Antibioticale

Antibioticele (cunoscute și ca antibacteriene, greaca ἀντί- contra, βίος- viață) alcătuiesc o clasă de

medicamente, produse de microorganisme sau obținute pe cale sintetică sau semisintetică, fiind cele mai
importante substanțe medicamentoase implicate în tratamentul și în profilaxia infecțiilor bacteriene de
diverse tipuri.
Antibioticele sunt utilizate în medicina umană și veterinară, însă au o mare utilitate și în agricultură. În mod
normal, ele prezintă toxicitate doar pentru microorganismele cauzatoare ale infecțiilor, fără să afecteze
organismul uman sau animal, dar în anumite cazuri acestea pot induce reacții adverse, cea mai frecventă
fiind afectarea florei intestinale normale. Din punctul de vedere al acțiunii, antibioticele pot face parte din
două clase, ele manifestându-și efectul bacteriostatic (prin oprirea creșterii bacteriei) sau bactericid (prin
distrugerea acesteia), însă există și exemple care prezintă ambele mecanisme. Există mai multe criterii
conform cărora se mai poate realiza clasificarea antibioticelor, de exemplu structura chimică sau activitatea
lor asupra bacteriilor. Un număr limitat de antibiotice posedă, de asemenea, și o
activitate antiprotozoarică (cum este, de exemplu, metronidazolul).
Din punct de vedere istoric, termenul de antibiotic face referire doar la agenții antibacterieni secretați de
către microorganisme, cu scopul de a afecta alte microorganisme și de a oferi protecția față de acestea, și a
fost utilizat pentru prima dată în anul 1942. În prezent, definiția s-a extins și la acele substanțe
medicamentoase antimicrobiene de origine sintetică, denumite chimioterapice antimicrobiene, precum
sunt chinolonele, sulfamidele și nitrofuranii. Primul antibiotic natural, penicilina, a fost descoperit de
către Alexander Fleming, iar această descoperire a permis o dezvoltare impresionantă în ceea ce privește
tratamentul infecțiilor bacteriene.] Au fost descoperite și sintetizate foarte multe molecule noi de antibiotice
de-a lungul ultimul secol, însă în ziua de astăzi eficacitatea antibioterapiei se află sub semnul întrebării
datorită unor probleme legate de utilizarea acestora, precum este bine-cunoscuta rezistența la antibiotice.
Scopul antibioterapiei și implicit succesul terapeutic este reprezentat de eliminarea completă a
microorganismului patogen din organism. Pentru realizarea acestui fapt, este necesară alegerea unei
posologii care asigură o concentrație necesară de antibiotic în focarul infecțios, superioară concentrației
minime la care creșterea microorganismului este inhibată. De asemenea, este neapărată alegerea unei căi de
administrare pentru un antibiotic, având în vedere starea fiecărui pacient în parte. Fenomenul
automedicației este în prezent o problemă gravă în sistemul de sănătate publică, întrucât o alegere
neadecvată a unui antibiotic și un ritm de administrare necorespunzător poate avea ca urmare generarea
unor tulpini bacteriene rezistente. Antibioticele nu sunt eficiente asupra virusurilor, astfel că virozele sunt
tratabile doar cu medicamente antivirale.
Antibioticele sunt obținute la nivel industrial fie prin intermediul microorganismelor (adesea modificate
pentru a crește randamentul de producție), fie prin sinteză chimică. Necesitatea obținerii unor noi antibiotice
mai bune a dus la cercetări suplimentare, iar un exemplu de alternativă la terapia cu antibiotice este utilizarea
virusurilor capabile să distrugă bacteriile, acestea fiind denumite bacteriofagi. Deoarece unele specii
patogene au dezvoltat rezistență, pentru identificarea corectă și tratarea infecțiilor este necesară realizarea
unei antibiograme, o metodă care indică sensibilitatea speciilor față de un anumit antibiotic.

Mecanism de acțiune
Principalele ținte biochimice din structura celulei bacteriene pe care acționează antibioticele sunt
peretele celular, membrana celulară și respectiv acizii nucleici.
Datorită diversității foarte mari în ceea ce privește antibioticele, există o multitudine de
mecanisme de acțiune prin care acestea își manifestă efectul de neutralizare sau de toxicitate
asupra organismelor bacteriene. Obiectivul unei molecule de antibiotic este de a ajunge la
suprafața sau în interiorul celulei bacteriane și de a ținti selectiv anumite structuri moleculare sau
biologice din componența acestora, lăsând neafectate celulele gazdei umane sau animale. În acest
caz, după cum se poate observa și în diagrama din partea dreaptă, antibioticele pot acționa la
nivelul peretelui celular, membranei celulare, acizilor nucleici, proteinelor sau
a ribozomilor bacterieni.
De asemenea, prin mecanismul pe care îl prezintă, antibioticele pot face parte din două clase
mari, astfel că ele pot avea efect bacteriostatic (inhibând creșterea microorganismelor, dar fără să
le distrugă) sau bactericid (provocând moartea celulelor bacteriene), însă există exemple de
antibiotice care produc ambele efecte.

Utilizări medicale
Antibioticele sunt utilizate în profilaxia și tratamentul infecțiilor bacteriene, și uneori a infecțiilor
produse de protozoare (adesea, se utilizează metronidazolul). În practica medicală, este aplicat
conceptul de terapie empirică, iar în momentul în care se pune diagnosticul unei infecții
bacteriene, dar nu se cunoaște agentul patogen, se administrează un antibiotic cu spectru larg (pe
baza simptomatologiei) și se inițiază antibiograma (a cărei realizare poate dura câteva zile).
Pe de altă parte, în contextul cunoașterii microorganismului patogen sau al identificării acestui
prin antibiogramă, se poate începe terapia definitivă, de obicei cu un antibiotic cu spectru mai
îngust de acțiune. Alegerea terapiei se face având în vedere diferiți factori, precum natura și
sensibilitatea patogenului, toxicitatea antibioticului și costul terapiei.
Măsurile de profilaxie prin tratament cu antibiotice sunt aplicate în special în cazul pacienților
care prezintă o susceptibilitate ridicată pentru dezvoltarea de infecții bacteriene, precum cei
imunocompromiși (ca urmare a infecției cu HIV, pentru prevenirea pneumoniilor), pacienții
aflați sub tratament cu imunosupresoare, pacienții bolnavi de cancer sau la cei care urmează să
aibă o intervenție chirurgicală. Se remarcă o importanță mare a antibioterapiei profilactice în
chirurgia stomatologică, utilizând la prevenirea bacteriemiei și a dezvoltării
de endocardite infecțioase. O altă aplicație a profilaxiei este la pacienții cu neutropenie, de obicei
bolnavi de cancer, care sunt predispuși la dezvoltarea de infecții.
În cazul antibioterapiei, succesul terapeutic depinde de mai mulți factori, inclusiv particularitățile
pacientului, localizarea infecției și proprietățile farmacocinetice și farmacodinamice ale
antibioticului utilizat. Problema rezistenței la antibiotice nu trebuie contracarată neapărat prin
dezvoltarea de noi compuși, ci se poate aplica o terapie combinată, în care cel puțin două
antibiotice cu mecanisme de acțiune diferite se utilizează împreună (de exemplu, în tuberculoză).

Obținere industrială
Datorită faptului că antibioticele cele mai frecvent utilizate prezintă origine naturală,
fiind metaboliți secundari produși de către unele microorganisme, au fost depuse multe eforturi
în implementarea biotehnologiilor, cu dorința de creștere a productivității și a randamentelor de
producție. În cazul penicilinei, de exemplu, tulpinile fungice utilizate la nivel industrial produc
de 40.000 de ori mai mult antibiotic decât tulpina pe care a izolat-o Fleming. Mai mult, la finalul
anilor 1960 s-a descoperit faptul că bacteriile cresc mai rapid în spațiul cosmic, în aceste condiții
având o capacitate mai ridicată de a produce antibiotice, de până la 200% în comparație cu
producerea în condițiile obișnuite de pe Pământ. În aceeași ordine de idei, se pare că în condițiile
scăzute de gravitație bacteriile dezvoltă foarte rapid rezistență.

Schema unui fermentator tip fed-batch utilizat adesea în industria fabricației de antibiotice

naturale.
În 1945 au fost produse la nivel industrial mai mult de 646 bilioane de unități de
penicilină. În 1980, pe primul loc se clasau cefalosporinele, urmate de ampicilină și
de tetraciclină; per total, s-a estimat că producția la nivel mondial de antibiotice în acest an a
depășit 100.000 de tone. Costul total pentru introducerea unui nou antibiotic pe piața de
medicamente, din stadiul de cercetare și până la dezvoltarea sa, este de aproximativ 1.200 de
milioane de dolari. Din aceste considerente, în secolul al XXI-lea antibioticele sunt produse pe
scară largă la nivel industrial și sunt comercializate în mod competitiv.
Obținerea antibioticelor la nivel industrial, pornind de la microorganisme, presupune utilizarea
proceselor biotehnologice de fermentație, adesea prin metoda fed-batch, asigurându-se condiții
optime de creștere ale microorganismului pe medii de cultură, în fermentatoare de capacitate
mare (peste 100.000 de litri), astfel încât să producă cantități mari de antibiotice. Factorii care
sunt monitorizați includ saturația oxigenului, temperatura, valoarea pH-ului și nivelele
de nutrienți prezente în mediul de cultură, depinzând de fiecare microorganism în parte.
Antibioticul, după ce este produs ca urmare a metabolismului microorganismului, este extras și
supus unor procese de purificare, care depind de natura compusului. De multe ori se dorește
realizarea unei semisinteze, fapt pentru care antibioticul este supus unor reacții chimice care au
ca scop adiția unor grupe funcționale suplimentare (de exemplu,
fabricarea ampicilinei din penicilină prin introducerea unei grupe amino).
O altă abordare prin care se pot obține antibioticele este prin sinteză chimică, prin intermediul
unor procese în care nu este necesar să se pornească de la un precursor de origine naturală. Au
fost raportate și metode sintetice totale de obținere a antibioticelor care sunt obținute în mod
normal natural, pornind de la molecule de carbohidrați. Dezvoltarea antimicrobienelor sintetice
prezintă anumite limitări, printre care se numără și dificultatea de a procura
compuși enantiomeri puri și de a realiza reacții chimice stereo- și regioselective. În ciuda acestui
fapt, sinteza chimică prezintă avantajul posibilității de a obține structuri moleculare care nu pot fi
produse pe căi naturale.
Numărul de antibiotice cunoscute a crescut de la aproximativ 500 în 1960 la mai mult de 11.000
în 1994, undeva la jumătate dintre acestea fiind produse de către speciile din genul Streptomyces.
Reprezentanții genului Streptomyces sunt în continuare investigați pentru posibilitatea producerii
de noi antibiotice, dorindu-se modificări genetice care să producă microorganisme ce pot
sintetiza antibiotice superioare