„Ion ”, Liviu Rebreanu

Tema şi viziunea despre lume

a) Tipul de roman şi evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea in perioadă, curent

Liviu Rebreanu este un reputat prozator ardelean, din perioada interbelică. Romanul
„Ion”- 1920 - deschide seria marilor romane, constituind punctul de plecare al romanului
românesc modern. Deşi până la apariţia acestuia au existat şi alte romane precum :”Tainele
inimii”, M. Kogălniceanu, 1850,”Ciocoii vechi şi noi”, Nicolae Filimon-1862, „Mara”, Ioan
Slavici- 1915, prin Rebreanu se face saltul din sfera începuturilor în cea a romanului autentic.

„Ion ”este , în primul rând, un roman social-realist, ce ilustrează viaţa satului

ardelenesc de dinainte de Primul Război Mondial, în toată complexitatea sa, cu ţărani înstăriţi
sau săraci, cu intelectualii satului( preotul ,învăţătorul, funcţionarii ), oamenii politici,
reprezentanţi ai autorităţilor austro-ungare. Evenimentele existenţiale se desfăşoară într-un
spaţiu marcat de obiceiuri şi tradiţii milenare, care susţin verosimilitatea aspectelor
prezentate ( hora , bătaia între flăcăi, tocmeala pentru zestre, nunta, naşterea, moartea
bătrânului Moarcăş, spânzurarea Anei sunt momente din calendarul satului ). Obiectivitatea
este absolută, iar omniscienţa este detaşată . Ca formulă narativă, „Ion” este un roman
tradiţional ( problematică socială, mediul rural, simetria incipit-final, tipologia ţăranului,
obiectivitate, sobrietatea stilului).

Realismul romanului este susţinut de tehnici narative specifice : anticipativă, a planurilor

paralele( destinul ţăranilor şi al intelectualilor ),tehnica detaliului. De exemplu, secvenţa horei
se constituie ca o agora rurală, în care se strâng toate personajele, grupate pe categorii sociale
sau de vârstă, cu rol bine delimitat în colectivitate. Aceasta sugerează roata timpului, cursul
său implacabil, dar şi reluarea eternului ciclu existenţial în spaţiul satului tradiţional.

Prin sondarea zonelor abisale ale inconştientului uman, prin interesul pentru instinctualitate,
prin reprezentările crude şi brutale din realitate, romanul lui Rebreanu poate fi considerat
naturalist.

Modernitatea romanului este evidentă pentru perioada în care a apărut, când în literatura
română nu exista încă romanul de tip balzacian. Rebreanu introduce introspecţia şi analiza
psihologică, problematica intelectualului, fapt care îl determină pe Eugen Lovinescu să afirme
că scriitorul este „întemeietorul romanului modern.”

b) Tema şi două secvenţe

În spirit realist, tema centrală este viaţa satului transilvănean de la începutul secolului
XX, în care demnitatea şi locul omului în colectivitate se măsoară în funcţie de avere,
respectiv de pământ. Pentru Ion, dorinţa de a avea pământ reprezintă mai mult decât depăşirea
condiţiei sociale; el este posedat de iubirea pentru pământ: „Iubirea pământului l-a stăpânit
de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat cu într-o hotărâre pătimaşă:
trebuie să aibă pământ, trebuie !”.

1
 Într-un fel sau altul, destinul personajelor este strâns legat de pământ. Lipsa pământului îl
determină pe Ion să renunţe la iubire pentru a-şi câştiga demnitatea. Pământul va genera şi
conflictul dintre Herdelea şi preot. Pământul, la scară mare, generează conflictul dintre cele
două naţiuni: români şi maghiari. Pământul se constituie ca un suprapersonaj, simbol al
libertăţii şi demnităţii individuale şi naţionale

Tema centrală este dublată de tema iubirii, lucru evidenţiat prin titlurile celor două părţi
ale romanului – Glasul pământului şi Glasul iubirii-ce scot în relief dilema din sufletul
eroului.Forţele sunt inegale şi domină în mod succesiv. Alte teme importante sunt : tema
destinului, al cărei mesager este Savista, tema naţională (existenţa satului ardelenesc sub
stăpânire austro-ungară ), tema familiei ( relaţia dintre soţi, părinţi şi copii ).

Relaţia protagonistului cu pământul este puternic evidenţiată prin două secvenţe

simbolice :contemplarea şi apoi sărutarea pământului.În zorii zilei, Ion contemplă fostele
pământuri ale familiei. Pământul îi apare ca un stăpân, ca o divinitate mitologică ( „Glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”) , iar Ion- în
ipostaza fiinţei umilite ( „se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare )”

A doua secvenţă ilustrază momentul sărutării pământului.”Se vedea acum mare şi

puternic ca un uriaş din basme, care a biruit o ceată de balauri îngrozitori.”Surprind
senzualitatea imaginilor şi aglomerarea figurilor de stil , care prevestesc moartea
protagonistului : „lutul negru, lipicios îi ţintuia picioarele”, „mâinile îi rămaseră unse cu
lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu”.

c)Două elemente specifice textului narativ ( conflict, timp şi spaţiu, construcţia subiectului, incipit, final,
tehnici narative, perspectiva narativă, construcţia personajelor, registre stilistice )

În roman există mai multe conflicte exterioare: între ţăranii înstăriţi şi cei săraci din sat,
între intelectuali, între reprezentanţii comunităţii române şi autorităţile austro-ungare, între
Ion şi Vasile Baciu, între Ion şi George Bulbuc ( fost pretendent la mâna Anei şi, mai apoi,
soţul Floricăi ), Ion şi preotul Belciug, Ana şi Florica ( conflict tacit )

Există, de asemenea, conflicte interioare: conflictul trăit de Ion , care, în primă instanţă,
oscilează între alegerea Anei sau a Floricăi, conflictul Laurei care încearcă să-şi aleagă
mirele- viitorul preot Pintea sau medicul Ungureanu ); conflictul învăţătorului Herdelea, care
trebuie să hotărască între a vota cu avocatul Grofşoru , reprezentant al românilor, sau cu cel
al autorităţilor austro-ungare pentru a-şi păstra postul.

Finalul este închis, previzibil şi dramatic. Ion reintră în pământul care i-a fost atât de drag,
iar cele pe care le stăpâneşte devin proprietatea bisericii. O iertare şi o împăcare generală
domină finalul. Herdelea se pensionează şi părăseşte satul, după ce lasă în locul lui noul
cuplu- Ghighi şi Zăgreanu. Chiar dacă unii au murit ( Ion, Ana, Petrişor ) , iar alţii au părăsit
satul, timpul nepăsător îşi urmează cursul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.Începe un alt
ciclu, de data aceasta sub semnul sacrului reinstaurat de sfinţirea noii biserici.Aşadar, drumul
are o funcţie simbolică. Este asociat cu trecerea, iniţierea, cunoaşterea, răscrucea, calea vieţii.

2
Apare ca un fel de vietate mitologică, o coborâre în Infern, un semn al sacrului ignorat sau
chiar subconştientul nostru colectiv sau personal, un tărâm al pasiunilor şi
instinctualităţii.Romanul se încheie ciclic, cu imaginea drumului „ce se pierde în şoseaua cea
mare şi fără început”, nu înaintea unui moment de reflecţie: „Peste zvărcolirile vieţii, vremea
vine nepăsătoare, ştergând toate urmele”.

În concluzie, romanul prezintă o amplă imagine a vieţii rurale ardeleneşti, care se

confruntă cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. Încercarea disperată a lui Ion de a
dobândi pământ poate fi privită ca o expresie a dorinţei de a scăpa de eticheta jignitoare de
sărăntoc. El înţelege că toate calităţile sale nu sunt suficiente pentru a-şi schimba statutul, de
aceea trebuie să găsească mijloacele de a se impune, ignorând atât sentimentele, cât şi criteriul
moral.

Particularităţi de construcţie a personajului Ion

a) Statut social, psihologic , moral prin raportare la conflict
b) Trăsătura dominantă şi două secvenţe
c) Două elemente...

a) Ion este personajul central al romanului, dominând întreaga lume a ficţiunii. Celelalte
personaje( Ana , Vasile Baciu, Florica , George ) gravitează în jurul său, punându-i în lumină
trăsăturile. Diversele receptări critice contradictorii reflectă complexitatea personajului.
Eugen Lovinescu vede în personaj „expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba
căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă:
nimic nu-i rezistă .”G. Călinescu este de părere că Ion „este un erou de epopee care trece prin
criza aşezării la casa lui ”, „un animal plin de candoare, o brută căreia şiretenia îi ţine loc de
înţelepciune. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii Anei, ci dintr-o viclenie instinctuală,
caracteristică oricărei fiinţe reduse.”Mihail Dragomirescu îl consideră pe Ion „un simbol
tragic al sorţii omeneşti, căci într-un veac al bunurilor materiale toţi suntem mai mult sau mai
puţin Ion”.

Din punct de vedere social este tipul ţăranului, a cărui patimă pentru pământ izvorăşte
din convingerea că pământul înseamnă demnitate socială. Mediul în care trăieşte devine un
factor modelator, care exercită presiune asupra personajului. Flăcăul repetă, într-o oarecare
măsură, metoda socrului său, care dobândeşte averea prin căsătorie. Asemănările se opresc
aici, întrucât Vasile Baciu îşi iubise nevasta, pe când Ion face din Ana o victimă tragică a
brutalităţii. Scena horei prezită relaţia personajului cu mediul. Curtea Todosiei este locul în
care se adună întreaga comunitate. Aşezarea oamenilor indică o ierarhizare fermă. Primarul
satului şi chiaburii alcătuiesc un grup care nu interferează cu cel al ţăranilor aşezaţi pe
prispă.Sărăntoci precum Alexandru Glanetaşu dau târcoale acestei lumi, dar nu îndrăznesc să
se apropie prea mult.Preotul şi învăţătorul onorează cu prezenţa petrecerea poporului, dar nu
participă efectiv la ea, ci păstrează distanţa.

3
 Din punct de vedere moral este tipul parvenitului, înrudit cu Julien Sorel şi Dinu Păturică,
personaje lipsite de scrupule morale, ce folosesc femeia drept mijloc de parvenire.

La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, este „iute şi harnic
ca mă-sa ”şi iubeşte munca şi pământul: „Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră.”De
aceea, lipsa pământului îi apare ca o nedreptate. „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă
degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...”Isteţ, silitor şi cuminte trezise simpatia
învăţătorului, care îl considera capabil să-şi schimbe condiţia: „Mereu i-a bătut capul
Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn”.

Personajul vrea să schimbe soarta umilitoare a tatălui său, să nu mai fie nevoit să stea ca un
câine la uşa bucătăriei celor bogaţi. Patimile lui Ion ridică o întreagă lume împotriva sa: socrul
care nu l-a dorit, preotul Belciug, care îl dojeneşte în biserică , Simion Lungu, căruia i-a luat o
brazdă de pământ, învăţătorul Herdelea, care l-a ajutat, dar a fost trădat. Insultat de Vasile
Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat şi mânios,dornic să se răzbune. Vasile îi
reproşează că umblă după fata lui şi îl numeşte „sărăntoc”, „tâlhar”, „hoţ”. La început, preotul
îl dojeneşte în biserică. Efectul nu este cel aşteptat, iar Ion hotărăşte „să fie cu adevărat
netrebnic”, alegând zestrea Anei.

Din punct de vedere psihologic, Ion contrazice stereotipia vieţii satului . În tot ceea ce
face există o exagerare, o încălcare a măsurii, un factor iraţional. Impresionează la personaj o
psihologie a frustrării, socială şi sentimentală.Secvenţa care evidenţiază prezenţa factorului
iraţional este sărutarea pământului. În pragul desprimăvărării, ţăranul are asupra pământului o
percepţie cvasierotică, văzând în aceasta o ibovnică ispititoare. Îngenunchiat, simte fiorul
rece, iar lutul îi ţintuieşte picioarele şi îi îmbracă mâinile cu nişte mănuşi de doliu. Pământul e
pentru Ion o stihie, o forţă care îl cheamă şi îi ordonă mişcările, îl învăluie ca o iubită.

b) Trăsătura dominantă este lăcomia de pământ.Când intră cu plugul pe lotul lui Simion
Lungu „inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea.”Faptul că ţăranul îl cheamă la
judecată nu-l sperie şi că jalba scrisă de Herdelea îl scapă de închisoare nu-l sperie. Prin
muncă, el este înfrăţit cu lutul pe care îl venerează ca pe o zeitate( „îşi lipi buzele cu voluptate
de pământul ud”). În faţa uriaşului are iluzia că este atât de puternic se simte „mic şi slab cât
un vierme”, dar muncindu-l „simte o mândrie de stăpân” şi are iluzia că este atât de puternic
încât să domnească peste tot pământul. Imensitatea îi trezeşte dorinţa de a poseda : „- Cât
pământ, doamne !”

În altă ordine de idei, relaţia dintre ţăran şi pământ este înfăţişată în trei ipostaze simbolice:
pentru copil- pământul mamă ( „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil... de pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă”). Pentru bărbat, pământul este o ibovnică( „Îl cuprinse
o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări ).”Pentru omul ucis cu o
sapă, pământul stihie spulberă dorinţele şi iluziile efemere prin moarte. La începutul
romanului, protagonistului i se face un portret favorabil, care motivează acţiunile sale, nevoia
de a-şi defini condiţia .În goana sa pătimaşă după avere, Ion se dezumanizează treptat, trece
prin mai multe stadii, de la om , la brută( o tratează pe Ana ca pe un obiect, o bate, la nuntă
dansează cu Florica, pe care, mai apoi o curtează din nou ), iar moartea este expresia unei
intenţii moralizatoare.

4
Cele două femei , conturate antitetic, reprezintă cele două patimi ale protagonistului:
pământul şi iubirea. În încercarea de a le obţine, se confruntă în plan concret cu Vasile Baciu
şi cu George Bulbuc, iar în plan simbolic cu toată comunitatea , ca instanţă morală.

c) Două elemente specifice textului narativ

În concluzie, Ion este un personaj care face parte din categoria marilor înfrânţi.
Evoluţia personajului reflectă o viziune despre lume, conform căreia individul nu îşi poate
schimba destinul. Ion îşi sfidează de două ori condiţia: o dată prin seducerea Anei pentru a-
şi satisface pasiunea erotică. Ion este pedepsit pentru ambiţiile sale, ce contravin unei ordini
prestabilite a lucrurilor.Sugestiv este şi faptul că ceea ce îl ucide pe Ion nu este o forţă
exterioară, ci gelozia lui George, forţa reglatoare ce vine din interior. Destinul lui Ion este
previzibil prin raportare la familia Glanetaşu şi Baciu: atât mama lui Ion , cât şi a Anei au fost
bogate şi s-au căsătorit cu bărbaţi săraci. Tatăl lui Ion a pierdut averea soţiei, pe când Vasile
Baciu si-a pierdut soţia, în ciuda faptului că o iubea.Comportamentul său reflectă intenţiile
faţă de celelalte personaje. Este aspru sau brutal cu cei pe care îi consideră vinovaţi pentru
propria condiţie de ţăran sărac. Pe tatăl său îl acuză că i-a băut averea, iar pe mama că l-a
făcut sărac. În relaţie cu Vasile Baciu sau cu George Bulbuc adoptă diferite atitudini, dar
scopul sau este răzbunarea sau smulgerea unei proprietăţi ( pământul sau femeia ).

Criticul Nicolae Manolescu observă că majoritatea personajelor sunt victime, sunt înfrânti
ai propriilor pasiuni:Ion nu se bucură de pământuri, Ana nu trăieşte iubirea alături de Ion,
Vasile Baciu rămâne fără pământuri, Zaharia Herdelea este învins în ideile sale despre
dreptate şi patriotism. Faptul că Ion a vrut să-şi depăşească propria condiţie nu e candamnabil,
ci mijloacele la care apelează.

Relaţia dintre două personaje ( Ion – Ana)

La fel ca părinţii lor, Ion şi Ana se află la polii opuşi ai ierahiei sociale : ea are pământuri,
el nu are. Ion vrea să urce în ierarhia socială, în vreme ce Ana vrea să fie iubită de Ion.
Instinctul de proprietate al lui Ion este în antiteză cu cel erotic. Ion se înscrie în tipologia
ţăranului obsedat de pământ, în vreme ce Ana ilustrează tipologia victimei. Îndrăgostită şi
traumatizată de Ion, dar şi de un tată prea dur, lipsită de afecţiunea maternă şi de orice formă
de comunicare, Ana i se oferă lui Ion, căutând afecţiunea de care a fost lipsită. Naivă şi
supusă autorităţii masculine , Ana este o victimă într-o lume condusă după legi patriarhale.

Statuturile psihologice ale celor doi sunt, de asemenea, antitetice. Ana e cea manipulată, iar
Ion este manipulatorul. Incapabilă de a acţiona în vreun fel, femeia este un mesager inutil
între tată şi soţ. Paralel cu evoluţia conflictului dintre Ion şi Baciu, Ana devine din ce în ce
mai fascinată de moarte, pentru ca, în final să se spânzure, când Savista îi spune despre
legătura dintre Ion şi Florica.

5
 În privinţa statutului moral, atât Ion , cât şi Ana sunt vinovaţi de încălcarea legilor nescrise.
Ion se face vinovat de seducerea Anei, însă e parţial absolvit de vină, din moment ce Titu, fără
să vrea , dă glas ideii. Ana se face vinovată de consimţire la actul erotic înainte de nuntă, iar
Ion este cel care o manipulează în acest sens.

Relaţiile dintre cei doi sunt vizibile şi previzibile încă din secvenţa de la horă.Ion pleacă şi o
caută pe Ana ,atrasă de umbra unui nuc.El nu o iubeşte pe Ana, în ai cărei ochi se uită, deşi ea
e prezentă, pe când Florica e absentă fizic de la scenă, dar prezentă în mintea lui Ion. Din
punct de vedere fizic, Ana e nesemnificativă: „slăbuţă, urâţică”, mai ales în comparaţie cu
Florica ( „obraji fragezi ca piersica, ochii albaştri ca cerul de primăvară.”Întreaga existenţă a
Anei este guvernată de iubire şi blândeţe, virtuţi care îi întregesc portretul moral.Este
harnică, supusă şi ruşinoasă, prototipul femeii de la ţară, care reprezintă , în viziunea lui G.
Călinescu , „două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii.”

Din punct de vedre psihologic este lipsită de personalitate, firavă, copleşită de cuvintele şi
gesturile lui Ion.

Trăsătura dominantă este răbdarea uluitoare de care dă dovadă. Din dragoste pentru Ion
acceptă relaţia cu acesta şi chiar şi atunci când rămâne de râsul satului, nu-i reproşează
nimic.O secvenţă semnificativă pentru relaţia dintre cei doi este atunci când Vasile Baciu îşi
trimite fata acasă la Glanetaşu. Indiferenţa cu care o primeşte Ion o blochează: acesta
mănâncă, tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi stergându-şi tacticos briceagul de
pantaloni. Îi cântăreşte burta triumfător, după care îi spune să îşi trimită tatăl, pentru că
situaţia nu poate fi rezolvată de ea.Destinul femeii este deja ghicit: este o victimă într-un
război al bărbaţilor, o marionetă care ajunge fără să ştie de la o casă la alta, pe care nimeni nu
o priveşte, ci doar o foloseşte într-un joc crud.

În concluzie, relaţia dintre Ion şi Ana sunt cele dintre manipulator şi manipulat, însă
niciunul nu reuşeşte să obţină ce vrea de la celălalt.

Pe de o parte, cei doi au în comun tentativa de schimbare a statutului social ( Ion) şi

psihologic ( Ana). Pentru Ana, Ion e un substitut al afecţiunii de care e lipsită, iar pentru Ion,
Ana e o cale de a se îmbogăţi rapid şi sigur.Ana nu poate lua nicio atitudine faţă de Ion sau
faţă de tatăl său. Dragostea pentru Ion este atât de sinceră, încât i se oferă fără a cere vreun
angajament din partea lui, în vreme ce Ion e incapabil să-şi disimuleze repulsia faţă de Ana
sau iubirea pentru Florica.