piaţa. Avantajele tradiţionale ale
individualismului, ale liberei inițiative, concurenţei și răspunderii particulare, ale eficienţei obţinute
prin urmărirea intcresului personal și descentralizarea deciziilor etc. trebuiau păstrate. Cecca ce se
voia era ca statul să acţioncze pentru a debloca economia și a interveni acolo unde libera iniţiativă îşi
epuizase mijloacele.
Persuasiunea, munca de convingere necesară a fi dusă pentru a schimba comportamente imprimate
de o teoric care nu mai rezolva probleme ale unei lumi reale ocupa un loc important.

Militând pentru stimularca cererii efective, Keynes condamnă avariția si ,,eutanasia rentierilor”
pentru a glorifica, în contrapondere, avantajele consumului în vederca creșterii gradului de ocupare.
Pentru a stimula înclinația spre consum, statul putea manevra, într-o asemenea direcție, psihologia
maselor sau recurge la o politică fiscală de natură să corecteze incgalitatea veniturilor. Ceea ce l-a
preocupat si a pus in opera sa era ca veniturile sa ajunga la cei a caror inclinatie margnala spre
consum era considerabila.

Așa cum s-a arătat deja, important pentru creșterea gradului de ocupare era investiția. De accea, el
militează pentru descurajarea economiilor și încurajarea investiților.

INCHEIERE

Cu sorgintea în atari stări de spirit si din necesitatea de a restabili ,,egalitatea la punctul de plecare"
fara bulversări sociale de proporții, preocuparea pentru echilibru a constituit o dominantă a gândirii
sale.Cantonându-și efortul analitic pe această problemă, Keynes a acordat o mare atenţie factorului
psihologic si sociologic. Şi, dacă avem în vedere că, în multiplcle sale ipostaze, echilibrul keynesist au
putea fi conceput în afara utilizării la un nivel cât mai inalt posibil a forţei de muncă, genialitatea și
profunzimea gândirii salc işi găsesc un solid suport în următoarea susţinere: orice model realist de
politică economică trebuie să-și facă din folosirea cất mai deplină a forţei de muncă dimensiunea
principală, coordonata-axă.

Keynes a fost un economist total pentru că a stăpânit dcopotrívă de bine istoria, sociologia,
psihologia, filosofia şi matcmatica. Profundul filosof n-a rămas însă numai în sferele abstractizării;
Keynes a fost un economist cu un pronunţat simț practic. Accasta nu în sensul și nu în primul rând că a
ştiut să se afirme cu succes în lumca afacerilor şi să acumuleze o avere demnă de invidiat, ci prin
aceea că ceea ce l-a caracterizat a fost un extraordinar simț al concretului.